Dec 21, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Nicolae Sîrbu, pîndind „cutra de poezie”

Cine a răsfoit (măcar) volumul O căsnicie infernală, semnat de Nicolae Sîrbu, apărut la editura reşiţeană TIM, în 2015, a aflat cîte ceva despre incomodul autor, cîndva un „ziarist kamikaze” şi manager de bibliotecă judeţeană dar, înainte de toate, poet, cu varii „dileme la purtător”. Cu şanse pierdute (luat de valurile gazetăriei, în „apele ei confuze”, cum îl „certa” Mircea Martin), cu povestea „frumoasă şi dureroasă” a trecutului echinoxist, cu poezia însăşi ca reazem, „o rană care roade lanţul”, cum zice poetul în „risipirea” de azi a Reşiţei, acceptînd că viaţa şi scrisul îi oferă „o căsnicie infernală”: „Grea crucea care mă poartă/ orbeşte în mlaştina cu manuscrise” (v. Călăuză pentru suflet orb). Şi sperînd, cum profeţea tot Mircea Martin, că „va provoca pînă la urmă atenţia pe care o merită”, ieşind din propria-i indolenţă.

Ca figură echinoxistă (de care, fireşte, face mare caz), Nicolae Sîrbu rămîne, şi prin recentul volum (Muza nu urcă la etajul trei, Editura Limes, 2017), bine construit (şi rostuit!), credincios reţetei care l-a consacrat: un fantezist-ironic dezinvolt, locvace, persiflant, lamentativ, defilînd sub masca auto-ironiei, ascunzîndu-şi, astfel, cît se poate, frustrările şi sentimentalismul. Pîndind „cutra de poezie”, hărţuind himera în „aşteptări radioactive”, poetul îşi cheltuie viaţa de hîrtie mizînd la casele de pariuri pe apariţia Muzei (surdo-mută, refuzînd „pensia olimpiană”). Şi produce, ne asigură jucăuş, poeme avortate, „alifii de erezie”, înconjurat de idei gonflabile şi „flori de stres”, ignorat de high life-ul local. Vieţuind, adică, într-un alt Amar Tîrg, cu un doctorat „în dezastru”, la un etaj trei (posibil „iatac al lui Zeus”), şters, însă, „din toate catastifele”. Dar muza, sîntem preveniţi, nu urcă la etajul trei!

Ar vrea să scrie cu o „gheară de vultur”; dar „marele băutor de hîrtie” s-a cuminţit. În peştera de la etaj unde, „cu jenă de haiduc”, aşteaptă placid pensia, trăindu-şi purgatoriul personal, ne-răsfăţatul încă jinduieşte cu disperare. Cum „sublima” întîrzie, el, domesticit, un „suprarealist fleşcăit”, un intrus în poveste, va scrie în chiuvetă, pescuind rime, „un ameţitor poem” despre muza-sirenă. În levitaţie debusolată, bîntuit de năluca neliniştii va îngîna „imnul neputinţei”, lansînd „salve de imagini seci”; maestru al tuturor ratărilor, rătăcind într-un labirint „reumatic” (etajul trei fiind „un Olimp în travesti”), ştie că „zeiţa vie”, fie şi o „muză cleptomană” (v. Violare de domiciliu) întîrzie. Se ţine departe, nu va veni „să-şi cînte mînia” într-un „univers pretins poetic”, în degradare, populat cu vise inodore şi cuvinte sleite. Poezia s-a preacurvit şi ereticul, fără „permis de existenţă”, îşi contemplă „scalpul legendei”, în cădere liberă, alături de „pubela de cinci stele”. Încearcă, chemîndu-l pe Homer în ajutor, să închege tablouri vivante, cu „sentimente jupuite” şi „gloduri de gală”, cîntînd o tinereţe „şifonată”. Şi afişînd, în joaca de-a Olimpul, o apetenţă mitică într-o „cetate surpată”, amorţită, acuzînd inconfortul marginalităţii. Totuşi, aflăm, „sînt muze pentru toţi” (v. Spargere la magazinul de muze), încît va putea muşca din „dulcele miez al realităţii” cu singurul dinte al Poeziei.

Poetul (n. 21 septembrie 1945, la Ohaba-Forgaci, judeţul Timiş) vine din „oraşul cu poeţi”, cum numise cineva, cu ani în urmă, Reşiţa. E drept, acolo, doar uzinele iluziei mai „duduie” (vorba unui fost premier) şi doar poeţii au rămas de veghe, păzitori ai focului sacru. Sau cum zice nimerit chiar autorul nostru, mereu în formă prin jerbele intempestive lansate, veghind „sudoarea sacră”, transmisă „de la o cămaşă la alta”. Pînă se va încumeta cineva să cartografieze fenomenul liric reşiţean (mai larg, cărăşan), de cert interes, propunînd nume competitive (să ne gîndim, de pildă, la regretatul Ion Chichere sau la Octavian Doclin), stăruim aici asupra creaţiei lui Nicolae Sîrbu. Nu fără a propune un necesar ocol, cercetîndu-i devenirea poeticească. Membru fondator al „Echinox”-ului, Nicolae Sîrbu debuta fraged în „Tribuna” (aprilie 1965), recomandat de Ion Oarcăsu şi, editorial, abia în 1986, cu o carte de reportaje, Aurul din aripi , trasă la „Facla”. Surprinzător, cu un volum de poezie, el iese în lume la trei decenii de la debutul tribunist, prin placheta scoasă la editura reşiţeană „Timpul”: Cochetărie cu fulgerul. Va intra în frisonul recuperărilor şi, într-un scurt interval, inventariind aici doar palmaresul liric, tipăreşte Ascultînd ceasornicul în baie (Silva, tot 1995), Şantier în creier (1996), Neputinţa de-a închide cercul (Marineasa, 1999) şi Provinciile cerului (2000, în colecţia botezată chiar Oraşul cu poeţi). Totuşi, trăieşte cu senzaţia că ar fi un poet uitat: „numele meu/ uitat în aerul Clujului” (v. Barbari în cetatea Feleacului); pricină pentru care Nicolae Sîrbu, figurînd printre poeţii „Echinox”-ului prim, impunînd în construcţia culturală „un tonus fundamental de seriozitate”, solicita „domiciliu forţat/ în provinciile cerului”. Pînă atunci, fixat în spaţiul banatic după un periplu vîlcean, N. Sîrbu s-a dovedit un gazetar febril, lucrînd sub presiune, risipindu-şi producţia cu patimă şi vocaţie; evident, şi un cenaclist activ la gruparea Semenicul, păstorită o lungă vreme de Gh. Jurma. În fine, ritmul jurnalistic a cucerit, s-ar zice, şi lirica sa, cîtă vreme stilul pare încă „nelimpezit” (cf. Mircea Martin) iar salvele de imagini, proliferînd ameţitor, ori dezmăţul imagistic, ar insinua ipoteza irosirii (cum spun, răutăcios, unii), chiar a folosirii abuzive a talentului (Alex Ştefănescu).

Poetul, refuzînd orice tutelă, îşi vede de treabă, cu aceeaşi fantezie nestrunită, cu schimbări de ton şi de registru, şocînd prin originalitate, stranietate, experimentalism şi, bineînţeles, spontaneitate. El pare doar interesant (pentru unii exegeţi); alţii văd în N. Sîrbu, pe bună dreptate, „cel mai postmodernist poet reşiţean” şi aplaudă spiritul iconoclast, insurgent, conştiinţa sa rebelă. Poet fără mască, scria Ionel Bota, un harnic critic din Oraviţa, cel care, în Inorogul şi visul (2000), analiza, pe întinderea unui volumaş, prestaţia lirică a unui autor „fără operă”, cum se lamentează jucăuş-autoironic N. Sîrbu. Or, poetul agreează poezia-joc, haotismul imaginilor, fantasmele cotidianului, fără a pica în contemplaţie frivolă. Devorînd cărţi, trăind în vecinătatea poeţilor, scriind cu înverşunare („hai să scriem/ de parcă am fi vii”), autorul se apropie de trendul echinoxist doar prin însingurare, departe de tam-tam-ul publicitar; şi se desparte, orgolios, prin verva suprarealistă, hrănind o scriitură febrilă, şocantă prin locvacitate şi asociaţionism, de exotism intelectual.

Nerăbdător, cum spuneam („uneori n-am răbdare/ să se-nchidă rana”), poetul dialoghează cu Domnişoara Viaţă „pe clapele singurătăţii”. El, vizitînd „bănci devalizate de sentimente” se explică: „scriu mereu pe o cicatrice” (v. Şoapte lehuze şi fără de buze). Totuşi, binevoitor, ne previne: „inima era în altă parte” (v. Un început festiv de putrefacţie). Asmuţind cuvintele sub biciul ironiei, poetul – aflăm – nu scrie versuri de dragoste şi, mai mult, foloseşte fardul frigului. Uneori, lacrima se răscoală (ca într-un omagiu stănescian), alteori, dimpotrivă, lacrimile ruginesc sub cenzura emoţiei. Deşi scrie cu „o mînă de sare” şi îşi încălzeşte, tandru, „pixul la piept” (v. Se impune o nouă gramatică a poeziei), Nicolae Sîrbu nu suportă dulcegăriile lirice ori exhibarea suferinţei. O rîvnită „fericire de faianţă” sugerează această glacialitate în concubinajul cu Poezia. Cu multele ei dioptrii, ea se autopălmuieşte, are „obrazul tumefiat” şi bube dulci, e gata oricînd de perversiuni, vădind o ferocitate „dosită între mătăsuri”, de vreme ce gîndul violator al poetului – „o cruce cu ochi/ albaştri”, culegînd semnele diafane – visează carnagii, vrea sînge proaspăt şi, desigur, capodopere „sîngerînd în batistă”. Acest torent imagistic sfidează „lacăte de ceaţă” şi penetrează „desuurile himerei”. Dar poetul, cu „venin la rever”, în pofida „penuriei de cuie”, îşi asumă martirajul. Poezia e o pavăză, chiar dacă „poet şi vultur se tot mănîncă” (e drept, o sintagmă bătătorită); poetul se vrea un „vîrf de lance/ în borcan/ cu ceaţă” şi îşi doreşte intimitatea: „Burgheze bube dulci/ din senin pe buzele poeziei/ cu care-ai vrea să te culci” (v. Crucea cu ochi albaştri).

Dezinvoltura lui N. Sîrbu ascunde, subliniem, suferinţa marginalizării. Totuşi, reamintim că Ionel Bota i-a dedicat o carte, iar Antologia întocmită de Ion Pop la Dacia , în 2004 (Poeţii revistei Echinox), nu-l putea ignora. Se simte, însă, nedreptăţit. Pe de altă parte, dinamitînd nucleul tragic prin tonul persiflant, băşcălios, autoironic, el acuză golul din bibliotecă; i se cere capul, e pus la zidul poeziei fiindcă „n-are operă”! Aceste lamentaţii, aflînd reazem în „caninii unei lacrimi”, n-au, evident, suport. N-am operă, placheta scoasă la Signum (în 2004), oferă povestea unor poeme care îşi dau palme. În contrast cu tonul volumului, desprindem o Pastorală de seară: „Sînt orele faste ale serii/ în care toate blocurile/ par împînzite de sîni,/ cîntec de greier în bordel,/ lascive şi goale seri aşteptînd/ să li se spună tu, hai cu mine/ o oră sus în cer,/ blocuri pline cu bube/ cărora le zicem sîni,/ sprijinite sub luna de cîini,/ fiecare dotat cu suflet de miel”.

Înhămat la varii şi trudnice proiecte (printre altele, a coordonat, de pildă, un Dicţionar al scriitorilor din Caraş-Severin, ivit în 1998, şi a semnat cîteva volume de publicistică), Nicolae Sîrbu se joacă, dezinvolt, calamburistic, fluturînd batista avangardistă, cu „graţie canibalică”, palpînd „cărnile sîngerii ale nimicului”. Desluşim aici o ciudată delocalizare, făcînd, totuşi, casă bună cu bănăţenismul, precum în Cîntul, ca sîngele Domnului în care, ferm, autorul ne asigură că „nimic nu se compară/ cu o fanfară sub prun”, cu iluziile „dizolvate-n răchie”, într-un sat populat cu „cocoşi apocaliptici”. Ca dovadă, volumul Eu, Nicolae de Ohaba (2011); autorul, împăunat cu un titlu de nobleţe, semnează o declaraţie de dragoste satului natal („stingher”, „la ora stingerii”), recunoscîndu-şi „handicapul” sentimentalităţii. Într-un alt volum (Vitralii sparte, 2011) revine, însă, ca „iconoclast întîrziat”, la stilul jucăuş, brodînd, cu elan oniric, cîte un catren „năuc”, derutant prin agitaţia suprarealistă. Împreunînd „parşivele” cuvinte pentru a cinsti singurătatea-soră, înconjurată de o „auroră acră”. În pofida măştii afişate vervos, Nicolae Sîrbu rămîne un sentimental deghizat, un „fir de iarbă de Ohabă”, deplîngînd înstrăinarea. Chiar dacă semnează precipitat un ultimatum: „Gata, sentimentele aprobate/ la beţie, fără timbru fiscal” (v. Pe şest reconstruim labirintul). Propunînd „cărţi în sînge”, Nicolae Sîrbu este un nume important, nu doar la scară zonală judecînd. Limpezirea promisă pare că e în curs; un volum scos la Brumar (piscina cu pioneze stradivarius, 2013) oferă alte argumente convingătoare. Bineînţeles, oscilanţa se păstrează. Fire sentimentală, reprimată, „condamnat la candoare”, poetul rămîne, imagistic-asociativ, persiflant, un prizonier al jocurilor verbale şi al asocierilor insolite, de o vivacitate debordantă. Deloc milos cu sine („eu sînt pulberea”, ne anunţa într-un Autoportret), îşi clamează inconfortul marginalităţii; se declară „o erată la un vers costeliv” sau „un anonim la tribuna tainei”, dar, cu aceeaşi siguranţă perplexantă, se vrea „un centaur la curţi bibliofile”, purtînd „urme de cărţi în sînge”. Irizarea livrescă, acizii ironiei (şi ai auto-ironiei, îndeosebi), registrul fantezist-ironic, jetul suprarealist etc. întreţin o libertate asociativă scăpată, uneori, de sub control. Fără frînă, altfel spus.

În Cu pumnul pe i, o primă antologie (2007), o ediţie sentimentală întocmită de Ion Cocora, poetul scria pe o cicatrice; acum, îşi concediază (în vis) agentul literar, îşi toarnă „belşug de sare pe rană” şi e capabil de autoflagelare: „La toaletele marilor biblioteci/ aveau exclusivitate scrierile mele”. Rămîne, desigur, nostalgic, invocînd satul, acolo unde se naşte mereu, „pe ascuns”; constatînd, însă, că nunţile sînt sterpe, că fîntînile sînt păstrate „la frigider” iar izvorul are „susur bîntuit de ştampile”. Farmecul unui trecut (idilizat) s-a risipit definitiv. Dar rana de taină, legată cu lanţul, rămîne: „Cum poate fi aşa/ un suflet de poet fără rană?” (v. Rana ce roade lanţul). Îşi aşteaptă rugul triumfal şi, bineînţeles, „ultimul cititor”. Fugar „de pe crucea beţiei”, a devenit un „băutor de hîrtie”.

Sentimental deghizat, cum spuneam, Nicolae Sîrbu e capabil de gesturi confraterne, risipind dedicaţii. Fiindcă, sub titluri fistichii, dezvoltînd un imagism debordant, populat cu figuri mitice, Nicolae Sîrbu leapădă, cîteodată, masca şi îşi dezvăluie vulnerabilitatea. O muză a pierderii (invocată), un poem deşirat, în destrămare, devoalează un cînt ascuns, resuscitînd figura mamei, casa bătrînă („plecată la plimbare în mit”) sau iarba de Ohaba (v. Greierii trec de partea duşmanului). Se repliază, însă, rapid, frecventînd partitura ştiută, sub pavăza autoironiei, flagelîndu-se în piaţa publică! Va rememora o legendă tulbure, vorbind despre „un oraş ciudat/ cu tramvai tras de poeţi”; va decapita singurătatea („un idol fără cap”) graţie revistei Reflex (scoasă, se ştie, prin strădaniile lui Octavian Doclin); în fine, va dedica un splendid poem „unui neasemuit boem”, poetul patriarh Petre Stoica (v. În dimensiunea darul beţiei), cinstind „beţia sacră” şi „birtul-altar”: „Ce tragedie să fie sfînt eretic/ şi uitat patriarh al beţiei/ de-o tînără dură generaţie/ şi nerecunoscătoare cu înaintaşii”. Convertind dramaticul în ludic, ispitit de calambururi (unele, dubioase), încingînd memoria „pînă la roşu”, locvacele Nicolae Sîrbu se dovedeşte, probabil, ca „diafan dirijor al dezordinii”, postmodernul care vă (ne) trebuie, cum şi-a botezat un poem, prea convins de misia lui în urbe. În „oraşul cu poeţi”, aşadar, acolo unde „cenuşa poeziei trăgea din greu/ la un tramvai pierdut în ceaţă”. Chiar dacă soarta urbei e pecetluită: „Avem şi noi aşa ceva pe-aici,/ o cetate deja surpată,/ nu trebuie să inventezi/ amoruri, războaie, vreo epopee,/ doar ţine-te bine în braţul/ macaralei de colo, abandonată,/ e ultima şi pare ea însăşi/ o muză care scoate limba/ la cer, la istorie.” (v. Cu limba scoasă la Istorie).

Trecut prin atelierul echinoxist, fie şi „în fugă” (cum îşi aminteşte Ion Pop), revendicînd zgomotos apartenenţa (în pofida unor eclipse amnezice ale congenerilor), Nicolae Sîrbu, acceptînd că nu mai este un echinoxist „în înţelesul de atunci”, ne dă asigurări că nu s-a pierdut. Cărţile trudite în timp stau mărturie iar „limpezirea” chiar s-a întîmplat, volumul din urmă fiind aşteptata dovadă.

Revista indexata EBSCO