Dec 21, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – „Mă înspăimîntă ce se află în lăuntrul meu…” Nina Cassian: Confesiuni (ne)trucate (I)

 

În ciuda cuminţeniei suspecte a titlului Memoria ca zestre, tripticul confesiv semnat de infatigabila Nina Cassian (Cartea I: 1948-1953, 1975-1979, 1987-2003, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003; Cartea a II-a: 1954-1985; 2003-2004, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004; Cartea a III-a: 1985-2005), Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005) constituie probabil, cel puţin din perspectiva substanţei tematice şi a formulei narative, cel mai nonconformist dintre volumele memorialistice feminine ce au văzut lumina tiparului începînd cu anul 1990. Nonconformismul nu ţine doar, să o afirmăm de la început, de sexualitatea debordantă, cu totul ieşită din tipare, a personajului – deosebit de interesant, ce-i drept – pe care îl construiesc amintirile cunoscutei scriitoare şi compozitoare. Dincolo de asumarea, fără blocaje aparente, a unei libertăţi sexuale fără egal, exercitate în pofida – ba chiar, cum vom vedea în continuare, în temeiul! – convenţiei maritale, dincolo de obsesia pentru (re)definirea şi continua şlefuire a unei identităţi feminine atipice pentru epocile pe care le-a traversat, Memoria ca zestre înfăţişează într-o manieră temerară istoria complicat-perversă a unei (dez)vrăjiri savant camuflate în ceea ce s-a putut citi, predilect, ca Memoriile unei hetaire socialiste[i].

Fără îndoială, pentru un cititor precaut, însăşi formula scripturală pentru care optează autoarea poate constitui un indice al pervertirii sau al (auto)mistificării. Faptul e evident mai ales în primul volum, acolo unde, în pofida asigurării uzuale, naratoarea autodiegetică ne livrează o scriitură în trepte. Jurnalul din intervalul 1948-1953 e însoţit adesea de comentariile/ explicaţiile oferite de autoare între anii 1975-1985, cărora li se adaugă, uneori, şi interpretările suplimentare, oferite între 1987-2003. Aglutinarea, comentată cu umor[ii] de unii comentatori ai cărţii, este dintr-un punct de vedere suspectă. Chiar dacă ansamblul este recomandat drept o versiune individuală, complexă – căci obţinută de-a lungul unor clarificări succesive! – a unei personalităţi (cum altfel decît) complicate, prin intermediul căreia intrăm în malaxorul unui mecanism socio-politic şi ideologic pervers, manipulatoriu şcl., nu putem să evităm întrebarea dacă nu cumva cel puţin o parte din însemnările ţinute de Nina Cassian în intervalul 1987-2003 după stabilirea în Statele Unite ale Americii sînt abil prelucrate, în aşa fel încît cititorului român să i se ofere imaginea unui proces de conştiinţă cu vechime serioasă şi, implicit, a unei disidenţe curajoase.[iii] Mai ales că majoritatea acestora din urmă insistă, cu obstinaţie, pe ideea trezirii tîrzii din coşmarul ideologic şi mai ales pe „drama terorizării mele de către «îndrumătorii culturali»”, o dramă înteţită „pînă la cote tot mai înalte şi mai stridente”.

Desigur, pînă să ajungă să îşi justifice opţiunile politice, memorialista ţine să dea Cezarului confesiv ceea ce este numai şi numai al lui. Nu trebuie să uităm că cea mai mare parte a cărţii conţine un jurnal întins pe cîteva decenii, din care nu poate lipsi procesul de edificare şi fasonare identitară. Rostuit, în cazul de faţă, în funcţie de două axe fundamentale, strîns legate: pe de o parte, sexualitatea şi erotismul; pe de altă parte, afirmarea artistică şi cea socio-profesională. Prima are, neîndoielnic, întîietate, dat fiind faptul că spaţiul pe care diarista îl alocă identităţii sale sexuale nu are egal în intimismul românesc. În sute de pagini din fiecare volum sînt contabilizate relaţii „serioase”, dar şi legături sexuale fără număr şi oprelişti morale, ca într-o veritabilă paradă a senzualităţii debordante, altminteri recunoscute şi în epocă[iv]. Din loc în loc, apar şi justificările cu iz psihanalitic şi miză protofeministă, menite a contura, desigur, imaginea unei identităţi feminine ieşite din tipare, dornice a regîndi raporturile de gen/ sex şi chiar a susţine, mai mult sau mai puţin tranşant, necesitatea unei radicale transformări de paradigmă identitară (desigur, imposibilă nu numai în anii ’50-’60, de cînd datează majoritatea însemnărilor ce urmează): „Urîţenia mea părea să fie fără speranţă. Nici un băiat nu se uita la mine decît cînd n-avea încotro: la «ceaiurile» noastre, eram dansată (dansam bine), dar niciodată curtată. «Chipul strîmb de care fuge umbra», scriam despre mine însămi.”; „Fratele mare al mamei mele a fost cel care, în anii copilăriei şi, mai ales, în ai adolescenţei, mi-a generat pentru prima oară sentimentul de ură. (…)  datorez senzualitatea mea prematură unor mîngîieri nepermise ale lui etc.”; „În sfîrşit, mai trebuie menţionată şi veleitatea juvenilă şi livrescă de a fi considerată o «femeie fatală», eu, fata urîtă, ignorată în adolescenţă, devenită acum irezistibilă pentru ambele sexe!”;  „Mă înspăimîntă ce se află în lăuntrul meu. Mormanul acela moale şi umed, cu cărări întortocheate. Carnea mea îmi face frică. O, cît prefer acurateţea conturului bărbătesc! Nu-mi place că sînt adîncă, roşie, cărnoasă, plină de sucuri, misterioasă, teribilă…” etc. etc.

Totul, cu totul neaşteptat, la adăpostul unei asumări înflăcărate a statutului de soţie jertfită, deplin şi cu voie, pe altarul (ne)fericirii conjugale, de care memorialista ajunsă la vîrsta maturităţii, respectiv a senectuţii nu se dezice niciodată. Motivaţiile nenumăratelor aventuri extra-conjugale rămîn însă de cele mai multe ori halucinante, în ciuda eforturilor sale constante de a-şi vedea performanţele sexuale cu seria nesfîrşită de amanţi drept izvor nesecat al bunăstării maritale. Iată, spre ilustrare, o notaţie datată august 1976: „Astăzi cînd fericitul cuplu pe care-l formez cu Ali numără aproape trei decenii, nu mi se pare şocant să vorbesc despre experienţele şi episoadele erotice, ale mele şi ale lui, acumulate în paralel – şi n-aş spune «în afara căsniciei», deoarece, asemenea afluenţilor, energia psihică a acestor cunoaşteri s-a adăugat fluxului rîului fundamental, îmbogăţindu-l, revigorîndu-l, nuanţîndu-l şi, în ultimă instanţă, verificîndu-i amploarea şi rezistenţa”. (?!) Şi o alta, din autoimpusul exil american: „Recitind rîndurile de mai sus, trebuie să spun că « écart »-urile mele erotice, unele nesemnificative, altele dimpotrivă, dar, oricum, în care actul fizic avea minimă importanţă sau niciuna – nu afectau dragostea mea pentru Ali, el înţelegînd acest lucru şi fiind destul de mărinimos pentru a mi le trece cu vederea.”

Punctul de vedere al diaristei ce îşi consemnează, pe măsură ce le trăieşte, clocotitoarele energii pasionale nu seamănă deloc, fireşte, cu acela al memorialistei ce deţine imaginea de ansamblu asupra aventuroasei sale existenţe şi chiar îşi permite luxul reflecţiilor sagace asupra sinuozităţilor ei. În special pătimaşele însemnări din deceniile 5 şi 6 ale acestei „Aspazii de Dîmboviţa”[v] abundă în figuri ale disperării determinate, deopotrivă, de temperatura înaltă a relaţiei maritale şi de variaţiile termice incredibile ale diverselor legături pe care jurnalul le recunoaşte: „E adevărat. Marin [Preda, n.ns., E. I.] m-a făcut nostalgică, mi-a provocat răvăşiri de straturi. Toată afînarea, atenţia mea trezită, fierberea nouă se abat asupra lui Ali care va şti să le considere cuvenite lui – cum şi sînt de altfel şi să le prezerve cum poate mai bine.” „Pe Kindy l-am pierdut definitiv. Ce de dezastre! Oare să-l poată înlocui Fănică Mangoianu?” Alte notaţii seci, de aceea încă şi mai şocante, consemnează cu o calmă satisfacţie numărul cuceririlor menite a-i asigura echilibrul fiziologic: „Sinaia: cinci drame mai mari sau mai mici. Geo, Marin, Aurelia, Pikó, Pista. Cinci oameni dintre care unii atît de plini de majore calităţi”.

Nici în al treilea volum al Memoriei ca zestre scriitoarea nu pare că renunţă la obsesia amorului neîngrădit. Dimpotrivă! Notaţiile cu pretext sexual sînt şi aici atît de numeroase, încît chiar şi pentru unii comentatori fideli ai cărţii ipostaza auctorială cea mai relevantă (deşi încă şi mai provocatoare ca înainte, dacă luăm în calcul vîrsta înaintată a nostalgicei nevindecate) rămîne tot aceea subsumată unei forme aparte de „stahanovism erotic”[vi]. Într-adevăr, şi după şaizeci de ani, la cîteva luni după emigrare, Nina încă îşi mai recunoaşte obsesia şi notează fără inhibiţii micile succese, chiar dacă ele nu îi fac deloc cinste. Iată ce notează, spre exemplu, după ce îşi verifică şarmul alături de Florian, soţul unei prietene: „m-am sărutat de zor în maşina cu care m-a condus acasă. Fără emoţie, fără plăcere. Sînt moartă”. Căutările nu ţin cont, desigur, de criterii rasiale ori biologice: „e mai în vîrstă decît mine şi e negru. Văduv recent… Oare am vreo şansă?”. Partenerii sînt căutaţi cu obstinaţia şi lipsa de prejudecăţi cunoscute (apelează chiar la o rubrică de ziar gen „matrimoniale” şi recunoaşte sec faptul că, datorită acesteia, „Am avut parte de întîlniri interesante)”. Nici măcar la şaptezeci de ani nu opreşte căutarea de senzaţii biologice (sigur, tapetate, ca de obicei, spiritual). Acum are însă luciditatea de a-şi cenzura mai mult procesul de consemnare scriptică: „Am un vecin în insulă, William, care posedă o grădină şi care m-a pus în situaţii neaşteptate, ca şi cum aş mai merita « decoraţia iubirii »… Nu trebuie să sper. Dar dacă e nebun…” În plus, în loc de fanatismul cu care îşi privea înainte relaţiile, îşi priveşte cu destul umor posibila fericire erotică, aşa cum o dovedeşte spre exemplu notaţia din 1995 referitoare la un eveniment mult aşteptat: cînd „miracolul se înfăptuieşte” cu Maurice, iar cei doi parteneri îşi jură dragoste „pentru veşnicie”, memorialista adaugă, cu un umor aproape negru, că „veşnicia noastră e atît de aproape”…

Cea de-a doua axă fundamentală în jurul căreia Nina Cassian îşi (re)construieşte, atent, identitatea feminină vizează deopotrivă rostuirea artistică şi cea socio-profesională a acestui personaj ieşit din tipare. Din această perspectivă, volumele refac, odată cu o existenţă personală proiectată pe un fundal istoric, socio-politic şi ideologic extrem de tulburat, povestea unei iluzionări parţial credibile. Opţiunile de stînga ale adolescentei şi tinerei evreice (care, la începutul anilor ’40, refuză orice propunere venită din partea colegelor de şcoală de a intra în mişcările sioniste, dar acceptă imediat să intre în tineretul comunist aflat în ilegalitate) sînt, în fond, deloc atipice într-o epocă în care spectrele xenofobiei şi ale purităţii etnice erau din ce în ce mai puternice. Justificările acestor opţiuni sînt trase, evident, într-o pastă îngroşată identitar: „Da, iată o ideologie care mă atrăgea prin aspectul ei sintetic (toate inegalităţile, toate conflictele şi antagonismele sîngeroase păreau a-si găsi rezolvarea). Deşi nu doream să fac politică, ştiind că e o zonă a corupţiei şi a promiscuităţii (mi se spunea că, da, aşa e cu toate politicile, exceptînd cea comunistă!), m-am angajat în acea luptă ilegală care, plină de riscuri extreme, îmi impunea o disciplină de gîndire şi una morală, de care caracterul meu în formare avea nevoie. Presupunea totodată o evadare din egoism şi egocentrism, alegerea unei « cauze superioare », – opţiune care a continuat în mod consecvent pe o durată de decenii, în viaţa de toate zilele şi în creaţie, însoţită, cum se va vedea, de drame, desfigurări, accidente istorice, stupori etc.” Proaspăta admisă la şcoala de partid e, de bună seamă, de o inocenţă aproape incredibilă. Îndrăgostită peste cap de Jany (Vladimir Colin), practică alături de cel care va deveni primul ei soţ tot felul de munci ilegale, care îi pun viaţa în pericol, dar îi consolidează relaţia cu membrii UTC: falsifică buletine, bate la maşină fragmente din Engels, pe care apoi încearcă să le distribuie, scrie pe ziduri, noaptea, lozinci precum „Pîine, pace, libertate!” sau „Jos războiul!” etc. După eliberare, trăind „o adevărată euforie postbelică”(?!), se prezintă la Uniunea Patrioţilor („sectorul trei albastru, pentru muncă voluntară”) şi participă la noi activităţi de convingere a maselor, alături de Jany, urmat de Ali, cel de-al doilea partener legal de viaţă al înfocatei Nina: încropirea de spectacole compozite, pe texte potrivite ideologic, deşi inegale valoric – de la Pentru tine, o, democraţie de Walt Whitman la… Cruce fascistă cu gheare de Dumitru Corbea; manifestaţii de stradă, alături de muncitorii de la „Vulcan”; discursuri entuziaste ţinute în fabrici şi cartiere mărginaşe; în fine, cenacluri înflăcărate, alături de alţi „revoluţionari în viaţă şi în artă”… Odată ce începe să scrie ea însăşi versuri updatate ideologic (renunţînd la faza avangardistă anterioară), intră fără nicio ezitare într-un malaxor socio-cultural care îşi va dovedi pe deplin utilitatea, răsplătindu-i cu generozitate eforturile de adecvare, penalizîndu-i, identic, orice ieşire gravă din decor.

Activista Nina Cassian scrie şi publică enorm, compune muzică şi conferenţiază unde Partidul i-o cere, fără să uite să îşi consemneze prodigioasa activitate consacrată „măreţei cauze”[vii] în paginile de jurnal, transformate adesea într-o neruşinată dare de seamă pe tema implicării totale (şi pe plan social, şi pe plan individual, intim, căci de cele mai multe ori cele două se întrepătrund, ba chiar se confundă) – aventurile comuniste mergînd mînă în mînă cu cele extraconjugale: „Ianuarie 1950. Ieri l-am sărbătorit pe A. Toma, care a împlinit şaptezeci şi cinci de ani. Bătrînul e drăguţ, slab, distins. După sărbătorire, am plecat cu Geo, Virgil Teodorescu şi Ben Corlaciu la o cîrciumă, am băut ţuică fiartă, am jucat jocuri de societate şi, bineînţeles, m-am sărutat cu Geo, în dosul servietei mele. Pe la 9 şi jumătate am ajuns acasă, i-am povestit totul lui Ali şi mi-a fost cam ruşine. Diseară, recepţie la Athénée Palace, tot pentru Toma.” Sau: „Aceeaşi lună [Octombrie 1950]. Nimic deosebit. Am mult de lucru. Am vorbit, se pare, bine la cenaclu. Şedinţă la « Scînteia » în vederea alegerilor. Mi-am luat angajamentul să scriu un poem. Peste două săptămîni voi ţine o conferinţă la Piatra Neamţ despre o carte sovietică”. Ori: „Ianuarie [1952] S-ar cuveni să  fac un bilanţ. Deşi nu mi se pare prea de laudă… În plan literar: cărticica pentru preşcolari (Ce-a văzut Oana care apare anul acesta), traduceri din Maiacovski şi Isacovski, volumul de versuri Horea nu mai este singur (care, tot asa, apare în 1952 şi care conţine două poeme mai ample, în aceeasi strădanie de a-l egala pe Deşliu!). Proiecte? Traduceri de Heine, în cadrul unui colectiv… În plan muzical: Concertul pentru pian şi orchestră (care, orice ar spune alţii, mi se pare mai mult o ambiţie decît o inspiraţie…). Cîntec pentru tovarăşa Ana (avortat). Mai promiţător mi se pare lucrul la toccată. Pe plan sentimental: Anul Craiovei recidiva cu Ioji sub semnul plus. Ali, în aceeaşi formă majoră, chiar ascendentă şi îl iubesc, îl iubesc!” Apoi: „Aprilie 1953. Mîine plec la Sinaia. Azi mă primeşte Constanţa. Am fost şi la Nestor Ignat. Pare-se că se mai pregătesc foiletoane în «Scînteia», în «Lupta de clasă». Chestiunea se agravează. Totuşi, încerc să-mi păstrez calmul ca să pot scrie ceva mai bun pentru Festival. Nu sper în rezultate prea mari în urma convorbirii cu Constanţa. Dar trebuie să arăt Partidului atîtea stări de lucruri nesănătoase. Multe mai am de îndurat! Şi biata literatură a noastră! Dar prea sîntem şi noi laşi şi egoişti şi meschini şi nesolidari. Duşmanii sînt mai uniţi decît noi.” Din loc în loc, în lista lungă de observaţii şi lamentaţii asemănătoare sînt strecurate şi beneficiile incredibile obţinute în urma trudei partinice (de la premiile de stat şi diferitele onorarii în bani la şederea prelungită în casele de creaţie de la Sinaia, 2 mai şi Mangalia), deşi diarista pare a nu le recunoaşte însemnătatea într-o epocă în care mulţi alţi scriitori net valoroşi dispar în temniţe şi lagărele de muncă forţată: „Locuind în vile sau în castele, nu mă simţeam nici « îndreptăţită », nici « onorată » – nicidecum o « uzurpatoare », ci beneficiara unei legitime generozităţi a unui regim care-şi preţuia talentele şi le încuraja să creeze.” (Va urma)

 

Note:

[i] Titlul primeia dintre analizele neiertătoare ale Memoriei ca zestre pe care Gheorghe Grigurcu le include în Exerciţii de admiraţie, Editura Timpul, Iaşi, 2011;

[ii]Memoria ca zestre, primul volum din confesiunile Ninei Cassian, se desface, precum rachetele de la NASA, în trei trepte”, observă Sorin Lavric, în cronica Zburdălniciile inimii şi ale minţii, publicată în „România literară”, nr. 47, 2003. Acelaşi volum îi apare lui Gheorghe Grigurcu ca  „un tort alcătuit din trei straturi suprapuse” (op. cit., p. 143);

[iii] O impresie similară o au, totuşi, şi cîţiva comentatori ai cărţii. Iată, spre exemplu, opinia lui Sorin Lavric: „Altfel spus, jurnalul din perioada 1948-1953 dă măsura unei sublime şi generoase iresponsabilităţi. Urmează trezirea din 1975, camuflată în text de teama represiunilor politice, şi mărturisirea plenară a lucidităţii dobîndite, după stabilirea în Statele Unite ale Americii, de unde chipul înfricoşător al regimului comunist putea fi privit ca o hîdă mască de carnaval.” (în loc. cit.);

[iv] Nu fără temei, dar cu rară maliţie, Marian Popa îi atribuie Ninei un număr absolut incredibil de parteneri: „Biografia erotică a Ninei Cassian n-a depăşit oralitatea celebră. Cu capul ei de cal şi corpul butucănos, ea nu şi-a permis decît luxul de a propune ofensiv, a accepta rapid şi de a abandona înainte de a fi fost abandonată: numele reţinute de istoria literară formează totuşi o minoritate în raport cu golanii bucureşteni, lipovenii şi marinarii Mării Negre intraţi în colecţia sa de circa 1000. Este de altfel relevant că bărbaţii legali au fost nişte stîrpituri ca Vladimir Colin şi Al. I. Ştefănescu şi, pe de altă parte, că a orientat cabale împotriva celor care au refuzat-o.” (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mîiine, Volumul II, 23 august 1944-22 decembrie 1989, Versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, Bucureşti, 2009, pp. 421-422);

[v] Gheorghe Grigurcu, în op. cit., p. 145;

[vi] Formula îi aparţine Taniei Radu, care ne recunoaşte cinstit că „Sînt multe de extras din ultimul volum, dar cred că cea mai surprinzătoare e varianta de senectute a « stahanovismului erotic ». La şaptezeci de ani, obsesia amorului s-a mai domolit, dar se reaprinde periodic, fără nici o inhibiţie, cu splendida asumare deja a-sexuală. Nici cînd am pus pe hîrtie formula aflată între ghilimele mai sus, la apariţia primului volum, n-am avut în vedere altceva decît uluitoarea nevoie de joc erotic a Ninei Cassian, exhibată permanent, însă fără nimic vulgar, cel puţin în scris. Oricîte dizarmonii se aud în simfonia biografică a Ninei Cassian, oricîte prejudecăţi am avea, tema amorului rămîne în această carte autobiografică pură ca un cristal neatins de vreme”. (Tania Radu, Omul inexistent, în „Revista 22”, nr. din 30.11.2005, disponibil pe http://revista22online.ro/2238/.html )

[vii] Este o perioadă în care Nina Cassian lucrează, într-adevăr, enorm. Numai în primele două decenii de după debut, i se publică, spre exemplu: La scara 1/1, versuri, Bucureşti, 1947; Sufletul nostru, versuri, Bucureşti, 1949; An viu – nouă sute şi şaptesprezece, versuri, Bucureşti, 1949; Nică fără frică, basm în versuri, Bucureşti, 1950; Ce-a văzut Oana, versuri pentru copii. Bucureşti, 1952; Horea nu mai este singur, versuri, Bucureşti, 1952; Tinereţe, versuri, Bucureşti, 1953; Florile patriei, versuri pentru copii, Bucureşti. 1954; Versuri alese, Bucureşti, 1955 ; Vârstele anului, versuri, Bucureşti, 1957; Dialogul vântului cu marea, versuri, Bucureşti, 1957; Prinţul Miorlau, versuri pentru copii, Bucureşti, 1957; Botgros, căţel fricos, versuri pentru copii. Bucureşti, 1957; Chipuri hazlii pentru copii. versuri, Bucureşti, 1958; Aventurile lui Trompişor, versuri pentru copii, Bucureşti, 1959; Inverno (Iarna), versuri, traducere în italiană de Antonio Uccello, Roma, 1960; Spectacol în aer liber. O monografie a dragostei, versuri, Bucureşti, 1961 ; Sărbători zilnice, versuri, Bucureşti, 1961 ; Încurcă-lume, versuri pentru copii, Bucureşti. 1961; Poezii, pref. de Ov. S. Crohmălniceanu. Bucureşti, 1962; Curcubeu, versuri pentru copii. Bucureşti, 1962; Să ne facem daruri, versuri. Bucureşti, 1963; Îl cunoaşteţi pe Tică?, versuri pentru copii, Bucureşti, 1964; Disciplina harfei. versuri, Bucureşti, 1965; Sângele, versuri. Bucureşti, 1966; Destinele paralele, versuri. Bucureşti, 1967; Uită-l este… uită-l nu e, piesă pentru copii, Bucureşti, 1967.

Revista indexata EBSCO