Dec 21, 2017

Posted by in Ex libris

Iulia MURARIU – Prins în arc hibernal

 

Cincizeci de ierni pe Muntele Fuji îşi intitulează inedit Dorin Ploscaru ultimul volum de versuri. Jumătatea de secol – cincizeci de ierni – prinsă în arc hibernal evocă un demers existenţial care, asociat spaţiului sacru al muntelui, e proiectat altitudinal. Peste munte se aştern iernile, dar şi lumini vernale („de cincizeci de ori privit‑am/ în primăvară/ prin dreptunghiul ferestrei/ înfrunziţii copaci/ copii ai muntelui”, cincizeci de ierni au trecut peste muntele fuji), iar verticala ce leagă pămîntul de cer are, ca într‑o oglindă, răsfrîngeri subterane: „cincizeci de lumini ard acum/ cu flacăra‑n jos ca o rădăcină/ înfiptă în inima muntelui/ pînă la stîncă/ pînă în pîntecul pămîntului”, cincizeci de ierni au trecut peste muntele fuji. Şi tot de cincizeci de ani eul poetic priveşte spre munte. Spre muntele Fuji. Pentru că spre alţi munţi, se pare, se încumetă nu doar să‑i privească „prin dreptunghiul ferestrei”. Distanţa dintre eu şi un alt munte (fie el de frunze, ca în poezia prin mii de popoare de frunze) dispare obişnuit, dar nu şi în preajma Muntelui Fuji, devenit simbol al unui prag dintre lumi. Dintre lumea cea albă şi lumea de ceaţă. Mai mult, succesiunea viaţă‑moarte devine tabiet: „în fiecare zi mă culc viu/ şi mă trezesc mort/ braţele ramuri uscate/ degetele crengi înflorite de/ liliac/ la fereastra ta, cititorule,/ în nopţi de tăcere/ cu lună” (la fereastra ta, cititorule, în nopţi de tăcere cu lună).

Versurile cuprinse în acest volum constituie monologul unei conştiinţe împresurate de realitatea morţii.  Viziunea e creştină, aşezată între vederea morţii celuilalt/ altuia, mai des a mortului, şi asumarea condiţiei de om locuit de murire. În «cugetul inimii sale» îşi înţelege propria piericiune şi înregistrează, ca fapt banal, dorinţe testamentare („voi muri liniştită în patul meu/ plutind ca un fulg peste ape/ […] // voi muri liniştită între/ pereţii casei mele în/ lutul din care am fost/ zidită…”, eu roaba lui Dumnezeu olimpia lu’ ionu’ filucului din fînteuşu mare, comuna şomcuta mare, judeţul maramureş) şi înmormîntări („…chipul rămăsese acolo/ mic şi stins./ o mînuţă de om tanti eugenia/ cît o lacrimă şiroind/ pe obrazul istovit de boală/ şi plîns.”, o mînuţă de om tanti eugenia). Nume ce se sting în anonimat, în ciuda cumulului de detalii, fragmentează biografia eului poetic pentru care moartea este legată de amintirea deshumării bunicului: „…atunci am văzut pentru prima/ dată în viaţa mea moartea/ cînd duceau tatăl meu şi fratele lui/ oasele bătrînului lor tată/ îngropate într‑un cimitir din comuna/ roşu, oase înfăşurate în pînză albă/ şi stropite cu paosul pomenirii” (cînd duceau tatăl meu şi fratele lui oasele bătrînului lor tată). Moartea e, aşadar, nu o abstracţiune ori o fantasmă ce înspăimîntă, ci o prezenţă care împresoară fatal călăuzind pînă spre propriul Munte Fuji.

Poezia lui Dorin Ploscaru e cuvîntul unui homo religiosus. Eul poetic înalţă rugi Divinităţii („Doamne, secătuitu‑mi‑au ochii/ de‑atîta durere/ uscatu‑mi‑s‑au/ oasele/ de‑atîta jelanie/ toate bocetele istoriei urcă în psalmii lui david…”, Doamne, uscatu‑mi‑s‑au ochii de‑atîta durere). Duhul biblic se lasă ca un cer senin peste lumea acestui univers liric. Simbolurile creştine (cruce, busuioc, peştii-ihtis etc.) apar ca intertasii şi aparţin unui mod de vieţuire îndătinat. Versurile lui tăinuiesc ecouri psalmice, reminiscenţe ale unor acatisme ori condace, reverberaţii din Evanghelii. Dar e nu o poezie mistică. Poetul mărturiseşte, ca om în rugăciune, că poartă „«marea cea sărată a acestei lumi»/ ca pe un stămbol de/ mărgăritare/ care să‑mi aducă aminte de/ paradisul pierdut” (duceam cu mine „marea cea sărată a acestei lumi” ca pe un stămbol de mărgăritare), intră în dialog cu propriul suflet (cum se întîmplă în Condacul Canonului Sfîntului Andrei Criteanu): „«scoală‑te, o suflete al meu,/ de întinăciune te curăţă»” (zaci într‑o baltă de sînge a timpului,suflete). Se jeluieşte asemeni psalmistului biblic: „…acolo lîngă crucea de lemn,/ lîngă crucea de gheaţă/ «am şezut şi am plîns. cînd ne‑am/ adus aminte de Sion.»” (flacăra de porfiră zgribulind în imensitatea antarctică). Cîte un poem cuprinde coşmarul vederii propriului trup‑hoit şi hrană viermilor: „mi‑am văzut trupul în/ vis/ era acolo în pămînt/ năpădit de ierburi/ de hainele putrezite/[…] // foşgăiau încă ciopor viermii…” (era tăcut, obosit lung‑prelung nemirositor).

Pe trunchiul slăbiciunii omeneşti generate de confruntarea cu moartea e altoită credinţa. Şi singură credinţa leagă boabele de mătănii ale anilor număraţi pînă la de cinci ori cîte zece. Căci omul vede mistuitor „linia aceea subţire, foarte subţire/ cît un fir de mătase/ dintre frigul metafizic al fricii/ şi soarele torid al morţii” (o lume ce strălucea ca un patinoar sub irizările neoanelor subterane).

Volumul Cincizeci de ierni pe Muntele Fuji cuprinde o psalmodiere închinată omului al cărui trup e cruce, al cărui cuget e flacără. O poezie ce conjugă filonul tradiţional al lirismului românesc cu aşchiile postmodernităţii. O poezie modernă pătrunsă de fiorul neliniştilor şi de temerile firesc omeneşti etern generate de tragismul vieţuirii pe pămînt.

Revista indexata EBSCO