Dec 21, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Generația ’80, dincoace și dincolo de Prut

 

Nu că am duce lipsa studiilor despre optzecism, dar Romanul generaţiei ´80 (Cartier, 2014) chiar e un eseu remarcabil, despre care nu ştiu dacă s-a scris relevant, după momentul apariţiei. Universitarul basarabean Maria Şleahtiţchi continuă, prin el, preocupările sale consistente pentru literatura modernă de pe ambele maluri ale Prutului şi încearcă să lege analitic fenomenul celebrei generaţii de un anume tip de imaginar: cel care mizează pe ruperea sîrmei ghimpate dintre cele două teritorii-surori, pe sincronizare, pe europenizare, pe ieşirea din cenuşiul ostracizant al realismului socialist. Cei de după optzecişti n-au făcut decît să culeagă (desigur, cu merite deosebite, proprii şi incontestabile) roadele acestei binevenite guri de liberalizare prin estetic. Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Pavel Păduraru, Liliana Corobca, Alexandru şi Mihail Vakulovski, Vasile Ernu, Oleg Serebrian sînt scriitori „născuţi în URSSS şi afirmaţi în Europa”, pentru care drama dezrădăcinării, experienţa traumatizantă sau benefică a unui loc şi puterea evocatoare a nostalgiei au constituit premisele unei alte literaturi, după 1990.

Maria Şleahtiţchi a ales cîţiva autori estici, români şi basarabeni, prin care să ilustreze paradigma optzecismului, dincoace de Cortina de Fier. Analiza construcţiei, naraţiunii şi a stilului cîtorva opere relevante (romane, mai precis) a stabilit reperele fundamentale ale unei generaţii care a eludat, prin literatură, cenzura şi, implicit, înapoierea ideologică şi culturală impusă în statele fostului lagăr socialist. Astfel, pentru spaţiul estic, în general, au fost abordaţi în carte Andrzej Stasiuk (polonez), Iuri Andruhovici (ucrainean) şi Andrei Makine (rus), pentru cel românesc, Gheorghe Crăciun şi Mircea Cărtărescu, şi pentru cel specific basarabean, mai extins, Vasile Gîrneţ, Vitalie Ciobanu, Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun, Ghenadie Postolache, Anatol Moraru, Constantin Cheianu şi Val Butnaru. Ei au fost precedaţi indispensabil (susţine autoarea) de şaizeciştii Aureliu Busuioc şi Vladimir Beşleagă, ale căror romane sînt şi ele analizate (faţă de alte genuri, romanul, de altfel, e genul care „pune lumea în iluzie”, de aici opţiunea pentru comentarii de romane, în carte).

Teoretic, spune Maria Şleahtiţchi, putem vorbi de un „postmodernism estic”, uşor deosebit de cel „vestic”. Acesta „are la baza apariţiei şi existenţei sale alte situaţii şi motivaţii. El se manifestă ca o ideologie anti-stînga, împotriva politicilor şi propagandei comuniste şi face uz de aceleaşi concepte antitotalitare. Ţinta lui, pe lîngă cea a surogatelor economice, este şi de natură ideologică”. Toţi scriitorii care s-au lansat în perioada deschiderii gorbacioviste au format „generaţia ´80”, în zona sovietică, „s-au sincronizat în spaţiul sistemului de valori europene şi au făcut uz de aceleaşi metode şi tehnici de scriere a literaturii, a romanului, în mod special”. Specificitatea acestor prozatori, faţă de omologii lor vestici, a ţinut de „calitatea” socială şi politică a realităţii folosite ca material estetic şi de raportarea eului-narator la lume (preponderent autobiografică), de aici pseudo-memorialistica, carnavalescul, corporalitatea, ambiguitatea, fractalicul, utopia şi distopia imaginarului romanesc din est. Apoi, din aceeaşi obsesie textualistă ca-n Occident (Franţa, cu precădere, e sursa influenţelor pe ambele maluri ale Prutului), scriitorii optzecişti au fost polivalenţi, adică s-au manifestat ca poeţi, prozatori, istorici şi teoreticieni literari. „Jocul cu textul, instituirea unei adevărate dramaturgii a textului, modelarea trupului lui de mucava, automodelîndu-se pe sine ca autor într-o reciprocitate de natură ancestrală, au luat forme din cele mai neaşteptate. Optzeciştii au creat în interiorul paradigmei postmoderniste o adevărată autarhie a scriiturii ca ţesut viu, a corporalităţii ei feminine prin excelenţă, lansînd în felul acesta o adevărată concepţie estetică. Romancierii generaţiei ´80 au dezvoltat teoria Tel-Quel-ismului şi au proiectat în cărţile lor un amplu spectacol de limbaj, în care scriitura şi textul au devenit eroii centrali”. În spaţiul basarabean, lucrul s-a întîmplat şi mai devreme prin precursori ca Ion Druţă (Balade din cîmpie), Aureliu Busuioc (Singur în faţa dragostei), Vladimir Beşleagă (Zbor frînt), Vasile Vasilache (Povestea cu cocoşul roşu). Toţi patru, susţine autoarea, au dat o replică realismului socialist prin formule narative noi şi printr-o scriitură anti-sistem şi toţi au dus literatura basarabeană într-o nouă vîrstă, desăvîrşită de generaţia următoare. Cred că şi-n cazul literaturii strict româneşti, aş adăuga, putem vorbi, analog, de precedente şaizeciste, la capitolul înnoirilor de formule anticipative, dacă ne gîndim la un Marin Preda (cu Cel mai iubit dintre pămînteni) sau Augustin Buzura (cel din Feţele tăcerii).

Bine armată conceptual asupra postmodernismului, inclusiv prin teoreticieni ruşi ai fenomenului, Maria Şleahtiţchi a dat, ca de obicei, o carte substanţială despre ultima generaţie literară a comunismului şi despre literatura postbelică, în general.

Revista indexata EBSCO