Dec 21, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – O operă de exil: „Istoria…” lui Negoițescu

Dintre figurile epocii paşoptiste Negoiţescu exaltă, în Istoria…sa, silueta lui Heliade Rădulescu (apariţia lui „seamănă cu izbucnirea unui vulcan”), a cărui operă e însufleţită de spiritul utopiei şi al lirismului absolut (poeţii nu-s niciodată „realişti” decît în sens platonician), şi mai cu seamă personalitatea lui Nicolae Bălcescu, considerată „cea mai impresionantă apariţie în cultura română din secolul XIX”, alături de cea a lui Eminescu. Nu activitatea lui de istoric, ce-şi află realizarea supremă în Românii supt Mihai Voievod Viteazul, îi asigură lui Bălcescu asemenea importanţă în ochii criticului, ci pasiunea cu care s-a implicat el în destinele ţării, încercînd să păstreze neîntinate idealurile revoluţiei. Apropiat prin temperament de Eminescu, Bălcescu şi-a învestit aşadar energia nu atît în creaţia literară sau în studiile istorice (cu toate că şi acestea sînt remarcabile), ci în acţiunea politică – de unde şi preţuirea lui Negoiţescu pentru ideologia revoluţionarului paşoptist (ce „acoperă ca semnificaţie un secol”) şi mai cu seamă pentru corespondenţa sa, în care „trăieşte cu adevărat o epocă” şi care e apreciată din acest motiv drept o „operă literară” similară (ca relevanţă documentară şi, nu mai puţin, estetică) cu Istoria contimporană a României, a lui Titu Maiorescu. În aceeaşi galerie intră, pentru perioada 1900-1918, Preludiile lui Stere şi Închisorile mele de Slavici, iar pentru interbelic – Cum am devenit huligan, mărturia revelatoare a lui Mihail Sebastian. De notat că operele acestea sînt preţuite pentru excepţionala lor valoare documentară, ceea ce le transformă automat, prin chiar acest fapt, în literatură de cea mai bună calitate. Căci pentru Negoiţescu literatura nu înseamnă doar ficţiunea (poezia, teatrul sau romanul), ci şi memoriile, jurnalele şi corespondenţa, oratoria sau istoria, adică toate genurile aşa-zicînd non-fictive.

Din această cauză, tot ca literatură e preţuită corespondenţa lui Kogălniceanu din vremea studiilor („opera unui copil de geniu”), la fel şi opera sa oratorică ce atestă virtuţile senzaţionale ale unei personalităţi echilibrate (situate stilistic între „măsura” lui Odobescu şi „flacăra” lui Delavrancea), ce a ştiut să se impună ca figură-cheie în politica românească timp de mai bine de jumătate de secol. Dar simpatia criticului se îndreaptă mai curînd către „mesianicii utopici” decît către „mesianicii pozitivi”: dovadă lipsa de receptivitate faţă de un scriitor rafinat ca Alecu Russo, a cărui propensiune temperamentală către contemplaţie şi ironie (pusă nedrept sub semnul sămănătorismului) i-ar devitaliza ideile, reducîndu-le semnificaţia la o „schemă anistorică” (p. 54). Pentru Ibrăileanu însă, şi înclin să fiu mai curînd de părerea lui, ideile lui Russo sînt mult mai interesante decît ale contemporanilor săi, vitalitatea fiind certificată tocmai de rezistenţa în timp, şi nu de adecvarea previzibilă la context. Nici Ghica nu iese tocmai bine după judecata lui Nego (Convorbirile economice i se par superioare Scrisorilor), şi nici Hasdeu, discreditat în mod injust ca literat (deşi Duduca Mamuca sau Răzvan şi Vidra se citesc şi astăzi cu încîntare), dar apreciat ca jurnalist (evident, tot pentru „flacăra” ce-i însufleţeşte textele).

Mai multă înţelegere arată apoi criticul pentru opera lui Alecsandri („primul nostru scriitor complet”, p. 90), preţuită atît din unghi cultural şi politic („reflectă estetic ideologia paşoptismului în modul cel mai convingător”), cît şi din perspectivă estetică în sens strict, originală părîndu-i-se mai întîi sensibilitatea horaţiană a poetului („laicizarea unui otium” în Pasteluri), dar şi dimensiunea eminesciană avant la lettre, relevabilă în romantismul integrator şi în sentimentul naturii. Admiraţia estetică a criticului se îndreaptă însă mai mult către Grigore Alexandrescu şi Bolintineanu decît către Alecsandri (evaluat global, la fel ca în Direcţia nouă…), modernitatea celebrului fabulist fiind identificată în textele sale de inspiraţie romantică,  a căror substanţă e melodică „nu în sensul tehnicii formale, ci în acel al plînsului lăuntric”, ce generează impresia de transfigurare, de „planare în lirism”, de puritate a expresiei (G. Alexandrescu a fost „un liric absolut” ce „consună sensibilităţii noastre estetice şi morale”- p. 68). Bolintineanu este interpretat mai întîi previzibil, ca versificator de uimitoare virtuozitate („nimeni în literatura noastră nu s-a jucat de-a poezia cu dezinvoltura şi sentimentul gratuităţii” ca autorul Legendelor istorice – p. 72), precursor al lui Macedonski, al lui Ion Pillat, Mateiu Caragiale şi Ion Barbu, dar autor inegal, care a scris enorm, din cantitatea uriaşă de texte detaşîndu-se „lungul poem Conrad”, considerat „opera lirică cea mai de valoare” (p. 75). Originalitatea interpretării lui Nego reiese abia din afirmaţia surprinzătoare că esenţa lirismului lui Bolintineanu nu rezidă însă în „libidinea cea mai trivială”, cum credea Călinescu, ci în „starea de uimire castă, de frumuseţe morală, materializată în azururile şi arginturile luminii”, ca în poemul Fecioara Maria (p. 78).

În opinia lui Negoiţescu (şi nu doar a lui), Eminescu va duce la desăvîrşire atît muzicalitatea ce infuzează ca un narcotic meditaţiile lui Grigore Alexandrescu, cît şi virtuozitatea prozodică a lui Bolintineanu, căruia îi împrumută şi îi adînceşte totodată şi imaginarul serafic. Înaintea Junimii figură distinctă mai fac doar Odobescu, celebrat nu pentru erudiţie, ci pentru nota melancolic-crepusculară a scrisului său, de natură mai mult descriptiv-picturală decît narativă, exegetul invocînd numele lui Claude Lorrain şi Poussin, pentru care aveau slăbiciune, de-o pildă, şi Dostoievski, dar şi Cioran. La antipodul melancolicului erudit se situează transilvăneanul Ion Codru Drăguşanu, apreciat pentru naivitatea cu care a vorbit despre sine, făcînd literatură aproape involuntar, ca Monsieur Jourdain, de vreme ce unica sa operă se citeşte azi ca un „roman în scrisori, cu un singur erou”.

În termeni schillerieni vorbind, Negoiţescu e de fapt un sentimental ce preţuieşte mai presus de orice naivitatea, spontaneitatea creatoare. Aşa se explică admiraţia sa pentru „postumele” eminesciene, pentru poemele nefinisate, dar care păstrează nealterat suflul originar al geniului, şi stima infinit mai săracă arătată antumelor, marcate de obsesia perfecţiunii formale şi a unei expresivităţi calofile, estetizante. Iar observaţia se poate extrapola, întreaga literatură română fiind judecată de Nego în aceşti termeni. Din cele prezentate pînă aici rezultă, cum foarte corect afirma Mircea A. Diaconu în comentariile sale consacrate Istoriei… lui Negoiţescu în „Convorbiri”, că estetismul ilustrează, în opinia criticului, mai curînd o carenţă decît o reuşită – estetismul relevînd, aş adăuga eu, un deficit de vitalitate, de energie creatoare. Ca atare, Grigore Alexandrescu (mai estet şi mai steril) şi Bolintineanu (mai genuin şi mai productiv) nu fac decît să anticipeze lirica eminesciană, care practic îi asimilează şi-i anulează ca individualităţi. Mult mai interesanţi îi apar criticului scriitorii militanţi, angajaţi politic, precum C.A. Rosetti, poet minor, dar autor al unei literaturi publicistice valoroase („estetul din ziarist a triumfat”), sau mai cu seamă ca Cezar Bolliac, reabilitat atît ca poet şi teoretician al lirismului (romantic exclusiv, pentru care poezia e cîntec, în sensul orfic), cît şi ca gazetar („cel mai strălucit ziarist dinainte de Eminescu”).

Şi fiindcă am tot invocat exemplul lui Eminescu, se cuvine să ne oprim acum asupra capitolului consacrat marelui nostru poet. Mai întîi trebuie subliniat faptul că autorul Luceafărului e situat în centrul canonului literar românesc, crede Negoiţescu, datorită „unităţii excepţionale a personalităţii sale” (p. 111), care determină un echilibru perfect, neatins de niciun alt scriitor român în asemenea măsură, între estetism şi spontaneitate/ productivitate. Toţi ceilalţi scriitori vor fi priviţi prin raportare la Eminescu, model de neegalat, prin care literatura noastră realizează o sinteză perfectă între natură şi cultură, poezia sa fiind străbătută de la un capăt la altul de sentimentul morţii şi de o „demonie cosmotică” relevabilă în acel „plîns lăuntric al cosmosului”, considerat „fenomenul originar” al liricii eminesciene (p. 106). În linii mari, opiniile formulate în Poezia lui Eminescu sînt reluate aici, cu aceeaşi exaltare de odinioară, opera lirică majoră a poetului nostru naţional („unul din cei mai fabuloşi iluminaţi din literatura universală”, p. 108) fiind Memento mori (expresie a creativităţii plutonice), celebrul poem eminescian rămas în manuscris şi preţuit drept „cea mai importantă construcţie lirică a literaturii noastre”, lăsînd aşadar în umbră Luceafărul (produs al creativităţii neptunice). Concluzia la care ajunge acum criticul este că „energia spirituală”, „creatoare în tinereţe de cosmos liric”, se manifestă la maturitate în „patima publicistică”, ceea face ca „lirismul plutonic eminescian” şi „ideaţia lui publicistică” să rămînă „pe de-a-ntregul solidare în puritatea şi unitatea originară a romanticului absolut”, căci „publicistica lui naivă se acoperă cu poezia lui plutonică”, naivitatea fiind „un produs al naturii, al geniului verbal spontan”. Aşa se explică de ce liberal-democratul Negoiţescu nu sancţionează accentele pătimaş-naţionaliste din gazetăria poetului, discursul eminescian (fie acesta poetic, fie gazetăresc) transfigurînd realitatea în spirit utopic-vizionar. Iar existenţa unei înclinaţii înnăscute, manifestate spontan, pentru utopie şi productivitate semnalează, în viziunea criticului, existenţa unei vocaţii morale ce implică, prin însăşi natura sa, validarea în sfera esteticului.

La antipodul „naivităţii” eminesciene se situează mai cu seamă ironia lui Caragiale, scriitor a cărui operă ilustrează, zice Negoiţescu, doar componenta neptunic-estetizantă, manifestată în cultul flaubertian pentru formă şi pentru creaţia de tip realist, bazată pe observaţie şi pe sistematizare. Pornind de la constatarea că drepturile şi libertăţile dobîndite prin aplicarea prevederilor constituţiei adoptate pe timpul domniei lui Carol I au făcut posibilă afirmarea unei literaturi autonome din punct de vedere estetic, mărturisind profesionalizarea activităţii scriitoriceşti, criticul reproşează lui Caragiale radicalismul atitudinii sale critice faţă de idealurile republicane şi faţă de liberalism în genere, reproş ce-şi găseşte justificarea în observaţia că „fără libertatea presei opera sa n-ar fi fost posibilă”. Iar demersul satiric al marelui nostru comediograf, care a creionat (în Boborul şi în alte cîteva locuri) o imagine caricaturală a „republicii” (ce a devenit „sinonimă cu comicul”, „adică ceva împotriva naturii”), discreditînd idealurile revoluţionarilor paşoptişti, se face cu atît mai vinovat cu cît e mai expresiv şi mai reuşit din punct de vedere estetic. Dintre caracteristicile definitorii ale geniului caragialian, unul considerat eminamente negativ, Negoiţescu reţine doar comedia limbajului („luarea în derîdere a limbii vorbite şi scrise”) şi înclinaţia către anti-utopie, relevabilă în „puterea expresivă a grotescului”.

Asemeni lui Gherea altădată, Negoiţescu reproşează dramaturgului absenţa idealurilor sociale şi morale din opera lui de comediograf, deasupra căreia plasează valoric, cu vădite intenţii polemice, drama Năpasta, superioară chipurile nu doar prin opţiunea pentru registrul tragic („tragedie clasică”), ci şi prin aceea că autorul reuşeşte să transfigureze simbolic realitatea („operă atemporală”), ceea ce nu s-ar întîmpla şi în comedii, mult prea ancorate în imediat şi în perisabil. Revine aici în prim plan, după cum se observă, prejudecata lovinesciană potrivit căreia opera lui Caragiale ar fi sortită unui proces inevitabil de eroziune, din cauză că e mult prea angrenată în social. În siajul afirmaţiilor lui Lovinescu se plasează de altminteri opiniile negative formulate de Nego în dialogurile epistolare cu Radu Stanca (unul dintre puţinii admiratori ardeleni ai lui Caragiale) şi rămase neschimbate în timp, de vreme ce le regăsim, iată, în Istorie. Ceea ce ne face să credem că e vorba de o profundă inaderenţă a criticului la formula personalităţii lui Caragiale, şi mai cu seamă la manifestările sale de factură ironică, menite a lua peste picior emoţia, implicarea afectivă – şi, deci, „naivitatea”.

Ca atare, deşi recunoaşte totuşi o nedezminţită simpatie a dramaturgului pentru democraţie (şi pentru „mitocanii” printre care el însuşi se prenumără, autoironic), deşi admite funcţia de îndreptar etic a comicului („nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca rîsul”), proiecţia autoficţională ce-l integrează pe autor ca prezenţă vie în lumea personajelor sale (mai cu seamă în Momente) nu e interpretată ca semn de umilitate spirituală, de comprehensiune faţă de slăbiciunile omeneşti în fond, ci de cinism şi de aroganţă. Amestecul de cinism şi de estetism, în care Negoiţescu identifică trăsătura dominantă a operei caragialiene, ar avea prin urmare consecinţe nefaste pe termen lung: „[…] oricît ar detesta politic lumea creaţiei sale antiutopice, estetic, Caragiale se lasă cu deliciu corupt de ea şi, astfel, prin empatie, literatura lui devine, din adversară, complice cu antiutopia, influenţînd în rău pe români”.

Dar stă oare literatura aceasta, de la un capăt la altul al ei, sub semnul anti-utopiei? Să nu uităm că, în Domina bona, Călinescu atrăgea atenţia asupra fondului pozitiv al personajelor caragialiene, în vreme ce un Mihai Ralea, de pildă, identifica în scrierile tîrzii ale prozatorului o propensiune nostalgic-evocatoare, şi chiar idilică. Atitudinea scriitorului e departe de a fi, aşadar, exclusiv cinică, tot aşa cum lumea sa ficţională nu livrează mereu viziuni de coşmar. Însă pe Negoiţescu nu coşmarul îl deranjează, şi nici anti-utopia (care tot din utopie se trage), ci excelenţa estetică a unei opere ce sancţionează mult mai eficient prin ironie decît prin satiră patosul, afectivitatea, aruncînd în deriziune atît ingenuitatea mitocanilor stăpîniţi de delir verbal, cît şi spontaneitatea creatoare a geniului. Prin urmare, estetismul face aici casă bună nu atît cu cinismul, cît cu ironia – de unde şi observaţia ajunsă un loc comun că opera lui Caragiale a exercitat în lumea românească o influenţă de tip socratic, benefică în sine (ca ecou al emancipării individului de comunitate), dar inadecvată în raport cu stadiul încă precar de evoluţie a societăţii noastre pe orbita modernizării.

Revista indexata EBSCO