Dec 21, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Plăcerea de a nota gînduri și sentimente…

 

…şi fapte obişnuite, cotidiene, banale la urma urmei. Aceasta este doar o motivaţie, anodină în pornire, ce se regăseşte la originea uneia din cărţile celebre ale secolului XX: Jurnalul Annei Frank. Intenţia autoarei, al cărei nume figurează în titlu, nici nu a fost alta. De ziua ei, 12 iunie 1942, o fetiţă de 13 ani din Amsterdam îşi găsea un confident/ o confidentă, pe care avea s-o boteze Kitty. Era un jurnal ce urma să conţină ceea ce am menţionat în intro-ul meu şi cîte ceva în plus: gînduri, sentimente, fapte cotidiene, observaţii asupra altor persoane, relaţii interumane, autoanaliză, notaţii despre cărţi, şcoală, situaţia politică etc. Post factum interesul faţă de jurnal a cunoscut cote înalte avînd în vedere destinele tragice ale autoarei, ale familiei, ale semenilor alături de care a suferit, dar şi din cauza contextului terifiant al celui de al doilea război. În cea mai mare parte, jurnalul a fost scris într-o captivitate autoimpusă; începînd de la 6 iulie 1942 pînă la 1 august 1944 Anne Frank a fost nevoită să stea ascunsă împreună cu sora şi părinţii, alături de alte patru persoane, toate de origine evreiască, în Anexă, care cuprindea o mare parte din clădirea unde-şi avea sediul firma tatălui ei, la adresa Prinsengracht 263, Amsterdam. Cînd începe notaţiile, Anne Frank, deşi aparent imatură, este pe de-a întregul conştientă de ceea ce face:

„Aproape fără excepţie, n-am notat pînă acum în jurnalul meu decît gînduri; de poveşti drăguţe, pe care să le pot citi cîndva şi altora, încă n-am avut timp. Dar voi încerca în viitor să nu mai fiu sentimentală, sau să fiu mai puţin, şi să fiu mai fidelă realităţii. (Septembrie 1942 (completare), p. 43).

Cel mai puternic impuls s-a adeverit a fi nevoia de confesiune: „Sper că-ţi voi putea împărtăşi totul, aşa cum n-am reuşit cu nimeni altcineva pînă acum, şi sper că-mi vei fi de mare ajutor.” E ceea ce consemna încă neexperimentata autoare chiar la începutul aventurii ei scriptice. Dedublarea jurnal-Kitty, iniţial derutantă, se raportează la un singur subiect-obiect:

„Pînă acum mi-ai fost de mare ajutor, aşa cum mi-a fost şi Kitty, căreia îi scriu regulat. Îmi place mult mai mult felul acesta de a scrie în jurnal şi acum abia dacă mai pot aştepta clipa în care voi avea timp să scriu în tine.

O, ce bucuroasă sînt că te-am luat cu mine!” (28 septembrie 1942 (completare), p. 12).

În perioada scrierii lor, paginile diaristice au cunoscut, în afară de cîteva completări, şi rescrieri, deci alte versiuni. Iată etapele şi momentul hotărîtor pentru destinaţia jurnalului:

„A scris doar pentru sine, pînă în primăvara lui 1944, cînd, la postul de radio Oranje, care transmitea din Londra, l-a auzit pe Bolkenstein, ministru al guvernului neerlandez în exil, spunînd că după război vor trebui adunate şi publicate toate dovezile suferinţelor poporului neerlandez în timpul ocupaţiei germane. Cu titlu de exemplu, cita printre altele, jurnalele. Impresionată de acest discurs, Anne Frank a decis să publice o carte după terminarea războiului. Jurnalul urma să-i servească drept bază.

Ea a început să-şi recopieze şi să-şi rescrie jurnalul, l-a corectat, a eliminat pasaje pe care nu le considera interesante şi a adăugat altele, din memorie. Concomitent a continuat să ţină jurnalul iniţial, care în ediţia critică apărută în anul 1986 este numit «versiunea a», pentru a-l deosebi de «versiunea b», adică de varianta prelucrată a jurnalului.” (Despre această carte, p. 7).

Jurnalul Annei Frank are şi o istorie editorială interesantă, chiar palpitantă la început. Au fost publicate în jur de 55 de ediţii sub patronajul Fundaţiei Anne Frank (Anne Frank Fonds, AAF) din Basel, Elveţia. Ideea înfiinţării fundaţiei i-a venit tatălui, Otto H. Frank, singurul supravieţuitor din familie al holocaustului nazist. Fundaţia a apărut în 1963, iar din 1980, anul morţii lui Otto Frank, aceasta se preocupă, în calitate de unic executor testamentar, de editarea şi de difuzarea jurnalului în condiţii legale. O ediţie românească atent îngrijită a fost tipărită în 2011 de către Editura „Humanitas”. Primul merit pe care şi-l arogă este acela de a fi oferit publicului ediţia definitivă a jurnalului tradusă pentru întîia dată în limba română după textul original neerlandez. Numele traducătorului care este şi autor al notelor ediţiei: Gheorghe Nicolaescu.

Scopurile Fundaţiei Anne Frank sînt variate, înscriindu-se în domeniul caritabil, dar urmărind, pe de altă parte, inclusiv promovarea unor relaţii interculturale şi interconfesionale normale şi apărarea păcii. La 4 august 1944, grupul clandestin din Anexă a fost arestat de SS, iar membrii săi au fost expediaţi în varii direcţii, către lagăre de concentrare naziste. Printr-o împrejurare fastă, jurnalul nu a fost descoperit de agenţi, nefiind deci confiscat. Secretara lui Otto Frank pe nume Miep Gies a scăpat de arestare ca prin minune şi a pus jurnalul la adăpost. După moartea Annei Frank, survenită probabil în februarie sau martie 1945, Miep a transmis jurnalul către tatăl Annei, reîntors la Amsterdam. Acesta a dat publicităţii prima versiune a însemnărilor în anul 1947.

Anne Frank s-a născut la 12 iunie 1929 în Germania, la Frankfurt pe Main. S-a refugiat împreună cu familia în Olanda, după venirea la putere a lui Adolph Hitler, în ianuarie 1933. A fost o elevă inteligentă, sagace, repede acomodată cu exigenţele impuse de învăţămîntul neerlandez. În 1940 însă Țările de Jos au fost cotropite de trupele germane, rămînînd sub ocupaţie timp de circa patru ani. Aşa cum am specificat deja, de teama arestării şi a deportării, familia Frank şi alţi patru apropiaţi au găsit cu cale să se claustreze, timp de doi ani şi o lună neavînd nicio incursiune în exterior. Jurnalul Anei Frank este deci o carte a autoclaustrării, a spaţiului închis. Scrisă între 13 şi 15 ani, în condiţiile date, ea este mărturia unei fiinţe interiorizate prin forţa împrejurărilor, a unei sensibilităţi care nu avusese nici măcar timpul pentru a se deschide către lume. De aceea, una din cele mai dureroase obsesii este dorul după lumea din afară, după comunicare cu semenii, după natură şi după mişcare în libertate. Sigur că, direct sau printre rînduri, transpare speranţa. Spaţiul închis este însă propice exilului interior. Ceva asemănător încearcă fetiţa Anne Frank abia intrată în adolescenţă.

Din păcate, autoclaustrarea nu a fost de bun augur, cei doi ani de privare consimţită de libertate fiind un preludiu nefericit al spaţiului concentraţionar nazist. O soartă nefastă i-a aruncat pe cei opt evrei, alături de milioane de nevinovaţi, în ghearele torţionarilor hitlerişti. Ce s-a întîmplat efectiv cu ei nu se ştie cu exactitate, nu se cunosc toate detaliile. Cum am spus, singurul supravieţuitor al grupului din Anexă a fost Otto Frank. Anne şi sora ei, Margot, deportate la Bergen-Belsen, au pierit răpuse de tifos exantematic, la sfîrşitul iernii 1945. Nu se ştie locul unde au fost îngropate. Mama, Edith Frank, s-a stins din cauza înfometării, tocmai în ziua de Bobotează a anului 1945, în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, unde erau internate doar femei. Hermann van Pels şi soţia sa Auguste (soţii van Daan în jurnal) au murit prin gazare (soţul) la Auschwitz şi din cauze necunoscute (soţia) după ce fusese forţată să treacă prin trei lagăre: Auschwitz, Bergen-Belsen şi Buchenwald.  Fiul lor, Peter, un adolescent îndrăgit de Anne Frank, a murit la Mathausen, la 5 mai 1945; fatalitate: cu doar trei zile înainte de eliberare. În fine, Fritz Pfeffer (antipaticul Alfred Dussel din jurnal) a decedat la sfîrşitul anului 1944, la Neungamme, un lagăr mai puţin cunoscut. Otto Frank, după eliberarea lagărului de la Auschwitz de către Armata Roşie, în ianuarie 1945, s-a întors la Amsterdam la începutul lui iunie, acelaşi an, unde a rămas pînă în 1953. S-a mutat apoi în Elveţia, la Basel, aproape de sora şi de fratele lui. Acolo s-a căsătorit cu o supravieţuitoare, ca şi el, a lagărului de la Auschwitz, pe nume Elfriede Geiringer, originară din Viena. Otto Frank a decedat în 1980, într-un orăşel de lîngă Basel (Birsfelden). Cum bine se ştie, şi-a închinat viaţa de după război tipăririi jurnalului şi răspîndirii mesajului lăsat de fiica sa, Anne.

„Dragă Kitty”, „Dragă Kit”, „Scumpă Kitty” sau „Odorul meu” sînt formulele prin care Anne se adresează jurnalului, care este personificat, este un interlocutor viu. Lucru uşor de înţeles, dacă ne gîndim la puterile animiste din sufletul copiilor. Nici o însemnare nu e lipsită de formula de adresare, aşa cum nici una nu este lipsită de formula de încheiere: „A ta, Anne”, sau „A ta, Anne M. Frank” şi, rareori, efuziuni de felul „A ta, recunoscătoare şi fericită…” ori „A ta, devotată…”. „Odorul meu”, expresie cu o singură ocurenţă, are parte şi de o explicaţie justificativă: „(Ăsta-i titlul unui film cu Dorit Kreysler, Ida Wüst şi Harald Paulsen)”. Paranteza asociativă e urmată de o notaţie deosebit de sensibilă a adolescentei îndrăgostite:

„Ce-i mai frumos pe lume decît să stai la o fereastră deschisă şi să priveşti natura de-afară, să asculţi păsărelele ciripind, să simţi soarele pe obraji şi să ţii în braţe un băiat drăguţ?” Băiatul drăguţ la care zburau deseori gîndurile Annei era Peter van Daan, alias Peter van Pels. În anul 1944 numeroase pasaje cuprind referiri la Peter, un adolescent sfios, discret, politicos şi instruit, cu care Anne caută adesea să converseze. Gingăşia sentimentelor virginale este, în sfîrşit, mărturisită lui Kitty: „Ce sentiment de linişte şi siguranţă am cînd îi simt braţul înlănţuit în jurul meu, îl ştiu aproape şi totuşi tac; nu poate fi rău, căci liniştea asta îmi face bine. O, de n-ar fi niciodată tulburată, nici măcar de Mouchi!” (Miercuri, 19 aprilie 1944, pp. 308-309). Mouchi, o pisică ce se ataşase de grupul captiv, are şi ea parte de cîteva însemnări hazlii. Dar să remarcăm simplitatea şi limpezimea stilului din ce în ce mai sigur şi să ne întoarcem la fragranţa însemnărilor. Alături de Kitty, Anne cea disimulată poate fi sinceră fără inhibiţii sau cenzurări. Căutînd singurătatea, ca orice adolescent care se cercetează pe sine, Anne se refugiază deseori în mansardă, deoarece… „Acolo şi cu tine pot fi eu însămi preţ de o clipă, o frîntură de clipă”. (p. 254).

Kitty este martorul consecvent al frămîntărilor ei sufleteşti, dar şi al confesiunilor şi efuziunilor ei săptămînale: „Cel mai mult îmi place că pot cel puţin să notez ce gîndesc şi ce simt, altfel m-aş sufoca cu totul.” (Joi, 16 martie 1944, p. 254, s. m., I. L.). Ca să nu se înăbuşe de tot, Anne caută un al doilea confesor, de astă dată însufleţit de-adevăratelea şi acesta nu poate fi decît Peter. De la el aşteaptă Anne cea dedublată, aparent închisă în sine, afecţiune, reciprocitate, comuniune sufletească:

„Oare ce crede Peter despre toate astea? Nu încetez să cred că într-o bună zi voi putea să vorbesc cu el despre ele. Trebuie să fi ghicit ceva în mine, căci este imposibil s-o iubească pe Anne cea exterioară, pe care a cunoscut-o pînă acum! Cum poate el, care ţine aşa de mult la linişte şi pace, să simtă vreo simpatie pentru firea mea zgomotoasă şi agitată? Să fie el oare primul şi singurul din lume care să fi privit dincolo de masca mea de beton? Oare va trece curînd dincolo de ea?” (ibid., p. 255). Nevoia de linişte şi de reverie alături de Peter, cel care „visează, gîndeşte, lucrează şi doarme” în „camera lui”, îşi află o palidă consolare doar în aerul proaspăt respirat dimineaţa prin fereastra întredeschisă de la mansardă, de unde se poate contempla din cînd în cînd „Vremea… minunată, de o frumuseţe de nedescris.” Aspiraţia către libertate şi iubire răzbate printre rînduri cu atît mai frecvent cu cît jurnalul se apropie de final, cu cît e mai aproape ziua fatală a arestării, cînd despărţirea de Kitty va pune prematur capăt notaţiilor.

Am amintit şi despre priza politică. Este normal ca nişte clandestini ascunşi de frica naziştilor să se gîndească la ziua care va veni… Părerile despre mersul războiului erau împărţite şi cele mai pesimiste pronosticau victoria Germaniei. Este explicabil pentru nişte oameni care erau în general lipsiţi de informaţii veridice. Singura sursă credibilă era Radio Londra. La pagina 352 este consemnată ziua de Marţi, 6 iunie 1944, adică „ziua Z” (D-day), mult aşteptata zi a debarcării trupelor aliate în Normandia. Evenimentul este relatat cu un real talent gazetăresc, deprins şi din ascultarea ştirilor radiofonice:

„Azi-dimineaţă, la ora opt, englezii au anunţat: bombardamente grele asupra oraşelor Calais, Boulogne, Le Hâvre şi Cherbourg, precum şi Pas-de-Calais (ca de obicei). În continuare, măsuri de securitate pentru teritoriile ocupate: toţi cei care locuiesc la mai puţin de 35 de kilometri de coastă trebuie să se pregătească pentru bombardamente. Pe cît posibil, englezii vor arunca foi volante cu o oră înaintea atacului.

Conform buletinelor de ştiri germane, pe coasta franceză au aterizat paraşutişti englezi. « Vase de debarcare britanice în luptă cu puşcaşi marini germani », spune BBC-ul.”

Speranţa de eliberare încolţea în inimile celor claustraţi. Ei aşteptau izbăvirea mai repede decît s-a produs ea în realitate:

„Nervozitate în Anexă! Oare chiar se apropie eliberarea atît de mult aşteptată, despre care s-a vorbit aşa de mult, dar care e prea frumoasă, prea feerică pentru a putea deveni vreodată realitate? Oare acest an, 1944, ne va dărui victoria? Nici măcar acum nu ştim asta, dar speranţa ne însufleţeşte, ne dă curaj, ne face din nou puternici.” ( p. 353).

Din nefericire, puterile lor omeneşti nu le-au fost de ajuns ca să reziste pînă la victoria finală, care avea să vină de-abia peste unsprezece luni. Flagelul nazist pînă în ultima clipă a fost mai puternic decît nădejdile atîtor oameni lipsiţi de apărare. Însă din plăcerea nevinovată de a scrie a rezultat un document pentru istorie. Martorii supravieţuiesc întotdeauna.

Revista indexata EBSCO