Dec 21, 2017

Posted by in Ex libris

Passionaria STOICESCU– Al norilor

 

         „De la Kogaion la Athos” este titlul cărţii lui Marcel Miron, apărută la Editura „Timpul”, Iaşi, 2016, sugerînd călătoria de la muntele zeului străbun Zamolxe, la muntele sacru al creştinismului.

Strabon  relatează că dacii îşi numeau preoţii „călători prin nori”, sanctuarul la care se închinau fiind un munte atingînd norii. Dar tot călător prin nori e şi poetul,  iar un poet-preot, aşa cum e autorul cărţii sus-menţionate, e de două ori „al norilor”.

Ca versul său să plutească, să zboare folosind Cuvîntul, recreînd lumea sub spectrul simţirii şi originalităţii sale, începe o călătorie din norii cei joşi ai profanului către cei cu mult mai sus ai sacrului. Darul acestei călătorii sînt poemele.

Rostul lor e mărturisit încă de la început de către autor: „/…/ să cînt, să slăvesc veşnicia,/ să dorm pe a cerului prispă” (Cîntec de luptă de la Muntele Athos). Numai că, pînă la slava veşniciei,  „în nopţi de tînguire/ printre pădurile de psalmi/ cu nesfîrşite litanii” (Chihlimbare athonite), sînt întîmpinaţi la Athos „copiii obosiţi ai lumii/ aruncaţi  de valuri/ pe ţărmul pustiu/…/ şi luptă cot la cot/ fără să se cunoască,/ trăiesc murind/ fără să se iubească/ şi zboară vultureşte în cer/ fără ca cineva să-i jelească.” (În portul Vatoped), aceştia fiind pelerinii şi viitorii călugări athoniţi.

Totul se petrece între  jos şi sus: „cerul se lasă jos/ mai jos/ şi mai jos/ pînă în sufletul drumeţului/ frate pelerin/ prin rîpile/ străjuite de copaci/ jnepeni/ şi chiparoşi” (La Muntele Athos) Răgazul pentru rugă e atît de pătruns de sacralitate  „pe muntele cu cerul lăsat”, încît măruntele fapte lumeşti nu-şi află aici locul (şi e demonstrativ cazul pelerinului-poet Cassian Maria Spiridon, cu barba şi unghiile netăiate).

Chipuri de călugări (Călugărul de la Karloviţ), dar şi de călugăriţe (evident, nu de la Athos!), obiecte din recuzita monahală şi din practicile mănăstireşti (Candela, Polifonie, Priveghere, Rugă la miez de noapte) rotunjesc structura cărţii şi esenţa ei:

„mergi şi cînţi/ munceşti şi te rogi/şi-l pui pe Dumnezeu la lucru/ în inima ta” (Polifonie).

Contemporaneitatea e uitată asumat, pentru a fi tactic readusă în finalul cărţii. Pînă

atunci poetul rememorează alt urcuş: din prispa casei părinteşti către lume şi viaţă. Dar şi în această ipostază „Cu capul în jos/ ca apostolul Petru pe cruce/ eram singurul care vedeam cerul./ Cei din jur/ priveau cu atenţie pămîntul/ şi-mi desenau cărările” (Tînăr risipitor). Iar cărarea aleasă, privind cerul, devine profesiunea sa de credinţă: „A practica liturghia din mers/ ca respiraţia/ ca mîncarea/ ca iubirea” (Polifonie), adică a fi dedicat pe viaţă ei.

Cîteva poeme de dragoste  pentru mamă, bunică, soţie, iubită completează fericit şi discret cartea: O stea pescuieşte, Mi-am uitat somnul, Pîinea nedospită, Cununie, Două lebede pe Siret.

Copleşit de nostalgia trecerii şi a devenirii, Marcel Miron rememorează rădăcinile părinteşti: De mînă cu tatăl meu, A plecat tata, Pătuţul mamei.

 

 

Basmul, ca poartă de trecere de la lumea fantastică la cea reală, amintind parabola vieţii din Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, întregeşte această călătorie în Întîlnire cu Ghionoaia: „Aruncă Făt Frumos/ aruncă-ţi toate amintirile/ păstrează curată/ roata cu cele şapte spiţe/ ale neamului tău…”, dar şi în poemul În port spre tărîmul celălalt.

Întors în gheena contemporană, „deasupra timpului periculos/ întindem orizontul/ mai departe de noi/ şi capetele în nori/ pentru o gură de oxigen” (Cîntecul statuilor unduitoare de la clubul Colectiv).

E clar că atmosfera citadină e irespirabilă, cu tragediile şi neputinţele ei, din prostie sau din nepăsare. Extrem de lucid „pe banca mea de pelerin”, poetul aflat în trecere se simte gunoier şi adună „principiile concitadinilor/ abandonate la întîmplare/…/ Stăpînii lor/  încă mai sforăie adînc/ în somnul dimineţii/ iar eu adun/ ideile/ cuvintele mărunte/ planurile  înalte/ idealurile salvatoare ale omenirii/ produse în ajun”. Numai că, martor în cetatea athonită a lui Dumnezeu, se simte înălţat de consecvenţa şi profunzimea  rugilor de acolo, iar în cetatea de zi cu zi din toate rămîne „un pumn de cenuşă/…/ pe cînd măreţii autori/ încă mai sforăie/ în somnul dimineţii” (Principii abandonate).

Ajuns „În port spre tărîmul celălalt”, autorul  îmbie ca un adevărat preot-poet ce este: „Dragi prieteni/ mai treceţi prin portul meu/ şi vă luaţi candelele aprinse”.

„Îmbrăcat în suflet foşnitor” (Priveghere), Marcel Miron caută şi găseşte în acest spectaculos balans al lumii aflate între sacru şi profan corespondenţe lirice, bucuria calmă a convieţuirii cu fiinţe şi lucruri, adică „vorbirea cu Dumnezeu în limba maternă”.

Revista indexata EBSCO