Dec 21, 2017

Posted by in Ex libris

Horia PĂTRAȘCU – O carte a nemîngîierii

 

O carte a nemângâierii, așa aș defini cartea Ilincăi Bernea, Numele tale și alte erezii, apărută de curând la Polirom. Dacă autoarea ar fi trebuit să rescrie mitul peșterii, ea s-ar fi referit nu atât la ignoranța celor înlănțuiți ci la singurătatea lor, la fără-de-atingerea în care stau. Fără-de-atingere care afectează și lucrurile ale căror umbre, doar, le sunt vizibile. Poți să ai un contact vizual fără un contact senzual? Nu suntem sortiți să vedem umbre tocmai pentru că suntem separați unii de alții, tocmai pentru că nu reușim să ne atingem? Nu e oare o relație mult mai profundă între iubire și cunoaștere decât s-a tot încercat a se spune pînă acum? Spre deosebire de prizonierul lui Platon însă – care până ce să fie zgâlțâit de altcineva întru trezire stă foarte confortabil, fără să simtă vreo lipsă, Alina – personajul-narator al cărții este un prizonier care își dă seama de una singură că nimic nu este în regulă – că ceea ce vede sunt cópii, umbre, cópii ale cópiilor și umbre ale umbrelor. Dar, mai mult decât atât, Alina realizează că ea însăși este o copie, o umbră, un personaj dintr-o ficțiune scrisă de un alt personaj fictiv și tot așa la infinit, fără să dea vreodată de o persoană reală, în carne și oase, a cărei întâlnire ar fi făcut-o și pe ea să devină, din personaj fictiv– persoană reală, în carne și oase. Ieșirile din peșteră sunt false ieșiri, peștera este un labirint infinit.

Alina este închisă în trupul pe care alții – societatea, părinții, bărbații nefericiți și nefericitori pe care i-a întâlnit – i l-au făcut. Este închisă în percepția celorlalți asupra ei însăși – a bărbaților, a femeilor, a patriarhatului, a feminismului, a societății tradiționale, a societății postmoderne. Iluzia de libertate pe care și-o poate permite este să balanseze între termenii acestor perechi, să evadeze într-o alternativă pentru ca, de îndată ce a plonjat în ea să regrete varianta lăsată în urmă. De aici – un chin permanent, o sfâșiere imposibil de îndurat – întrucât cei doi termeni sunt versanții unei minciuni, aversul și reversul unei monede calpe.

Corpul acesta de idei, de imagini, de prejudecăți în care este închisă este un trup „urât” – căci nu este al ei. Este o închisoare în care ceilalți o ferecă, iar ea vrea – nu să evadeze din trup, precum cei din vechime, precum sfinții creștini, ci vrea să-și cucerească trupul real, vrea să se în-trupeze cu adevărat, vrea să nu mai fie un spectru, ci să trăiască într-un trup al ei. Vrea să dobândească realitate, vrea să fie ea însăși. Frumusețea la care aspiră și pe care crede la un moment dat că o dobândește nu este altceva decât sentimentul de realitate de sine, sentimentul ei de existență.

În tot aceste efort disperat înspre dobândirea propriei realități explorarea trupului devine obsesivă. Din toată percepția asupra sinelui nostru – trupul se prezintă ca fiind cel mai real, cel mai concret, cel mai adevărat.

Dar chiar mai mult decât pentru a dobândi un suflet, pentru a avea un trup ai nevoie de celălalt. Ai nevoie de o mângâiere iubitoare, ai nevoie de un om „întreg”, de un om adevărat, de un om „în carne și oase”. Ceea ce este astăzi și dintotdeauna foarte greu de găsit. Oamenii sunt oameni de hârtie, oameni făcuți din „văzute și auzite”, oameni-idei, idei de oameni. De aici repulsia îngrozitoare resimțită în fața „intelectualilor” români sau străini, intelectuali lipsiți de virilitate și de sensibilitate, bărbați dispuși să-i recunoască superioritatea intelectuală, dar incapabili să-i facă vreun compliment, neputincioși să o dorească pentru ceea ce este, pentru ceea ce vrea să fie – o femeie frumoasă, tânără, dornică să facă copii. Acești bărbați – emasculați prin corectitudine politică, obsedați de egalitatea sexelor, ale căror priviri țintesc undeva razant creștetului femeii din fața lor, înspre un eteric sediu al ideilor, imposibil de a fi clintiți din impasibilitatea lor amiabilă – sunt cei care o fac pe Alina să se simtă nu doar urâtă, ci inexistentă. Urâtă adică inexistentă. În fața lor ea nu există ca femeie, ea e un nimic vorbitor, un nimic cugetător, un neant plin de talente. Trupul Alinei este pentru ei un trup imaterial, „locul” în care sălășluiesc niște idei și niște teorii, un emițător-receptor. Oricât s-ar zbate să iasă din această gelatină ideatică în care o îmbracă ceilalți, Alina nu reușește să fie văzută cu adevărat, nu reușește, cel mult, decât să producă interpretări, reflecții și din nou teorii…

Sătulă și dezgustată de această tortură la care e supusă – și ce poate întrece orice chin la care este supus corpul dacă nu a-l trata pe un om ca și cum nu ar avea corp?  – Alina traversează minciuna pe versantul opus: înspre societatea patriarhală, tradițională, unde bărbatul era bărbat și femeia era femeie. Cea mai prezentă ipostază a ei, infiltrată masiv în societatea occidentală este reprezentată de comunitatea turcă. Turcii sunt supraviețuitorii acestei alte percepții asupra sexelor – lăsată în urmă de câteva secole de Occident. Întâlnirea cu un misterios bărbat turc – care-și ascunde numele și biografia mult timp, până ce după îndelungi căutări și ajutată de un noroc nu tocmai surâzător – i le află alăturate unei soții și unei familii – o face să trăiască aproape în extaz sentimentul eliberării de irealitate, sentimentul că a dobândit un trup, că a devenit reală. Enver – un bărbat extrem de chipeș – o tratează altfel, o tratează diferit. Acest singur și simplu fapt este uneori suficient pentru a ne face să credem că avem, în sfârșit, o viață. Dar Enver face mult mai mult: îi descoperă corporalitatea într-un mod violent, corespondent violentei dorințe a Alinei de a și-o descoperi. O subjugă, o folosește, îi refuză cererile, o tratează ca pe o sclavă. Ca pe o curvă – cum spune în mai multe rânduri Alina. Ei bine, dacă o iluzie opusă poate fi luată drept realitate, dacă o minciună diferită poate fi luată drept adevăr – Alina este prima care cade acestei superbe erori. După ce ai fost tratată ani de-a rândul ca o persoană asexuată, dar respectabilă, după ce ai ajuns la 40 de ani să simți că nu ai trăit niciodată cu adevărat în corpul unei femei, începi să crezi ca într-un adevăr indubitabil cealaltă minciună: că iubirea este sacrificiu, dăruire orbească de sine, supunere, acceptare a jugului, prosternare în fața unui „zeu al frumuseții.”

După ce ți-ai ofilit tinerețea ascultând teorii peste teorii, raționând și înghițind raționamente ești mult mai dispusă să crezi ca într-un adevăr indubitabil cealaltă minciună: că simțirea, afectivitatea, pasiunea nu prea au de-a face cu gândirea; că sunt realități paralele și că omenirea femeiască se împarte în savante / liberale frigide și sclave febrile.

Alina însă e suficient de deșteaptă (un epitet care-i repugnă sincer) încât să înțeleagă în cele din urmă că nici celalaltă variantă nu e cea adevărată, că ceea ce a considerat a fi ieșire din labirint (sau din peșteră) nu era decât un culoar care a dus-o pe ocolite în același loc. Alina nu a reușit să-și cucerească trupul, să se întrupeze. Bântuie între cele două tărâmuri – umbră printre umbre, ficțiune creată de un multiplu personaj fictiv.

Obsedată de senzația propriei irealități Alina adoră pentru o vreme să fie tratată cu violență de idolul ei sexual – care, la rândul lui, este excitat de propriile sale manifestări agresive și de disponibilitatea infinită a Alinei. Pasivitatea pe care o arată atrage și mai multă agresivitate – deoarece pentru Enver însuși – pentru turci în general – realitatea înseamnă putere, așa cum pentru Alina realitatea înseamnă iubire, sexualitate, maternitate.

Când drumul către sentimentul realității proprii trece prin celălalt – lucrurile se complică la infinit. Fiecare caută în celălalt o ieșire dintr-un fals sine spre adevăratul sine. Și probabil că nici nu există o altă cale în afară de aceasta. Poate asta numim iubire – acea relație în care simțim că celălalt are nevoie de mine pentru a fi el însuși, iar eu însumi am nevoie de el pentru a fi eu însumi.

Acesta însă este doar începutul. Relațiile tind să devină exploatatoare și anihilatoare, egoiste și dominatoare. Fiecare tinde să-l transforme pe celălalt – de la care-și cerea ființa adevărată și reală – într-o ficțiune, într-o făptură de hârtie, într-o teorie, într-o idee. Ca în orice schimb fiecare tinde să-l înșele pe celălalt: să-i livreze în loc de adevărul său propriu – o „idee”, o „teorie”, o „interpretare” a lui. Numai că cel care încearcă să înșele se înșeală în primul rând pe el însuși: câtă vreme cel pe care-l „iubesc” nu mai este o ființă adevărată și reală, în carne și oase, nici eu nu mai pot obține de la el, prin el și întru el, sentimentul propriei realități, al adevăratului meu sine. Înainte să se stingă definitiv iubirea strălucește, precum o supernovă, orbitor, își atinge maximum de lumină posibil. De aici speranțele – de o funestă prospețime ale celor doi – în renașterea iubirii, în reaprinderea focului binefăcător….

Fiecare vrea să-l reducă pe cel iubit la ego-ul său, în orice iubire, în orice relație autentică se insinuează blestemata tendință a omului spre ceea ce pompos s-a numit reducția fenomenologică, reducerea exteriorului la „eul transcendental”. Celălalt nu mai este o prezență reală, efectivă, concretă – ci este o ipostază a mea însumi, un alter-ego, cel care îmi asigură o anumită sau anumite nevoi. Când simți că cel pe care-l iubești te-a transformat într-o idee – trebuie să fugi, însăși singurătatea este preferabilă acestui compromis al unor ființe… desființate.

Personajul Ilincăi Bernea nu acceptă însă singurătatea. O respinge cu oroare, terifiată de gândul că ar putea-o încolți definitiv. Perspectiva bătrâneții – a perioadei în care dorința fizică pe care ar mai putea-o trezi în celălalt – ultimul surogat al relației – ar dispărea, o face să alerge din brațele unor fantoșe în brațele altor fantoșe, crezând în fiecare moment că, în sfârșit, a găsit un om în carne și oase. Șirul acestora se încheie cu Hasim – încă o întruchipare a „adevăratului” om. Hasim este Enver în variantă îmbunătățită, un virtuos care păstrează încă profunzimea și abisalitatea atrăgătoare a demonicului, un înger „cu dracu-n el”. Sentimentul cititorului este că nu se află în fața unui final, al un happy-end al cărții, ci doar a unui final „de formă”. Cartea trebuia să aibă un sfârșit… Dincolo de această tăietură convențională – este mult mai plauzibil să-ți imaginezi peregrinările Alinei întru ieșirea din labirintul umbrelor continuând, neresemnat, încercând mereu să atingă trupul a ceea ce nu e decât fum, abur, iluzie, căutând substanța dincolo de „calitățile” secundare și accidentale ale persoanelor întâlnite. De umbre ți-o imaginezi înconjurată când, în sfârșit, va primi sărutul înghețat și eliberator al morții, singurul care o va face cu adevărat pentru prima și ultima oară să simtă că trăiește, că este vie…

 

Ilinca Bernea, Numele tale și alte erezii, Polirom, 2017 (356 p)

Revista indexata EBSCO