Dec 21, 2017

Posted by in Ex libris

Diana BLAGA – Strategia de a moșteni nebuni cinstiți sau ridicarea la putere. Călin Vlasie în fața schimbării

 

Scurgerea unui sfert de secol de la evenimentele din decembrie 1989 a determinat realizarea unor „recapitulări” a celor întreprinse în această perioadă, a modului în care întreaga Românie (oamenii politici, oamenii de cultură, simplii cetățeni) a reacționat în urma (re)instalării mult-așteptate a democrației, dar, mai ales, ce am știut cu toții să facem cu libertatea proaspăt recuperată. Perioada decisivă, cu o influență majoră asupra anilor care au urmat, a fost cea de tranziție de la sistemul totalitarist la democrație. Asupra acestor ani, 1990-1992, ne îndreaptă atenția Călin Vlasie cu a sa carte Strategia de a moșteni nebuni cinstiți sau ridicarea la putere, apărută la Editura Paralela 45 în 2016.

Poetul optzecist, psiholog la bază (o valorificare a celor două preocupări ne oferă în volumul de reflecții Poezie și psihic, apărut în 2003), cunoscut prin volume de versuri ca Laborator spațial (poeme S.F.), Întoarcerea în viitor, Un timp de vis sau antologia Acțiunea interioară, precum și Neuronia/ Neuronie (ediție bilingvă română/ franceză), vine de această dată cu o antologie de texte a cărei publicare era intenționată pentru anul 1998, dar nu a mai fost concretizată atunci. Este vorba despre articole apărute în presa anilor 1990-1992, în special  în „Contrapunct” (revistă la care autorul a deținut o rubrică săptămânală), dar și în „Calende” sau „Argeș” (publicație locală a județului omonim). Volumul pregătit pentru apariție în urmă cu aproape 20 de ani a fost, într-un final, publicat anul trecut în aceeași formă intenționată inițial, aceasta incluzând și o scurtă prefață semnată de Gheorghe Crăciun. Nu este, însă, singurul volum de publicistică al directorului Editurii Paralela 45 (și, de la începutul acestui an, și al Editurii Cartea Românească): în 2000, Călin Vlasie publică, în colaborare cu Nicolae Oprea, volumul Literatura română postbelică între impostură și adevăr.

Strategia de a moșteni nebuni cinstiți sau ridicarea la putere aduce în atenție problemele de ordin social, politic, cultural sau chiar de ordin etic – această fațetă le însoțește, de fapt, în permanență pe celelalte – cu care România postdecembristă se confruntă. Autorul volumului nu apelează, în plină perioadă de tranziție, doar la o trecere în revistă a aspectelor menționate, ci mizează, după cum mărturisește în nota de la începutul volumului, și pe efectul pedagogic al textelor sale – „Credeam atunci că prin articolele mele voi schimba ceva în mentalul cotidian, al oamenilor de rând și al politicienilor.” –, deși, în timp, pare a se convinge de naivitatea acestei credințe. Ea este însă una în spiritul perioadei, o perioadă profund marcată spiritual de reușita acțiunilor din decembrie ’89. Atitudinea formatoare este continuu completată însă de cea polemică. Poetul optzecist nu se dă înapoi din a condamna falsitatea celor care, fără a fi optat înainte de ’89 pentru disidență sau măcar pentru anonimat, se erijează în postcomunism în figuri salutare, susținătoare ale libertății, critice la adresa comunismului. Ba chiar, din articolele lui Călin Vlasie nu lipsește pamfletul, uneori chiar de inspirație urmuziană (precum în articolul Ismail Barbu și Turnavitu Vadim). Acestea ca nuanțare a faptului că speranța și încrederea sunt permanent însoțite de scepticism, care devine lege diriguitoare după experiența comunismului.

Trecerea României de la statutul de „imensă închisoare” la cel de țară liberă presupune luciditate pentru o bună coordonare a libertății. Democrația și libertatea prezintă riscuri care pot rezulta dintr-o falsă înțelegere a lor și pot fi dăunătoare dacă nu sunt manevrate corespunzător, iar Călin Vlasie este conștient de acest fapt și, prin urmare, vrea să trezească această conștiință și în rândul cititorilor săi de la începutul anilor ’90. Cele două valori se învață, cu atât mai mult într-o societate privată aproape jumătate de secol de cunoașterea lor, iar timpul a demonstrat că nu doar cetățenii de rând, ci și cei cu răspundere directă politico-socială au avut nevoie de instrucțiuni în privința manevrării lor. Pentru a nu se ajunge la un abuz de libertate sau la o falsă înțelegere a ei este nevoie, ne spune autorul, de o reeducare (bineînțeles, fără legătură cu sensul dat de comuniști acestei acțiuni, care este, la rândul ei, adusă în discuție în acest volum), de o aclimatizare a individului la noua situație socială. Devine relevant în aceasta privință portretul psihic al omului „scăpat” în libertate după un lung prizonierat (manifestat mai ales la nivel mental și spiritual), portret căruia Călin Vlasie îi dă contur în articolul Filosofia „minciunii în falș”, care a fost inițial publicat chiar în anul următor revoluției: „Un om ținut îndelung într-o peșteră își modifică treptat-treptat funcțiile metabolice, timpul subiectiv și timpul obiectiv, își creează o anumită psihologie inimaginabilă altfel. Scos înapoi la lumină, făcând din nou experiența luminii, își revine. Nu însă imediat și nu fără dificultăți profunde de acomodare. Se va spijini pe experiența anterioară, dar și pe ajutor extern, își va mobiliza voința și va reîncepe antrenamentul. [subl. a.] Ochii vor fi protejați cu lentile negre, nu se va putea orienta imediat în timp, îi va fi greu să poarte o simplă discuție până și despre starea vremii pentru că îi lipsesc informațiile, îi va fi greu în general să comunice pentru că a fost prea mult timp supus automatismului muțeniei, de va mânca oricât de des va avea încă senzația chinuitoare de foame (moștenită din peșteră când mâncatul raționalizat ținea loc acțiunilor practice și mentale), va zâmbi prostit în toate părțile, pur și simplu doar pentru că se regăsește din nou printre oameni, va reînvăța libertatea mișcărilor și o perioadă se va mișca haotic, incapabil de a începe o acțiune organizată.” Alegoria continuă, iar cele de mai sus nu își găsesc concretizarea doar în cetățeanul român pus în fața unei noi normalități, ci și în țara propriu-zisă, România, aflată în fața Europei (Occidentale), a întregii lumi, care privește procesul ei de adaptare la normalitatea de atunci.

După aproape jumătate de secol de îngrădire a gândirii, a exprimării, pentru o revenire la ceea ce ar fi normalitatea culturală este nevoie de o purificare a culturii. În plus, în acest segment al societății, se pune problema unei alte libertăți, și anume a celei de exprimare, care prezintă, la rândul său, riscul de a fi pseudoînțeleasă. Căci, ne arată Călin Vlasie, există pericolul unei extreme în care autorii români cad: aceea a abuzului de cuvinte. Se poate remarca, în această perioadă de tranziție, o inflație a publicațiilor – cărți și reviste deopotrivă – fără a se mai lua în considerare factorul calitate. Cea mai tristă fațetă a problemei o reprezintă, după poetul optzecist, compromiterea unor tineri scriitori care se dedau la a scrie, după revoluție, o literatură ostentativ reacționară față de comunism, o literatură a cărei valoare estetică pierde nu doar din lipsa de talent a autorilor, ci și tocmai prin această angajare, într-un context în care scrisul nu mai este condiționat ideologic: „Vechii neoproletcultiști au devenit postneoproletcultiși, adică au schimbat «mesajul» (acum, bineînțeles, au devenit anticeaușiști), dar, în schimb, au păstrat aceeași estetică primitivă și găunoasă. Și, mai trist, tineri care până mai ieri nu s-au compromis, dar nici n-au reprezentat valori literare adevărate, scriu astăzi cu patimă postneoproletcultistă, cu «mesaj», versuri de care estetic de rușinezi.”

Dacă până în 1989 publicarea era condiționată aproape exclusiv ideologic, după acest an decisiv ea pare a fi determinată de puterea financiară a celor dornici să își facă public scrisul sau a celor care se erijează în postura de mecena al noii societăți (care nu a fost chiar atât de nouă). Astfel, lumea scrisului în România este diagnosticată de către Călin Vlasie cu noi boli ca „limbuția”, „grafomania” sau „tipografomania”. Libertatea scrisului, a exprimării are, pe lângă urmările pozitive, consecințe negative concret vizibile: scrisul devine pentru unii o afacere fără considerație pentru factorul calitate. Pe deasupra, Călin Vlasie critică „noul oportunism literar românesc”, dar și lipsa de interes a noii puteri în a susține dezvoltarea unei prese culturale sănătoase, pe cât posibil obiective și fără impedimente în a se exprima liber asupra stării politico-sociale. De unde au rezultat problemele financiare care au îngreunat (sau chiar împiedicat) pentru o perioadă apariția unor reviste literare aflate sub egida Uniunii Scriitorilor, ceea ce îl determină pe autor să proclame „omorârea deliberată a culturii”.

Sigur că interesul lui Călin Vlasie pentru lumea cuturală a României postdecembriste nu se oprește la dimensiunea ei literară. Este cunoscută ignoranța cu care regimul lui Nicolae Ceaușescu a tratat vestigiile arhitecturale ale țării, cu atât mai mult dacă acestea aveau, pe lângă importanța istorică și culturală, una religioasă (cu toate că, ignorarea lor a fost un tratament salutar pentru posteritate, căci dintre cele care nu au fost ignorate, multe au ajuns a fi demolate). De aceea, autorul piteștean crede în importanța accelerării demersurilor pentru restaurarea clădirilor aflate în proces de degradare continuă, de unde apelurile adresate în articolele sale ministrului Culturii de la acea vreme, Andrei Pleșu.

Strategia de a moșteni nebuni cinstiți sau ridicarea la putere ne oferă (în special celor care nu au trăit în acele vremuri confuze) o idee asupra climatului în care s-a desfășurat trecerea României de la totalitarism la democrație și asupra modului în care lumea culturală a făcut față schimbării, cum și cât s-a implicat în acțiunile din prim-planul societății și cum a fost afectată de acestea. Căci dacă e să mergem pe urmele teoriei secundarului dezvoltată de Virgil Nemoianu, privind la transformările suferite de lumea literară (și, prin extensie, de cea culturală) care este un element secundar al societății, putem să pătrundem în resorturile a ceea ce se întâmplă la nivelul principalului, în prim-planul transformărilor sociale. În plus, Călin Vlasie realizează analiza societății românești printr-un du-te-vino între trecutul nu foarte îndepărtat și prezent, realizează ceea ce numește autopsia unui cadavru care este România de până la 1989 pentru a găsi soluții pentru cea de după acest an. De aceea, textele din Strategia de a moșteni nebuni cinstiți sau ridicarea la putere surprind starea de spirit a unor oameni entuziaști, care cred cu tărie și luptă pentru o schimbare, de ce nu, chiar radicală, care vor ca evenimentele din decembrie 1989 să nu rămână fără ecouri concrete.

Revista indexata EBSCO