Dec 21, 2017

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Romanul ca protest

 

Romanul lui Daniel Grosu (Demnitate vîndută, cu o prefață de Dan Ravaru) mă determină să (re)pun în discuție o problemă pe care mulți o ocolim cu destulă grație existențială, problema imaginarului social, a patriotismului și a responsabilității civice și felul în care literatura poate/ e îndreptățită sau nu să reflecte fenomenul. După atît de mulți ani de comunism, ne-am lepădat cu toții de un păcat al timpurilor respective, devenit păcat prin exagerare și forme ilare de cultivare a cultului personalității și a invocării patriei în contexte neavenite.  Din alte scrieri ale ziaristului și romancierului Daniel Grosu  îi descoperisem o anume latură bătăioasă, determinată de altfel și de acei ani mulți de activitate în presa locală și centrală. Mai remarcasem și anumite calități scriitoricești, inclusiv o anumită preferință pentru exprimarea avîntată și pentru metaforizare; de altminteri, Daniel Grosu este și poet, alături de preocupările sale menționate mai sus.

Revenind la volumul de față, în care, la un moment dat întîlnim introdus inclusiv un poem de Adrian Păunescu, acesta reușește crearea unor stări contradictorii. Pe de o parte este acea circumspecție ce poate merge pînă la refuz, stare determinată de tot ce a însemnat literatura „patriotică” în deceniile tot mai departe de noi. Pe de altă parte, textul lui Daniel Grosu, în măsura în care ai reușit deja să parcurgi primele pagini, te poate cuceri prin acea ingenuitate ne prefăcută a discursului său romanesc intersectată cu o știință reală a producerii unui discurs literar autorizat, așa cum o demonstraseră și alte romane ale sale, din urmă.

Întîmplător sau nu cartea are 13 capitole (optimist se poate spune că ar fi 12+1); fiecare capitol este urmat de un text independent poematic, uneori cu tonalități de de imn vibrant către patrie, alteori cu sonuri elegiace și scrîșniri de satiră neiertătoare. Adunate, inter-textele poematice s-ar putea constitui într-un macro-poem cu directă intenție paratextuală pentru un roman ce nu își ascunde intențiile. Deloc intimidat de vicisitudinile localismului creativ, autorul configurează un veritabil manifest pentru sănătatea nației; a preferat formula romanescă deoarece aceasta este mai încăpătoare și mai explicită. Ce a făcut cu căderea sau nu în capcanele tezismului, rămîne de văzut. E greu de crezut că, la nivelul ideologiei literare, cineva dorește să se întoarcă cu o sută și ceva de ani în urmă, pe vremea tendenționismului și a tezismului în artă: pot însă să cred că există cititori care ar aștepta așa ceva, în condițiile în care de multe ori factorul literar s-a suprapus sau a înlocuit alți factori răspunzători în fața problemelor oamenilor. Dar unele personaje din roman chiar astfel vorbesc și sunt extrase din marea masă a dezamăgiților/ scepticilor/ înfrînților care nu mai au șansă în fața unui nou tăvălug al istoriei, neiertător: „Laolaltă, care și cum s-au văzut cocoțați acolo, sus, cu toții ne-au mințit! Iar noi, fraierii, chiar i-am crezut! Ce naiv am fost! Mai ales eu, credulul!  Și ce copil prost am fost atunci cînd, chiar în clipele în care te nășteai tu, am avut cumplita naivitate de a crede că Ceaușescu era întunericul și că, după el, va veni lumina! Ce lumină? Care lumină? L-am împușcat pe Ceaușescu pentru subminarea economiei naționale și pentru genocid? Păi aia, dacă într-adevăr a fost o revoluție și nu o lovitură de stat, pusă la cale de cei din afară, cărora nu le convenea că România își achitase toate datoriile externe, a fost o revoluție strîmbă! La care, fără să știu ce se întîmplă de fapt, am participat și eu și am devenit și eu strîmb! Nu credeam că strîmbătatea asta e molipsitoare! O adevărată revoluție ar însemna condamnarea adevăraților vinovați de subminarea economiei naționale și de genocid, că, după doar cîțiva ani, economia a fost distrusă, pusă pe chituci, iar oamenii mor pe capete, pentru că medicii de valoare pleacă din țară după un trai mai bun! Să te duci să vezi ce-a mai rămas din zona industrială a Vasluiului! S-a ales praful! I:M:I:-ul, Mecanica, Moldosinul, I:A:M:C:-ul, unde-s toate? Le-au ruinat sau le-au dat cu japca! Asta, bineînțeles, cu concursul cocoțaților momentului! În vremea asta, noi îngroșăm rîndurile șomerilor, stăm cu mîna întinsă la stat, poate s-o milostivi să ne dea un un pitac să ne-ajungă de-o sarmală, iar care nu mai poate îndura se spînzură! Românii or să ajungă un popor de sinucigași!”

E un strigăt prelung ce vine din lumea reală și pe care publicistul justițiar l-a preluat ca atare. Atunci însă cînd astfel de credințe și manifestări se revarsă în materie de roman, lucrurile stau cu totul altfel iar încă tînărul autor ar fi putut scăpa din mînă controlul unei asemenea operațiuni. Din fericire pentru roman, acest lucru este evitat cu maturitate; paginile poematice se transformă astfel în defularea contrapunctată a unui personaj neelocvent în roman: „Țara mea, erai frumoasă ca un zîmbet de copil./ Erai frumoasă ca zîmbetul unei fecioare care-l cuprinde pentru prima dată în brațe pe omul pe care-l iubește./ Erai frumoasă ca un vis nerostit, precum cerul ce ți se așeza pe umeri, erai frumoasă ca bătăturile de pe mîinile bunicului meu./ O să mă asemeni cu un amant nesățios, dar eu îți spun, foarte clar, că niciodată n-o să mă satur de tine./ Dacă o să-mi strecori, printre degete, un munte, eu o să-ți spun că vreau doi./ Dacă o să-mi pui, în buzunarul de la cămașă, Dunărea, eu o să-ți spun că n-o primesc decît la un loc cu Ozana cea cristalină.”

În ce privește conținutul, acesta, ca de obicei într-un roman adevărat, urmărește schimbarea unui destin. Personajul principal, urmaș al celui care clamează la început cuvintele celui înșelat în atitudinea sa de revoluționar sincer, cel care moare fără speranță într-o țară pusă pe butuci, lăsînd drept moștenire simbolică un steag fără stema RSR din zilele decembriste, este fiica acestuia; tot simbolic, ea ajunge să fie necinstită trupește în cămăruța sa de către unul dintre profitorii sus numitei revoluției, chiar pe acel steag devenit acum palidă urmă de lenjerie a unui pat murdărit pînă la capăt de un grobian al vremurilor noi; numită simbolic Victoria, deoarece s-a născut pe 22 Decembrie 1989, această fată urmează un destin chinuit, replică individualizată a unor rele tratamente globalizate.

Romanul se fixează, definitoriu, pe linia unui militantism afișat. E preferată soluția  unui personaj central feminin,  deoarece femeile au și mai puține șanse în lumea descrisă de romanul lui Daniel Grosu. Dincolo de explicații de țin de istoria mentalităților, precum și de date istorice-sociale specifice, povestea în sine vine cu propriile-i argumente. Eminentă absolventă a unei facultăți de Drept, Victoria nu găsește nici un culoar corect pentru a-și exercita profesia. Mai mult, evenimentele se precipită pe o direcție marcată de un naturalism sui-generis, care scoate la iveală scabrosul, mizeria morală, diformitatea psihică a unor personaje mai mult sau mai puțin schițate, ele fiind, în mare parte, produsul anilor post decembriști (surprind plăcut puține personaje, de vîrstă înaintată, unele dintre le trăind la limita supraviețuirii dar excelînd în forme de generozitate ce se opun monstruozitățior existențiale curente). Tînăra de 22 de ani cunoaște hidoșenia comportamentului unui posibil angajator, ce consideră firesc să pretindă favoruri sexuale și care le și obține, într-o scenă plină de tensiune și de conotații simbolice; va trece apoi prin felurite angajări, toate sub nivelul calificării sale și pline, la rîndul lor, de privațiuni și înjosiri. Ca bonă într-o familie din noua protipendadă, este siluită de tatăl copiilor, bogat om de afaceri local; trece apoi prin tot felul de evenimente-limită ce țin de angajarea ei la…Morgă; lucrează într-o instituție ce se ocupă de copiii cu forme de handicap sever, aici cunoscînd, culmea, forme neobișnuite de afecțiune; în paralel, narațiunea construiește un alt plan, foarte atent lucrat, ce configurează relațiile ei cu  familia ei, mutată undeva la țară, după moartea tatălui, participant la Revoluție și mutilat plihic apoi de ceea ce urmează în societatea pe care și-o imaginase altfel în entuziasmul zilelor decembriste.

Sunt puține oaze de lumină. Într- o astfel de secvență, tînăra îl cunoaște pe Victoraș, suflet candid, replică ce se opune masculilor care i-au mutilat sufletul și trupul pînă acum. Acesta, plecat la muncă în Anglia, o cere în căsătorie și o cheamă acolo, pentru a căuta o altă formă de supraviețuire. De aici, o soluție mult idilizată, așa cum remarcă și prefațatorul romanului, Dan Ravaru: schimbarea din țară și din orașul natal devine posibilă prin întoarcerea planificată generos a tinerilor ce lucrează „afară” înapoi în țară, toți participînd frenetic la refacerea din temelii a țării secătuite. E, într-adevăr, o doză augmentată de optimism în acest final de roman. Dincolo de nota de viziune idilică, rămîne însă uriașa doză de pamflet și de satiră incisivă, uneori naratorul abia mascînd lucruri și nume recognoscibile dintr-o lume a cotidianului imediat, din sfera politicului, a administrativului și a socialului.

Între lirismul poemelor și satira neiertătoare se derulează  romanul lui Daniel Grosu, configurîndu-se ca un text narativ bine articulat ce scoate în evidență protestul celor tineri și nu numai, într-o țară în care mulți rămîn doar cu speranța căutării unor forme de fericire în afara fruntariilor.

Revista indexata EBSCO