Dec 21, 2017

Posted by in Cronica literara

Dan MĂNUCĂ – Rostirile esențiale

Perioada de după 1944 a fost deosebit de dificilă nu numai pentru fosta clasă politică, dar şi pentru intelectualitatea privită în sensul larg al termenului, în care este cuprinsă şi scriitorimea. Pînă la un punct, aceasta a recurs la cunoscuta zicere franceză „sauve qui peut,” aplicată cam în toate circumstanţele. Existau însă tineri aspiranţi la gloria scrisului şi care erau nemulţumiţi de politica fostelor forţe politice şi, în consecinţă, au aderat de bună voie la noua putere politică mai ales după 1948, deoarece aceasta promitea primenirea atmosferei sociale. Nu este cazul, să fac, acum şi aici, exemplificările necesare, deoarece sînt numeroase istoriile literare despre, spre pildă „literatura română subt comunism.”

Născut în 1929, Ion Brad este o pildă vie a acestei situaţii: în anii de cumpănă, din jurul lui 1950, era foarte tînăr, născut într-o atmosferă rigidă a satului transilvănean, încrezător, asemenea multor altora, în promisiunile noilor politicieni. Tocmai de aceea, volumul său de debut (1952) are titlul Cincisutistul, iar următorul (1954) Tînărul mecanic. Se integra astfel în atmosfera creată şi de alţi colegi, de care încearcă să se detaşeze prin volumele următoare, unde predomină nostalgia ţinutului natal, precum în Descoperirea familiei (1964), Zăpezile de-acasă (1972). Este tot mai vizibilă nostalgia obîrşiei, probabil după citirea lui Blaga, aşezat, atunci, la index. Însă apropierea nu a trecut neobservată şi, în 1996, Andrei Grigor scrie despre versurile lui Ion Brad caracterizîndu-le drept avînd Un suflu blagian.

Despre versurile lui au scris, între alţii, George Călinescu, Dumitru Micu, Fănuş Neagu, Ion Dodu Bălan, Mircea Zaciu, Valeriu Rîpeanu, Dumitru Micu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Marcel Pop Corniş, Irina Petraş, Alexandru Piru, Sultana Craia, Dan Grigorescu, Nicolae Mareş, Gheorghe Grigurcu, Eugen Negrici, Mihai Zamfir, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, şi alţii. Aşadar, volumele lui Ion Brad au trecut prin filiera a nu puţini critici.

A apărut şi un studiu monografic: Rostirile esenţiale. Valenţe stilistice în poezia lui Ion Brad (Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Știinţă, 2016, 270 p.), semnat de Carmen Vatamanu. Este o monografie a literaturii lui Ion Brad, după ce, pînă acum, au apărut cîteva tomuri cuprinzînd amintiri, dialoguri, antologii. Toate acestea au valoarea unor documente de epocă, pentru că aduc mărturii asupra unui traseu poetic dificil, nu lipsit de asperităţile provocate de imixtiunile politicului. „Cred că e chiar destul despre rătăcirile mele, de care, în mod lucid şi conştient, fără să le neg existenţa, m-am debarasat ca de un costum vechi, ponosit, crăpat pe la toate încheieturile,” se destăinuie Ion Brad în interviul pe care i l-a luat autoarea volumului amintit mai sus. Ponderea cercetărilor stilistice la noi în ţară a scăzut simţitor, din motive pe care nu este locul să le discutăm aici. Astfel că volumul semnat de Carmen Vatamanu este o apariţie surprinzătoare, cu atît mai mult nu numai pentru că este o surpriză, dar şi pentru că face dovada unui rar profesionalism. A fost, şi rămîne greu în continuare, să analizezi versurile scrise de Ion Brad în 1996 şi închinate lui Lucian Blaga. Citez doar cîteva, din poezia intitulată Poeţii, poeţii: Cum zgîlţîie timpul,/ poeţii, poeţii,/ frîngîndu-le nimbul/ şi linia vieţii. Plăpîndele toamne,/ teribile iernile/prin versul lor, Doamne, Tu cerni-le, cerni-le.

Versuri care amintesc mai puţin de Blaga, dar parcă mai mult de Bacovia, prin scurtimea vocabulelor care compun un singur vers, prin confesiunea parcă provocată de o distructivă ameninţare. Iată, spre exemplificare, o strofă din Epitaf de Bacovia: „Aici sînt eu/ un solitar/ ce-a rîs amar/ şi-a plîns mereu.”

Carmen Vatamanu a avut de înfruntat, aşadar, numeroase dificultăţi, vizibile cu deosebire în recentul volum al lui Ion Brad din 2015. şi care cuprinde o tehnică surprinzătoare chiar şi pentru… postmoderniştii noştri. Lăsînd la o parte versurile cu adevărat proletcultiste ale lui Ion Brad, sînt invocate unele volume din acea epocă, unul purtînd titlul de Cîntecele pămîntului natal (1955). Un prin capitol realizează cîteva Reflexii în oglinzile criticii şi trece în revistă opiniile criticilor pe care i-am amintit anterior, la care se adaogă şi alte „reflexe.” Un binevenit capitol trece în revistă cîteva din „temele istoriei”, precum Ardealul, Moldova, apoi figuri legendare precum Ștefan Cel Mare, Mircea cel Bătrîn, Horia, Voievozii celor două Principate, dorinţa de unificare a tuturor românilor. Capitolului Tema naturii înregistrează o „poetică a vederii”. Se apreciază că, aici, s-ar afla rămăşiţe simboliste, în evidenţă fiind scoasă cromatica: „negrul teluric şi albul celest al ninsorii, ca simboluri ale trădării şi mîntuirii, contribuie şi el la crearea unor conotaţii morale asociate imaginilor descriptive. De altfel, acest reper etic, atît de caracteristic scriitorilor transilvăneni, este mereu prezent în straturi tematice de adîncime, chiar şi în cazul liricii descriptive, fiindcă peisajul autohton reprezintă mereu o dimensiune descriptivă genuină şi o matrice identitară a spiritualităţii ardeleneşti.” Precizările de acest fel sînt numeroase şi definesc mai bine caracteristici nu prea des evidenţiate pînă acum ale liricii lui Ion Brad. Cum s-ar putea sublinia, fostul Cincisutist se întoarce „acasă,” printre „ardeleni.” Carmen Vatamanu şi-a propus o evidenţiere a unor particularităţi ale liricii poetului avînd drept ţintă sublinierea aspectelor moderne ale acesteia.

Urmează Tema iubirii, aş zice foarte bine ilustrată prin motive dominante, precum regretul sosirii toamnei, care sugerează Iubirea tristă asociată unor trimiteri la mitologia Greciei antice, precum Oedip, Exegeta află metafore, epitete, tonalitatea lirică variată, motive literare şi aşa mai departe. Ca de obicei, sînt alese poeziile cele mai potrivite pentru a scoate în evidenţă caracteristicile stilistice ale poetului, aflate după investigarea ultimelor volume: Cartea zodiilor (1982), Oracole ( 1987), Rădăcinile cerului (1989), Case de Tanagra 1993), Icoana nevăzută ( 1996), Al doilea suflet (2000) sau Fotografii de familie (2011).

Aşa numitele „teme„ ar fi Tematica religioasă şi Tema morţii. Sînt derulate pe baza numeroaselor citate, convingătoare după părerea mea, precum Rugă de toamnă tîrzie (1948):Doamne, Tu cel pururi răstignit / dă-mi ardoarea lacrimilor Tale (din volumul Poezii religioase (2009). Motive religioase sînt aflate de numeroase ori: Sacrul, Îngerul, Icoana, Clopotul, Mîntuirea, Divinul, Mîntuirea, Crăciunul, Dumnezeu, Crucea, Cerul, Rugăciunea, Sfîntul Ioan, Simon, Raiul, Iadul, Judecata Divină, Moartea.

O altă „temă” ar fi Tema timpului asociată cu Tema vîrstelor, asociere relevantă nu atît prin insolitul ei, cît, de drept, prin normalitatea ei: E marginea vieţii aici ori începe?. Trăirile sînt privite cu seninătate clasicizantă, refuzînd „formele corporale” şi acceptînd „imaterialitatea eului spiritual.” Aici se află ceea ce Carmen Vatamanu numeşte „sinestezii simboliste,” chiar de un „simbolism iniţiatic,” departe de orice implicare socială, nemaivorbind de una politică. Următoarea ar fi Temele identitare, în care intră Tema identităţii, vizibilă în versurile tîrzii ale lui Ion Brad, precum şi Tema cunoaşterii, survenită odată cu trecerea anilor şi care dă la iveală două noi experienţe recente: „imagini ambivalente ale înaltului şi adîncului, ale cunoaşterii şi noncunoaşterii.”

Era firească practicarea altei teme, aceea a „Creaţiei,” urmată de aceea a „Cunoaşterii,” exemplificate prin citate convingătoare din versurile lui Ion Brad. Sînt invocate particularităţi stilistice cercetate în amănunt spre a dovedi existenţa unei „arte poetice” detaliată în paginile următoare, unde se intră în detalierea unor „straturi stilistice,” precum stilistica lingvistica şi stilistica literară. În cadrul acestora, sînt delimitate alte compartimente, precum dimensiunile fonematice, stilul individual, sintactic, registrul stilistic oral, acela cult, acela cult, nivelul fonematic, aliteraţia, asonanţa, onomatopeea, rima, un ritm specific poeziei moderne, precum acela iambic, trisilabic, rima încrucişată, rima pereche, urmărirea muzicalităţii rimei şi a ritmului, nivelul lexico-semantic, regionalismele, arhaismele, termenii populari, regionalismele populare, morfologice, arhaismele populare, acelea semantice, morfologice, sintactice, neologismele. Mărturisesc dificultatea nu numai a subsemnatului, dar şi a altor cititori ai prezentului volum în a înţelege multe din particularităţile stilistice invocate de Carmen Vatamanu, deoarece acestea aparţin unui registru de strictă specialitate, uneori chiar de îngustă specialitate. Presupun că ar fi fost chiar necesară precizarea diferenţei dintre stilistica lingvistică şi stilistica literară. De asemenea, utilă ar fi fost şi o comparaţie între poezia originală şi traducerile din greceşte. Să fi existat vreo diferenţă ?

Sînt convins că exegeta este conştientă de diferenţele dintre acestea, fapt vizibil în sprijinirea reciprocă a celor două stilistici. Aşadar, apar substantivele, neologismele, clasele morfologice, simbolurile, nivelele lexico-semantic, structura fonematică, metaforele (de mai multe tipuri), epitetul simplu şi compus, aspectele temporale ale acestuia, cromatica, comparaţiile reale şi acelea ipotetice şi aşa mai departe.

Calitatea esenţială a studiului semnat de Carmen Vatamanu constă în definirea specificului unei lirici personale desprinsă de conjunctural şi realizînd o poetică particulară.

 

 

Revista indexata EBSCO