Dec 21, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Briza inspiratoare

 

Tehnica narativă folosită de Constantin Cubleșan pentru noua sa carte Anotimpuri paralele (Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2016) este aceea a romanului în roman. Astfel, din pricina rudelor venite din Canada cu copii gălăgioși după ele, naratorul-scriitor pleacă din hărmălaia lăsată acasă, la Cluj, pe litoralul Mării Negre, la Casa scriitorilor de la Neptun, pentru a începe un nou roman („Anotimpuri paralele”, desigur). Odată sosit acolo, el este pregătit să se lase pătruns de briza ficțiunii, înzestrat fiind cu laptop, în geanta căruia fuseseră înghesuite numeroase fișe cu notițe, câteva caiete în care stăteau scrise fraze disparate, pasaje neterminate, liste cu posibile nume de personaje. Vilegiaturist mai mult de nevoie, știa foarte bine că nu va reuși să dea o formă definitivă într-o singură lună, dar nutrea convingerea că începutul va fi de bun augur și că va putea continua apoi cu spor la întoarcerea acasă, în liniștea reinstaurată după plecarea rudelor.

Dificultatea majoră pe care a întâmpinat-o mereu autorul proiectatului roman a fost tocmai găsirea frazei de început, ceea ce i-a provocat mari suferințe în fața paginii albe. Pentru el, ex-punerea pe hârtie înseamnă depășirea unei prime dificultăți, a pragului pe care cineva trebuie să-l treacă din sfera trăirii în aceea a obiectivării prin scris. Prin urmare, naratorul se ex-pune pe sine, conturând primul crochiu al chipului personajelor și punând în mișcare, totodată, mecanismul esențial al pe-trecerii vieții lor între paginile cărții. În fața tuturor tribulațiilor creatoare, el se complace în consolarea avută de când citise din jurnalele intime ale lui Liviu Rebreanu că și marele romancier se chinuia, ore în șir, uneori toată noaptea, pentru a găsi fraza potrivită demarării romanelor sale. Bineînțeles, în modestia sa, nu-i trece prin gând să facă vreo asemănare cu ctitorul romanului modern – „proportion gardet! (sic!)” (p. 14) – dar este de părere că în această frază de început, în ritmul ei, în melodia sa ascunsă, care, probabil, cititorilor le rămâne absolut indiferentă, pentru autor – adică pentru el – este, de fapt, cheia în care se dezvoltă tot ceea ce urmează.

Ca și pentru o partitură muzicală, esențială i se pare cheia în care stă scrisă o bucată anume. Or, această cheie este găsită nu numai de naratorul-scriitor, ci și de autorul însuși, Constantin Cubleșan, prin felul în care știe să lege părțile romanului între ele și prin abilitatea de a alterna episoadele la care scrie naratorul-personaj (marcate prin cursive de-a lungul cărții) pentru a le rememora pe acelea din viața personală. Iar toate acestea sunt legate de starea în care se află marea la sfârșitul fiecărei bucăți narative (un fel de „osmoză om-natură”, sau „natura participă intens la acțiune” – așa cum se învăța cândva din manualele de literatura română).

După cum pare și firesc, la sfârșitul sezonului estival, marea poate fi contemplată în tihnă pentru cine se simte înclinat sau apt pentru așa ceva, deoarece este perioada în care lumea se rărește, iar liniștea poate deveni chiar… apăsătoare în lipsa hărmălaiei și a muzicii de la difuzoare. În acest ambiental căutat de naratorul-scriitor, numai marea, mereu misterioasă și nesfârșită („la mer toujours recommencée”, cum spunea Paul Valéry), rămâne fascinantă, ademenitoare și îi creează autorului de ficțiune condițiile pentru a putea intra în atmosfera noului roman și pentru a descinde în vremuri nu demult trecute, alături de eroi a căror prezență fusese cândva aievea și pe care îi știa deocamdată numai el. Spațiul scriiturii este guvernat de naratorul care însumează celelalte ipostazieri ale personajelor – cu gândurile, sentimentele, senzațiile, preocupările, obsesiile lor – sub semnul efortului de surprindere a realității în reprezentările dorite.

Aparent, ar exista o discrepanță între atmosfera de vacanță de la mare, chiar dacă pe terminate, și viața turmentată a personajelor, care se zbuciumă, luate fiind de valurile istoriei. Puținii vilegiaturiști care vin de aiurea în extrasezon – de obicei din capitală – pentru a petrece o zi sau două într-un peisaj relativ insolit, forțând, de obicei, intrarea în mare, întrucât apa este deja prea rece, sunt gălăgioși, teribiliști, dispuși a face lucruri dintre cele mai năstrușnice. Și totuși există un paralelism – „anotimpuri paralele” – între ambianța iscată de acești turiști ocazionali și contextele care creează ambianța istorică. Marea pare a reacționa într-un fel sau altul la ceea ce li se întâmplă și voi ilustra acest lucru mai jos, prin mai multe pasaje

Astfel, după toate întâmplările (sfârșite tragic) prin care trec personajele Leontina și Arnold, în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, marea se prezintă astfel: „Timpul se schimbase brusc. În ultimele două zile marea începuse să se agite, era întunecată la culoare, ca păcura și, cu siguranță, în larg valurile se ridicau la peste un metru înălțime, producând astfel un vuiet continuu, surd, ce se propaga monoton de-a lungul coastelor, dând senzația că o masă imensă de apă se ridica în văzduh. Sau că, dimpotrivă, cerul cobora, cu norii săi târșiți, peste zare, dislocând cantități necuprinse de apă ce căta, întărâtată, să se extindă pe uscat, deversând plajele. În această fuziune iluzorie, un singur lucru era cert: geamătul dureros al firii, ce venea din măruntaiele pământului ca să ne tulbure nouă liniștea” (p. 111). Era perioada când timpul nu mai avea răbdare cu personajele create la malul mării.

Marea rezonează cu personajele și când alt cuplu, doctorul Dănilă și soția sa, Steliana, este hărțuit de Securitate, deoarece nu voise să devină informator, măcar în intervalul unei călătorii profesionale în străinătate. Totul se termină tragic, printr-un (neprovocat de nimeni) accident de circulație suferit de soție: „Se instalase de câteva zile o ploaie măruntă, sâcâitoate, și lumea circula grăbită pe străzi, purtând umbrele deschise larg deasupra capetelor încât aproape că nu-l mai puteau vedea pe cel din față” (p. 140). La înmormântarea Stelianei, făcută „pe o ploaie rece, care se întețise parcă anume”, după ce „fu aruncată și ultima lopată de pământ, închizând groapa”, vine precizarea că „golul ce se căscase în sufletul doctorului Dănilă nu i-l mai putea umplea nimeni vreodată…” (p. 143).

Marea pactizează cu învățătoarea Iolanda, în urma refugiului din Ardealul ocupat de hortyști. Aceasta pleacă „să înceapă o altă viață, într-o altă lume, apăsată de spaimele războiului care începuse și care lua proporții nebănuite” (p. 168), iar naratorului-personaj, aflat la malul mării (un posibil subtitlu al romanului), descrie dezlănțuirea acesteia: „De pe la prânz a început să răbufnească în rafale un vânt rece dinspre mare. Deasupra apelor se adunau nori întunecați acoperind orizontul. Apa tălăzuia învolburată spărgându-se de zidul benelor ce proteja micul golf din coasta Neptunului, sub taluzul înalt de la Casa Scriitorilor. În aer era un miros puternic de alge. […] Din străfundurile nevăzute ale mării se ridica necontenit un vuiet surd ce alterna în intensitate cu stârnirea valurilor, din ce în ce mai mari.// Se apropia furtuna. Pescărușii zburau jos, răsucindu-se într-un soi de picaj pe crestele valurilor, țipând strident – sunete venind parcă de pe alte tărâmuri.// Dezlănțuirea aceasta îmi stârnea interesul, cu atât mai mult cu cât îmi dădeam seama că asistam tocmai la înfiriparea furtunei, pe care aveam s-o pot urmări în creștere până la cotele cele urieșești când forța-i irezistibilă mă va izgoni, cu siguranță, de-acolo, fiind nevoit să mă retrag în bârlogul meu de la etajul vilei. Faptul s-a petrecut însă mult mai curând decât îmi imaginasem. Brusc, stropii de gheață ai unei ploi, pe care n-o prevăzusem, în naivitatea mea, m-au udat, în câteva secunde, până la piele. […] M-am întins, așadar, pe pat, rămânând să ascult doar mugetul uraganesc de-afară și zdrăngănitul monotom al ferestrelor ce păreau a se fi transformat într-un veritabil rezoner al intemperiilor. Pe nesimțite m-a luat somnul și-am adormit curând, ca legănat de o muzica romantică, posibil wagneriană.” (pp. 168–170). Este inutil să amintesc acuzele de protofascism aduse după război acestui fel de muzică și cred că, neîndoios, Constantin Cubleșan a vrut să facă aluzie și la acest aspect.

După ce naratorul-personaj vizitează un pictor care își schimbase total stilul de viață și de a picta (trecuse de la peisajistică la portret), din momentul în care o întâlnise pe o fostă prietenă a sa, Dora, „în zori încă mai cernea ploaia mocănească. Ștergătoarele de parbriz funcționau ritmic, monoton, în vreme ce mașina se clătina, în mers de bondar somnoros, prin toate hârtoapele asfaltului desfundat al drumului comunal. Când, în sfârșit, am intrat în șoseaua națională, am răsuflat ușurat. Puteam să calc pedala de accelerație și să grăbesc mersul spre casă” (p. 216). Reintrarea (rebreniană, aș zice) în lumea reală („Ne apropiam de oraș venind de undeva, de departe, ca dintr-o altă lume, ca dintr-o altă realitate…” – p. 218) este imediat contrapunctată astfel: „De câteva zile nu mai vedeam marea în zori. Se acoperea peste noapte de o pâclă deasă care zăcea pe deasupra ei, sufocând-o. Îi auzeam totuși răsuflarea înăbușită, mocnică, care mă încredința că se afla acolo, că trăia aidoma unei ființe vii pe care nu trebuia s-o abandonez în uitare.// Nici vila nu mai avea viață. Locatarii ei temporari, de peste vară, plecaseră aproape toți. Senzația de pustiu începuse să mă plictisească. Era limpede că nu mai aveam de ce să rămân pe-acolo. Sezonul se încheiase, și mă încăpățânam zadarnic să-mi continuu sejurul. Nimic nu mai avea farmecul de mai înainte, acela al unei stațiuni plină de culoare și de exuberanță” (p. 219).

Iar părăsirea ținutului dobrogean de vilegiaturistul întârziat este surprinsă astfel, în ultimul paragraf al romanului: „Abia când am trecut Dunărea, ceața s-a risipit. Pe întinsul Bărăganului apăruse soarele și printre miriștile monotone ale câmpiei, șoseau era încă și mai monotonă. Dacă aveam noroc să nu prind vreun îmbuteiaj pe Valea Prahovei, până la noapte puteam să cobor dealul Feleacul în Cluj. Drumul era lung iar la capătul lui nu mă aștepta liniștea. De ea avusesem parte doar o lună, la malul mării…” (p. 220).

Unele episoade par a avea inferențe cu Ion și cu Pădurea spânzuraților, numele romancierului chiar fiind adus în memoria unui personaj: „Trebuia să se înroleze în armata care îi cotropise țara și, cine știe, poate că va trebui să lupte pe front chiar împotriva fraților săi de sânge, românii. Și-a adus aminte romanul lui Liviu Rebreanu pe care-l citise încă în Școala Normală de Învățători și care i se păruse atunci oarecum nerealist. Trebuiau avute în vedere simbolurile cu care opera prozatorul. Acum însă, el însuși se vedea în aceeași perspectivă de viață, în aceeași situație ca și eroul acelui roman./ – Niciodată n-am să îmbrac uniforma militară maghiară, i-a spus el soției, foarte hotărât. Va trebui să trecem granița neîntârziat. Altfel…/ Nu avea loc însă niciun fel de… altfel” (pp. 161–162).

Până a reuși să treacă granița, i s-au întâmplat lucruri ce țin de aberațiile istoriei: ofițer român fiind în timpul retragerii armatei române din Ardealul de Nord după Dictatul de la Viena, el decide să rămână cu familia în teritoriul ocupat. Curând va fi însă obligat să îmbrace haina armatei ocupante și atunci se decide că treacă noua graniță trasată printre două… case. În timpul aplicării Dictatului de la Viena cauzează, divizarea timpului uman și a istoriei în durate aparent fără legături între ele conturează un loc și un timp în care logica marțială atârnă mai greu decât logica rațiunii („– Suntem în război, domnule învățător. Încă n-ai înțeles asta?” – p. 161). Legile firii își pierd puterea, iar individul își înstrăinează esența, gâfâind printre întâmplări aflate în derivă.

Frica și fuga din fața istoriei produc personajelor din romanul Anotimpuri paralele o agitație fără finalitate și provoacă fragilizarea axului existențial: între un prezent marcat de învălmășeală și un viitor la fel de incert, textul aduce în prim-plan un trecut ale cărui legi de organizare se află în memoria naratorului-personaj. Oamenii sunt puși în fața afirmării principiului con-viețuirii condiționate și a descoperirii sensului existenței în mecanica evenimentelor pe care trebuie să le suporte. Iar rememorările reprezintă tocmai instrumentul necesar al conștiințelor aflate în redresarea resorturilor intime, în descoperirea cauzelor și efectelor psihologice pe care le produc schimbările profunde la care asistă.

Din punctul de vedere al tehnicii narative folosite de Constantin Cubleșan, substanța romanului Anotimpuri paralele se constituie din reușite cronici (chiar de familie), unde se consemnează și se comentează evenimentele atât prin intermediul vocilor din text, ale personajelor, cât și prin intervenția naratorului ce se își asumă o formă a omniscienței.

Revista indexata EBSCO