Dec 21, 2017

Posted by in Ex libris

Dana SCHIPOR – Libertatea niciodată pierdută a Ilenei Mălăncioiu

„Am reușit să rămân eu însămi” (interviuri) –

 

Cu un debut în volum (1967, volumul Pasărea tăiată) prilejuit de una din cele mai valoroase și necesare ,,slăbiri” (din păcate doar temporare) de sub autoritatea regimului politic comunist, instaurat oficial în 1948, poeta Ileana Mălăncioiu își află astăzi numele pe lista semnificativă a poeților generației ‘60, chiar pe măsură ce aceasta se revendică, ori dimpotrivă, se distanțează aproape radical de valul literar consacrat la acea dată. Cu toate că debutul tardiv din acest punct de vedere, al scurtei perioade de revenire mai libere la unicul canon valabil, canonul estetic, se înscrie în continuarea experienței estetice deja bine cunoscute și larg apreciate la acea dată, a unor scriitori precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu ori Nicolae Labiș, de altfel, consacrați deja la sfârșitul anilor ’60, poezia ,,din urmă” îndrăznește și mai mult, se individualizează la rându-i la fel de puternic și mai păstrează în raport cu întreaga generație, pe lângă imperativul creator eliberat ideologic, mai degrabă, experiența istorică și socială comună.

Activitatea susținută a scriitoarei Ileana Mălăncioiu numără astăzi nouă volume de poezie (printre care, cele mai cunoscute, Pasărea tăiată, Către Ieronim, Sora mea de dincolo, Urcarea muntelui etc.) și câteva antologii, despre a căror individualitate critica literară a tot vorbit de-a lungul anilor (în frunte cu Valeriu Cristea, Lucian Raicu ori Ion Negoițescu și mulți alții), dar și o serie de volume ce încununează activitatea publicistică a scriitoarei (printre acestea: Călătorie către mine însămi, Recursul la memorie ori Exerciții de supraviețuire). Pe lângă toate acestea, ultimul volumul al scriitoarei, apărut anul trecut la Editura Polirom, Iași, și intitulat simplu, cu un puternic caracter confesional, Am reușit să rămân eu însămi, vine să suplinească o anume etapă editorială, anunțându-se a fi o colecție de interviuri acordate de poetă de-a lungul timpului, dar și încă un exercițiu nemărturisit și indirect de recurs la memorie și de consemnare a acesteia. Interviurile acordate exclusiv în perioada postcomunistă, din 1994 până în anul publicării volumului, nu doar că actualizează o serie de evenimente și date comune istoriei noastre din ultimii 40-50 de ani, dar ele provoacă constant la mărturii sensibile cele două instanțe până la urmă inseparabile, singurele de care cititorul rămâne preocupat până în final: omul și poetul. Dar dincolo de mărturiile biografice referitoare la anii copilăriei, la debutul în scris, la intersecțiile fericite sau mai puțin fericite cu scriitori, poeți, oameni de carte, critici, ori referitoare la anii de cenzură, greutățile publicării, mobilul creației sau experiența nemărturisită din spatele operei, volumul rămâne în adâncimea sa o carte neîmblânzită despre libertate, înțeleasă și postulată ca o curată și inviolabilă valoare umană. Și nu despre acea libertate visată și idealizată în perioada de autoritate comunistă vorbește Ileana Mălăncioiu în subsolul cărții sale, ci despre cealaltă libertate, libertatea adevărată, problematică cu adevărat, în mod paradoxal, poate mai ales în perioada de descătușare ideologică, în perioada de ,,totală” eliberare. În fond, problema identitară pe care poeta o ridică încă din titlul volumului său, se impune a fi înțeleasă în aceeași măsură ca o problemă legată de ideea liberului-arbitru, fără de care, identitatea individului s-ar dizolva într-o realitate ale cărei imperative imediate n-ar mai lăsa nimic viabil din structura interioară a fiecărui individ.

Fără să realizeze o separație în mod radical distictă, de o parte și de cealaltă a momentului de vârf al istoriei noastre naționale (momentul ‘89), există în percepția scriitoarei o permanentă amenințare care s-a lăsat întotdeauna iluzionată de o așa numită impresie de libertate, pe care autoarea o descrie în repetate rânduri ca pe o formă de moarte, poate cea mai teribilă dintre formele ei, anume ,,moartea psihică” a individului. În fața ideologiei, sub orice formă s-ar arăta aceasta, Ileana Mălăncioiu știe că individul se poziționează, în fapt, chiar în fața Puterii –   subordonatoare, sufocante, uniformizatoare. Tocmai de aici se naște, indiferent de epoca istorică, obsesiva preocupare a scriitoare pentru sine însăși, permanenta ofensivă în fața îndepărtării de sine, indiferent de forma pe care cultul personalității (această formă goală a puterii exercitate) îl ia în diferite circumstanțe ale vieții. De altfel, autoarea însăși mărturisește: ,,Până atunci, continui perpetua <călătorie spre mine însămi>, care, în pofida a tot și a toate, îmi dă și o imensă bucurie. Aceea de a rămâne un om liber și după așa-zisa noastră eliberare, când nevoia autointitulatei elite de a se încolona cu orice preț după cineva mi se pare și mai tristă decât încolonarea forțată de altădată.”

Cu toate acestea, ideea ,,călătoriei spre sine însăși” de care autoarea se arată preocupată încă de la primele interviuri incluse în colecție, revenind în discursul acesteia ca un crez pe dinafară știut, elimină orice formă de egocentrism și se deschide, în fapt, spre un demers mult mai subtil de recuperare și reactualizare a unor virtuți ce țin de esența umanității. Conservarea eului, a acelui ,,eu însămi” ține strânsă legătura invididului cu valorile autentice ale existenței, care în cazul poetei iau forma sensibilă a Poeziei, exponentă și păstrătoare, la rându-i, a speranței și a credinței, așa cum însăși autoarea mărturisește în unul din interviurile ultime acordate lui Roberto Mussapi și incluse în acest volum, dar apărute inițial în versiune românească în volumul De anima, publicat în 2015. ,,De cele mai multe ori Poezia exprimă disperarea că lumea așa cum este se poate prăbuși din lipsă de Frumusețe și proiectează, fie direct, fie indirect, lumea așa cum ar trebui să fie.”, ține să puncteze autoarea la un moment dat, în timp ce caracterul religios, sacru al poeziei apare descris, câteva rânduri mai încolo, cu toată sensibilitatea omului născut și crescut aproape de valorile creștine autentice: ,,Întrucât are ca sens depășirea acestei îndoieli chinuitoare și, implicit, învierea spirituală, poezia este înrudită substanțial cu credința, indiferent dacă autorul ei este ori nu este conștient de lucrul acesta. Poezia poate contribui la trezirea interesului pentru Frumusețea ritualurilor religioase și implicit la resacralizarea lumii, iar valorile Creștinismului pot aduce un plus poeziei […]”. Din această perspectivă nu e de mirare, astfel, că multiplele crize sociale care au marcat istoria națională din ultimii ani și societatea de azi, au la bază, în percepția scriitoarei, de fapt, ,,o profundă criză morală”, și nu o criză de o altfel de natură. Aceasta este, de fapt, și criza care provoacă ,,moartea psihică” a omului și a societății, acea moarte teribilă de dinainte de a fi murit și fizic, care este provocată, vrem sau nu vrem să recunoaștem, de pierderea oricărei valori reale care să ne fundamenteze existența. Doar scrisul, aflăm (,,ca și credința”) izbutește să rămână pentru cei mai consecvenți dintre noi un soi de izbăvire, ,,un fel de moarte a morții și de înviere a vieții”.

Am reușit să rămân eu însămi, ultimul volum publicat al Ilenei Mălăncioiu, se citeşte ca o altfel de carte despre libertate, înțeleasă și asumată diferit, păstrată cu demnitate și apropiată de imperativul celor mai înalte valori ale existenței, celebrată, în cele din urmă, printr-o frumoasă și inexplicabilă experiență a scrisului. Despre libertatea de a fi tu însuți ne vorbește Ileana Mălăncioiu în subsolul cărții sale gândite ca o colecție de interviuri acordate de-a lungul timpului, proiectând, în fundal, o poveste reală și de neocolit despre demnitatea scriitorului consecvent cu sine însuși, neînduplecat în fața compromisului și răspunzător doar față de acele principii imemoriale, despre care istoria uită, adesea, să ne mai vorbească.

Revista indexata EBSCO