Dec 21, 2017

Posted by in Ex libris

Ilinca BERNEA – Unde haosul preia comanda

Downshifting. Un roman-satiră despre haotica, zbuciumata, derutata, pitoreasca Românie, scris excelent.

Alexandru Done este pilda vie că, într-o mediu social atît de placid şi de blazat, un om pasional pare exagerat de luminos, de suav, de subtil, de nuanţat… Scrisul lui e dinamic, viu, intens colorat, e un scris care are ceva din simţul ludic şi plin de apetit al descrierii din proza lui David Lodge.

Există, incontestabil, în mediul cultural autohton, o anumită blazare estetică asociată noilor curente, indiferent de ce strat al manifestărilor culturale vorbim şi o blazare de fond, o astenie care transpare şi din gîlceava mediatică şi din avangardismele inerte din lumea artistică şi din minimalismele mult prea minimale şi din sîngele rece cu care se creează orice, şi din viteza cu care creaţia se preschimbă în fetiş, iar fetişul în clişeu. Mă ierte hipsterii, dar după mine şi eco-sistemul lor e tot blazare, sub pălărie de epocă sau de paie, după gust.

Blazarea estetică este expresia oboselii unei civilizaţii şi a sufletului deopotrivă. Aşa au păţit-o şi fenicienii şi grecii şi etruscii. Cînd senzorii destinaţi frumuseţii se tocesc e semn de bătrîneţe.

Arta anestetică este la ordinea zilei. Or Alexandru iese la rampă cu un suflu estetic, deopotrivă original şi plin de seve, el deţine cumva secretul, elixirul tinereţii.

Suflul acesta este singurul apt să redea nu doar adîncimea şi proporţiile reale ale experienţei interioare, ci şi coloratura lor specifică. O scriitură demonstrativ-explicativă sau ostentativ-detaşată, „rece” aplatizează orice trăire, o dez-individualizează. Ideea estetică este „un conductor” sau o substanţă de contrast care face transparente lucruri pe care limbajul contingent sau cel analitico-reflexiv mai rău le opacizează.

Umorul, care este implicat în toate texturile stilistice ale romanului, este unul seducător, electrizant, care angrenează multe niveluri de simpatie şi empatie, şi care împiedică hotărît cititorul să privească personajele cu dispreţ superior. E mai multă autoironie decît ironie la adresa celor narate. Scena întîlnirii dintre eroul principal Mihai Marinescu şi spiritistul, autor al lucrării vizionare „Căzut din accelerat”, are un haz amar şi plin de farmec.

Downshifting depăşeşte nivelul de simplă satiră socială, tocmai datorită acestei bogăţii metaforice care creează din cele mai banale situaţii de viaţă piese de coloratură cu accente lirice.

Dau un exemplu: “Independenţa costa scump şi asta pentru că nimeni nu o vedea cu ochi buni. Mai ales tribunalele. Divorţul însemna entropie, haos, derapaj, evadare, fugă de la locul accidentului, ruperea lanţului trofic”.

Nu vreau să dezvălui prea mult din poveste, aşa că voi spune doar că este aceea a unui publicitar „scăpătat” care alege să trăiască ceva mai boem şi mai relaxat şi se apucă de taximetrie.

Limbajul e presărat cu termeni tehnici din argoul anglo-american en vogue care fixează personajele şi tablourile în climatul social contemporan. Descrierile, evocative şi abundînd de sugestii senzoriale, sînt presărate cu reflecţii care punctează uneori cheia atmosferei sau a situaţiei.  „După o anumită vîrstă foarte puţine femei mai cred în viitor şi asta pentru că simt o acută nevoie de prezent.”[…] „Un fior călduţ îmi trecea prin tot corpul, iar prin cap îmi circula un generos vid de idei. Nu ştiu de ce, dar asociez lipsa oricăror idei cu o miraculoasă stare de bine.”

Alexandru Done îşi iubeşte personajele, le ironizează, fiind totodată empatic, le arată slăbiciunile şi doza de ridicol fără a le strivi sau ignora farmecul. Cred că acesta este cuvîntul cel mai potrivit: farmec, asta este ceea ce au toţi în comun. Un inginer alcoolic şi cîrcotaş profesionist, o juristă snoabă cu dimensiuni de divă, un iluminat căzut din tren, un specialist în artă murală religioasă care ajunge să-şi creeze opera magna pe pereţii unei ţigode, un anume văr Kapak, genul de băiat rău, care o arde „chill” şi virgin cultural, toţi au apariţii care îmbină penibilul cu lirismul, într-un mod încîntător.

Cartea vorbeşte despre inşi pentru care reperele vitale sînt banii, gloria, oportunitatea, opulenţa dezmăţată. Obiectivele, odată atinse, dovedesc că nu doar mijloacele, ci şi scopurile se pot alinia pe linia dintre aberant şi derizoriu. O faimă care sfidează, o bogăţie în zadar, un simulacru al valorii sociale, mostre de împlinire isterică, nesatisfăcătoare, libertăţi pur demonstrative sînt piese de rezistenţă în biografiile personajelor.

O întreagă pleiadă de rataţi vizionari şi parveniţi pesimişti, de snobi maliţioşi, de ignoranţi fanfaroni, de falşi boemi şi autentic ipocriţi, de simulanţi  şi profitori nefericiţi, de experţi în „arta” de a se arăta superiori semenilor, se perindă pe sub ochii cititorului făcînd-şi numărul, lăsînd, în urma reprezentaţiei, un iz de fabulă cu haz negru. Dincolo de ţesătura, uneori rocambolescă a acţiunii, de savoarea stilului şi de straturile de umor se întrevede, însă, vidul existenţial în care plutesc destinele unor oameni care orbecăiesc printre resentimente şi aspiraţii ridicole, printre neajunsuri nemărturisite şi încercări eşuate de a-şi găsi un rost într-o realitate socială în care haosul preia comanda încet, dar sigur.

Revista indexata EBSCO