Dec 21, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Balcanii unor lumi apuse

 

Dacă, în avanpremiera secolului XX, precum şi într-o suficient de mare parte a acestuia, literatura universală rămînea, axiologic vorbind, mult îndatorată canonului occidental, astăzi par să se deschidă perspective promiţătoare cît priveşte asimi­larea de către culturile şi literaturile cu tradiţie a mai recent vizibilelor surori provenind din spaţii pînă acum prea puţin vizitate de teoreticieni, critici şi istorici literari vest-europeni. În acest context trebuie înţeleasă şi apreciată activitatea sagace a mediului universitar care a reuşit să impună, graţie unui neîn­trerupt efort, studierea literaturilor minoritare alături de cele canonice, reformînd, implicit, publicul cititor şi incitînd la reale metamorfoze hermeneutice.

Dintre toate, literaturile din spaţiul sud-est european constituie, statistic cel puţin, un nucleu de forţă, seducător atît pentru scriitorii înşişi (şi e de-ajuns să invocăm numai cazul lui Marguerite Yourcenar pentru a ne raporta corect la complexitatea procesului aflat încă în desfăşurare), cît şi pentru profesorii şi cercetătorii pasionaţi de domeniu. De-a lungul timpului, aceştia din urmă şi-au manifestat interesul pentru promovarea acestor literaturi şi prin crearea unor centre de studii care, dispunînd de posibilitatea diseminării informaţiei prin inter­mediul revistelor de specialitate, al conferinţelor internaţionale sau publicarea de vo­lume cu o impecabilă ţinută ştiinţifică, au reuşit să dea amploarea necesară fenomenului pentru ca acesta să se impună drept disciplină fundamentală de studiu. În România cel puţin, înregistrăm o veritabilă tradiţie la acest capitol: de la drumul deschis, în 1914, de Nicolae Iorga prin înfiinţarea, la Bucureşti, a Institutului de Studii Sud-Est Europene, revigorat în prezent, pînă la revista coordonată, la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, de profesorul Al. Dima ori activitatea de o viaţă a distinsului Mircea Muthu sau a altor personalităţi recunoscute pentru eforturile (şi uneori chiar pionieratul lor) în domeniu, precum Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Antoaneta Olteanu şi alţii.

Dar oare cum privesc ei, occidentalii, dinamica acestor necesare mutaţii? Un răspuns edificator ne parvine chiar de la Universitatea din Calabria, unde, în cadrul Departamentului de Lingvistică, funcţionează un Centru de Albanologie extrem de activ beneficiind, sub conducerea profesorului Francesco Altimari, şi de actualizarea rezultatelor cercetării într-o colecţie de cercetări de excepţie, din care invocăm aici titluri precum Ricerche sulla storia dell’accento in albanese de Kolec Topalli, Studi sulle varietà arbëresche a lui Leonardo M. Savoia, MUNDUS VULT DECIPI. I miti della storiografia arbëresche semnat de Matteo Mandalà sau, într-o ediţie bilingvă, Antologia della letteratura degli albanesi di Calabria alcătuită şi îngrijită de specialiştii Francesco Altimari, Anton N. Berisha, Fiorella De Rosa şi Vincenzo Belmonte.

Efortul colectiv de promovare a culturii albaneze (într-o zonă către care, de altfel, populaţia provenind din această ţară a Europei de Sud-Est a migrat în ritm accelerat) se vede, în chip fericit, completat de studiile de o sensibilă profunzime şi de o stranie frumuseţe stilistică semnate de profesorul care predă literatura română la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Universitatea din Calabria, Gisèle Vanhese. După o carieră di­dactică abordînd domenii complexe (cum ar fi literatura franceză sau literatura comparată) sub înrîurirea metodelor de studiere a textului literar practicate de Grupul μ, aceasta şi-a ancorat pre-ocupările în diverse direcţii: pe de o parte, poezia romantică şi contemporană în România şi Franţa, iar pe de altă parte, analiza structurilor antropologice ale imaginarului, a mitu­rilor şi a reto­ricii de adîncime a acestora, dar nu în ultimul rînd şi critica genetică. Autorii care o preocupă constant sînt Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Paul Celan, Mircea Eliade, Benjamin Fondane, Dimitrie Bolintineanu, Panait Istrati, Yves Bonnefoy, Gérard de Nerval, Aloysius Bertrand, Marcel Schwob, Jad Hatem sau Gaston Bachelard, printre volumele sale cele mai cunoscute numărîndu-se La Neige écarlate dans la poésie d’Yves Bonnefoy, Paul Celan, Alain Tasso, Salvatore Quasimodo et Lance Henson (Beirut, Ed. Dar An Nahar, 2003), Par le brasier des mots. Sur la poésie de Jad Hatem (Paris, L’Harmattan, 2009) şi „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Portretul unei zeităţi întunecate (Iaşi, Editura Timpul, 2014).

Alături de acestea ne-a parvenit recent şi volumul Meridianul balcanic (Institutul European, 2017), în paginile căruia autoarea aşază studii investigînd, printr-un comparatism erudit şi deopotrivă vizionar, fie nume altădată de neînseriat, de pildă Gottfried Bürger, Marguerite Yourcenar, Ismaïl Kadare şi Lucian Blaga, fie autori structural înrudiţi, dar pe care îi alătură dintr-un punct de vedere ce deschide noi perspective asupra înţelegerii viziunii lor poetice, precum Benjamin Fondane şi Paul Celan; în fine, pur şi simplu autori, teme şi tipuri de relaţionare între esenţa literarităţii şi aparenţa realităţii, construct politico-ideologic, în capitole lăuda­bile prin noutatea premiselor, cum ar fi „Un Orient mai profund. Albania în poezia lui Dimitrie Bolintineanu” sau „Lamartine, De Rada şi Calabria”. De altfel, studiul introductiv ce dă şi numele volumului face lumină asupra metodei practicate aici: Gisèle Vanhese se inspiră din experienţa existenţială tragică a lui Paul Celan, a cărui poezie se hrăneşte în exil din memoria tărîmului unde trăiau deopotrivă „oameni şi cărţi” şi pentru care Meridianul, cum scrie cercetătoarea, „intersectează toţi tropii şi constituie substratul existenţial al fiecărei imagini”. Apoi, salutînd imaginea Meridianului ca pod între culturi, între Orient şi Occident, aşa cum transpare ea din Încercarea labirintului a lui Mircea Eliade, cercetătoarea se pronunţă în favoarea stabilirii exacte şi a analizei inventive a unui posibil Meridian literar care să lege scriitori ale căror opere conservă – şi în structurile ideatice de profunzime, şi în suprafaţa tactilă a cuvintelor ori a veşmintelor frastice – interesul faţă de substratul mitic şi folclo­ric, rodnic topos al literaturilor sud-est europene.

Pentru Gisèle Vanhese, Meridianul balcanic este tocmai „acest loc fantasmatic ale cărui vestigii sînt păstrate în texte ca într-un palimpsest”, îmbinînd „cele mai vaste tărîmuri cu o spiritualitate unică”, adică un cerc traversînd inima Europei pentru a reuni regiuni cu o istorie comună, cu o literatură şi un folclor similare şi care se întinde, astăzi, din Albania pînă în Calabria şi Sicilia. Din interiorul cercului astfel descris, autoarea distinge mai multe mituri/imagini de interes pentru cultura oc­cidentală, cărora le consacră pagini substanţiale. Dintre acestea, îi reţine atenţia în mod deosebit tema folclorică a Fratelui-strigoi, generînd un veritabil nucleu mitic îndeosebi în România şi Albania, dar şi în rescrierile demarînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi care au făcut, apoi, epocă în postmo­dernism, la scriitori precum Lucian Blaga, Ismaïl Kadare, Besnik Mustafaj, Marguerite Yourcenar şi Felicia Mihali. Aşa se face că partea cea mai consistentă a volumului de faţă se ocupă de recurenţele motivului folcloric al Fratelui-strigoi în literaturile sud-est europene, dar şi în cea franceză, pe care, în „Ricreare in arte la patria perduta”[1], Ismaïl Kadare îl recunoaşte drept sursă de inspiraţie directă, situîndu-l la originea multor opere şi, admiţînd că l-a preluat „din inima şi din memoria unei balade” ce mai poate fi întîlnită astăzi la populaţiile creştine din Albania care au ales calea exilului din faţa opresiunii turce, într-un „fragment de cîntec, o legendă antică, un proverb, un dans”.

În „Imagini, simboluri şi arhetipuri în legenda balcanică a Fratelui-strigoi”, autoarea îşi mărturiseşte atracţia faţă de acest motiv cu care a intrat în contact în Calabria, unde Balada lui Constantin şi a Doruntinei[2] sau Balada lui Constantin şi a Jurendinei încă mai circulă în comunitatea italo-albaneză sau printre aromâni. Fascinaţia se datorează interesantului caracter dualist al baladei, care circulă ca oraţie funebră în Grecia, România şi Albania, dar ca oraţie nupţială în Serbia şi Bulgaria. Urmînd anumite ipoteze ale studiului publicat de D. Caracostea în volumul Poezia tradiţională română, „Lenore, o problemă de literatură comparată şi folklor”, G. Vanhese descoperă şi ea căi extrem de profi­tabile, pentru literatura comparată cel puţin: dacă, la Caracostea, nucleul originar al legendei ar gravita în jurul mitemului calul-fantomă/cavalcada cunoscută drept Călătoria mortului, Balcanii ar fi îmbogăţit tema Fratelui-strigoi cu motivul fundamental al promisiunii făcute mamei de către cel dintîi de a-şi aduce înapoi sora, căsătorită în altă parte, înapoi acasă atunci cînd ea i-o va cere.

Inspirată şi de metode ancorate în mitocritică, în sprijinul căreia îl invocă pe Pierre Brunel, Gisèle Vanhese identifică, în capitolul intitulat „Variaţiuni şi rescrieri”, invarianţii pe care se întemeiază scenariul arhetipal al legendei Fratelui-strigoi, „pe care îi putem considera miteme ce se reiau în fiecare nouă întrupare orală sau scripturală, în funcţie de diversele modalităţi”, cum scrie Vanhese, asociabile scriiturii: familia compusă din mamă, din mai mulţi fraţi (numărul acestora este variabil), căsătoria exogamică, promisiunea fratelui mai mare sau mai mic de a-şi aduce sora înapoi acasă atunci cînd mama sa i-o va cere, blestemul mamei şi metamorfoza mortului strigoi, moartea fra­ţilor (din diferite pricini: război, ciumă, otrăvire etc.), întîlnirea dintre frate şi soră şi dialogul dintre cei doi, cavalcada fantastică a fratelui şi a sorei, întoarcerea şi despărţirea celor doi, întîlnirea mamei cu sora şi dialogul dintre ele, moartea mamei sau a fetei (ori supravieţuirea lor). Erudita lectură, seducătoare şi prin subli­marea stilistică urmăreşte atent modul în care se trece, în di­acronie, de la nucleul legendar la circulaţia temei, în opere precum Înviere – unde Lucian Blaga redescoperă şi rescrie, practic, balada Voichiţa, aliniindu-se consideraţiilor făcute de G. Vrabie în volumul Balada populară română din 1966 –, Amurgul zeilor stepei şi Umbra de Ismail Kadare, Lenore de Bürger, O vară fără scăpare a lui Besnik Mustafaj şi Dina de Felicia Mihali. Analiza este continuată în capitolul al III-lea, „Ecouri ale unei legende balcanice la Gottfried Bürger, Marguerite Yourcenar”, adăugîndu-i-se lămuritoare precizări în urma consultării unei bibliografii complexe, din care nu lipsesc autori precum Yves Bonnefoy, Madame de Staël, Sigmund Freud sau E. Benveniste, iar un capitol întreg i se dedică autorului român, sub titlul „Legenda Fratelui-strigoi şi Înviere de Lucian Blaga”.

În continuare, cu acribia şi vizionarismul profesorului de literatură comparată, Gisele Vanhese dedică pagini consistente descrierii şi interpretării uriaşului mit balcanic al jertfei stînd la baza edificiului religios, precizînd că „dintre toate miturile relative la misterul creaţiei, fără îndoială că cel al jertfei pentru un edificiu sau al soţiei zidite are cea mai emblematică miză existenţială” (p. 10): mitul sacrificial sau înte­meietor prezent în balada tradiţională românească Meşterul Manole pe care îl analizează în operele ce au rescris explicit hipotextul legendar, precum drama Meşterul Manole de Lucian Blaga, Nuntă în cer de Mircea Eliade, Podul cu trei arce de Ismaïl Kadare, Il est un pont sur la Drina de Ivo Andrič sau Laptele morţii de Marguerite Yourcenar, consacrîndu-i capitolele „De la simbolismul podului la jertfa pentru construcţie la Ismaïl Kadare şi Marguerite Yourcenar”, „Între număr şi noapte. Ura me tri harqe de Ismaïl Kadare” şi „Jertfa pentru construcţie la Benjamin Fondane şi Paul Celan”.

Nu rămîne, în finalul lucrării, fără ecouri nici imaginea Orientului: compa­ratistul stabileşte similitudinile şi diferenţele fundamentale, aşa cum apar ele în lumina unor poeme precum Les Orientales de Victor Hugo şi Florile Bosforului de Dimitrie Bolintineanu, unde accentul cade pe îmbogăţirea ideatică a vi­ziunii hugoliene graţie aportului unei literaturi minoritare, mai exact prin intermediul informaţiilor şi cunoştinţelor despre Albania pe care le deţinea poetul macedo-român.

Nu întîmplător lucrarea profe­sorului de literatură com­parată se încheie cu iscusita imagine a unui pod peste vremuri pe care Occidentul îl construieşte întru revitalizarea exotismului oriental. Aceasta oglindeşte tocmai reorientarea culturală ai cărei martori sîntem cu toţii: Occidentul literar, în mare măsură blazat şi expe­rimentalist, „Occidentul iconoclast”, după expresia lui G. Durand, resimte acut nevoia de reînnoire, iar aceasta este posibilă printr-o „injectare” a suflului nou, vitalist, care – în spa­ţiul epi­cului cel puţin – s-ar putea traduce mai ales prin eterna reîn­toarcere la sinele arhaic, manifestîndu-se într-un evenimen­ţial complex, menit să scoată din amorţeală cititorul vest-euro­pean, pierdut în plictisul lui proustian. Atît marile case de editură care impun regula jocului, cît şi studiile culturale care, înscriin­du-se în noile tendinţe prin orientarea vădit interdisciplinară, salută ceremonios şi „ajustează” în paratext traducerile operelor publi­cate de cele dintîi se reorientează: practică, altfel spus, o recu­perare creatoare a literaturilor aşa-zis periferice, minoritare. Şi totul vine, cum inspirat notează Gisèle Vanhese volumul de faţă, în întîmpinarea şi în folosul omului derutat, descom­pus, al omului fără însuşiri sau, mai pe scurt, al omului modern: „Opera profană îi permite, prin urmare, omului modern, care îşi trăieşte într-o manieră desacra­lizată propria sa condiţie istorică, să regă­sească un simbolism abisal şi să acceadă la o altă dimensiune a existenţei ce se deschide către ontic”. 

 

[1] I. Kadare (et al.), Le minoranze etniche e linguistiche, Actele celui de-al II-lea Congres Internaţional, Piana degli Albanesi, 1998, vol. II, pp. 506-508, apud G. Vanhese, op. cit., p. 8.

[2] Balada, reluată şi reinterpretată în cîteva scrieri de maturitate ale lui Ismail Kadare, dezvoltă următoarea tramă tradiţională: Doruntina, unica fiică a unei familii renumite din Albania, se căsătoreşte în Boemia, iar unul dintre cei nouă fraţi ai săi, Constantin, îi promite mamei, întristate de pierderea fetei, că o va aduce înapoi atunci cînd aceasta i-o va cere.

Revista indexata EBSCO