Dec 21, 2017

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – In memoriam: Gheorghe Istrate, poetul tăcerilor originare

 

 

„copil al pietrelor – învăţ să tac/ magnetul tainei înapoi mă cheamă”

Un poet cu largi erupţii de modernitate, sub aparenţă tradiţionalistă, nu prea luat în seamă, din cauza condiţiei timide de „întîrziat”, de „însoţitor”, pe care şi-a cultivat-o de timpuriu, este Gheorghe Istrate (11 mai 1970 – 2 sept. 2017), dispărut de curînd după o carieră literară pornită strălucit şi încheiată în profundă discreţie. A debutat în 1968, anul Primăverii pragheze, cu Măştile somnului, apariţie epilogală, din cîte ştiu, a legendarei colecţii „Luceafărul”, Editura Tineretului, unde se manifestaseră pînă atunci cîteva zeci de nume ale pleiadei şaizeciste; un volum, spre deosebire de altele din epocă, fără urmă de compromis ideologic sau de tematică frivolă; un volum în căutarea idealităţii vizionare, dar şi cu o teribilă nostalgie a cufundării în „somnul” tihnit şi sacru al originilor. Rostirea sa avea acea foame de a pătrunde taine fabuloase, o îndrăzneală dornică să cucerească spaţii nepătrunse din adîncurile ontice: „Să-ţi scuturi pieile pe care le-ai trăit/ Îngropîndu-le pe un răzor de pulbere veche…// Iar eu am cerul meu de ugere/ La care mă înalţ odată cu ierburile mele/ În răscrucea magică a nopţii,/ Eu am fereastra altui rîu sub mal/ Prin care peştii îmi inundă pieptul.// Aici, la piatra asta de hotar/ Unde cuţitul seacă tras prin aer,/ Unde ne-am încrucişat urmele pe neaşteptate,/ Deşi nu cred, eu te ascult şi umblu/ Cu gîndu-n ţara ta nebotezată –/ Dar frunţile pe nicio dungă,/ Oricît am vrea, nu ni se potrivesc.” (Mască de tînăr); „Urc somnambul în propriul meu vis/ Răsuflă treapta-n treapta care vine/ Din subţiori îmi curge mut leşinul/ Atîtor încercări de zboruri goale./ Şi-mi creşte ţărmul celălalt în ochi/ Ca o ogradă cu morminte strîmte/ Prin care trebuie şi eu să trec/ Împovărat cu un convoi de chipuri./ În dreptul fiecărei lespezi arse/ Îmi crapă cîte-o mască şi pătrund/ Pe lucrătura de unealtă-a sîngelui/ În nodurosul trup al meu/ În care plînge mugurul bolnav.// Curînd,/ Din descheietura oaselor nepotrivite/ Ultima mască îmi descalică trupul/ Jefuindu-mă…” (Măştile somnului)

Mai era ceva în versurile tînărului Istrate: chemarea în spasm incantatoriu a spaţiilor identitare, a „tiparelor” ascunse în reveria locului natal, care ele mai ales dau forţă şi curaj oricărei întemeieri poetice. Poetul aducea o mireasmă telurică de dincolo de lume în imaginea Bărăganului, demnă de toate antologiile Sudului nostru mitic, dus cu el de sufletul aprig muntenesc: „Pămînt clocit de berze, scrum de tuci,/ Blăni învărgate-n ochiul zilei/ Ierburi rostogolite-n vălătuci/ Pe pulberea dospită a reptilei.// Pămînt cu lespezi linse de şopîrle,/ Amiază fiartă năduşind a ploaie,/ Vîntul în galben se azvîrle,/ Cerul acreşte în noroaie.// Trece un tren scrîşnindu-şi zgura/ Deşerturi de căldură lepădînd/ Şi după el se-nvolbură de-a dura/ Popoare de ciulini, migrînd…// Nave zvîntate satele rămîn/ Pe oase de bărbaţi clădite/ Şi trece prin cimpoi un dor bătrîn/ Săpat în buzele pîrlite.// În umbra omului fîntîni se-afundă/ Pe ghizduri clocotesc drăceşte şerpii,/ Se desfrunzeşte undă-n undă –/ Pămînt ce în văzduh inundă,/ Sahară stinsă-n trapul ierbii.” (Bărăgan) Marcate vizibil de şcoala reveriilor patriarhale ale lui V. Voiculescu, dar şi de misterele regresive ale lui Io(a)n Alexandru, peisajele sale de cohalm arid, de şes ameninţat de furia secetei, deţin o stranietate hieratică, de icoană ce coboară spre tărîmuri neclintite în contur: „Trece un tropot prin văzduhul uscat/ Toate zăvoaiele au secat/ Ferestrele s-au uns cu năluci de ploaie,/ Cumpăna pe steaua arsă se-ndoaie.// Umblă cineva greu prin umbra pămîntului,/ În fiecare copac dă buzna o poartă/ Şi pînă-n ziuă toţi îngălbenesc/ Născînd cîte-o frunză moartă.// Femeile-şi pîndesc bărbaţii în somn,/ Legîndu-i cu descîntece de casă –/ Roţi mari de anotimp furişat/ Pe trupul lor/ Necunoscute semne lasă.// Sforăie caii spre tăvi cu jăratic/ Cînd crapă sub perne sămînţa de somn/ Şi-un vînt străin sărută muteşte copiii/ Ca pe rătăcitorii fii de domn…// Apoi se trezesc slobozi pe drum/ Ascultă pietrele şi pîndesc apa/ Văzduhul rugineşte cu fum,/ Cineva le sălbăticeşte pleoapa.” (Tropot de iarbă) Nimic nu lipseşte din inventarul referenţial al vîrstelor încremenite undeva-cîndva, în spatele istoricităţii; versurile au frenezie şi scrîşnet de durere, o voluptate a pătimirii în exces, declamînd fericit: „Şi singur urc pe flacără urlînd/ De bucuria suferinţei mele…” (Masca de împrumut)

 

„eu sînt doar o memorie-n derivă/ din cerul altui adevăr o stea”

„Drumul” iniţierii prin „deşertul de-absenţă”, „nerostirea” ca împlinire a sufletului, oroarea de înstrăinare prin vorbă şi de „boală de umbră străină” (!!), ieşirea de sub masca unui chin ancestral – iată resorturile acestei poezii „răzemate pe lăcate”, care scoate fulgerări de metaforă din taină seacă: „O nesleită fîntînă – gură de mort –/ Rămîne acolo unde ivărul tace,/ Ne creşte sudoarea pe fiecare cuvînt/ Şi bulgăr de munte se face.// Păşim pe vîrfuri în umbra rotundă a clipei/ Urechea ne-o lipim de zidul mut/ Ca de pereţii unei seminţe imense/ Din care cineva nu s-a născut.// Nimeni nu bate cu răsuflarea-n adînc,/ O mască de umbră înţepeneşte pe ziduri/ Doar un mers de ceva furişat/ Ne spintecă fruntea în riduri.// Şi oricît ne-am roti pe după ferestre/ Tot mai rămîne o taină-n cuvînt/ Pe care părinţii o cufundă cu ei –/ Jumătate pîrîtă, jumătate-n mormînt…”. (Tot mai rămîne) Discursul nu are nimic din autohtonismul deşănţat care începea să cuprindă lirismul la comandă dinspre anii ’70 ai secolului trecut; dimpotrivă, are „semne de suflet”, are o lume „îngîndurată”, spectrală, care însoţeşte prin foşnet pe cea aievea, sugerînd o latenţă ascunsă, magică: „S-a spart sub paşii unui om pămîntul/ Şi drumu-a curs rugîndu-se-napoi,/ Ros de atîta umblătură pînă/ La tulburea-i cămaşă de noroi.// Fereastra neîntoarsă-n aer seacă,/ Un cal nechează-n golul unei porţi –/ Semn c-a pătruns prin miezul umbrei sale/ Un om în satul celălalt, de morţi…” (Sat subteran) Prin cele două tîrîmuri, viii petrec între morţi şi morţii sparg tăcerea: „Tulbure joc, neguros repetat,/ Joc pentru limbă, pentru ochi, pentru gleznă/ Răsucit în hainele noastre şi-n beznă,/ Dezveliţi de-o stea trădătoare,/ Oamenii o visează cu ochi de dogoare/ Bîntuiţi de furtuna ei dintr-o parte,/ Zmulşi pe jumătate din moarte…” (Apa morţilor)

Gheorghe Istrate este originar din satul Limpeziş, comuna Movila Banului, judeţul Buzău, al patrulea copil (după trei fete), dintr-o familie provenită din dealurile aride ale Istriţei (Pietroasele), ce au dat şi numele Istraţilor. Spune undeva: „Limpeziş e planeta mea astrală. Deşi este un sat oarecum minuscul şi anonim, ascuns în umilitatea lui uriaşă şi care îl înnobilează, pentru mine a fost şi este buricul pămîntului.” Tatăl său, Ion Istrate, clopotarul satului, era cel mai scund, dar şi cel mai iubit ins din Limpeziş, executînd un adevărat balet aerian, pe frînghie, ori de cîte ori trăgea namila de bronz din turla bisericii, iar mama sa, Maria (n. Petre), în celelalte vremi „prepara îngheţată, în bidoane mari, de aluminiu, din cele specifice zootehniei. Avea o căruţă cu cal şi se ducea la cîmp, în toiul treieratului, cu îngheţată la cornuleţ pentru cei care treierau grîul. Aşa l-au ţinut pe marele scriitor la facultate”, susţine Marin Ifrim, într-o secvenţă memorialistică, adăugînd: „Cu un fizic fragil, cu o voce de înger, părinţii, profesorii, prietenii l-au ocrotit ca pe un fel de monument al speranţei.” Familia a ţinut mult să fie preot, dar el a refuzat, spunînd că „şi prin poezie pot să fiu preot. Şi preot am fost şi sînt!”. Pe la 14 ani, încerca să determine astfel Bărăganul natal: „Fîntînile-s nevestele vădane/ Ce le sărută orice trecător,/ Cu braţele osoase şi bălane,/ Fac semne lungi în cale tuturor…”. După terminarea liceului (1957), ca să-şi cîştige existenţa, devine impiegat în gara Suraia, Vrancea, pe linia ferată Făurei-Tecuci. Într-un lung interviu acordat în 2010 lui C. I. Uşurelu, îşi amintea: „Staţie grea, cu şapte linii, cu o locomotivă care căra vagoanele de nisip smuls din pulpa Siretului, cu geruri antarctice (cîte trei zile hămesem în gara pustie şi mîncam gheaţă şi iluzii poetice, cu cîte o conservă de peşte). Apoi am descoperit oamenii viniferi ai Suraei. Ii ajutam să trimită sute de tîrne cu struguri la Constanţa… Aveam un şef de gară, cu numele Crudu. Venea în control la ora două noaptea şi trebuia să-i dau raportul milităreşte despre tot ce există şi se mişcă pe linile gării. Ii era urît de acari. Ne duceam apoi, cu toţii, şi ne pişam pe un pîlc de pelin, de unde el îşi culegea altoii şi îi mînca, fiindcă era bolnav de plămîni. Şi avea două fete de o frumuseţe usturătoare. Şi, uite-aşa, m-am îndrăgostit de Vrancea.”

Prin 1962 era ştiut ca poet prin cenacluri, de vreme ce Dumitru Pricop ţinea să-l cunoască neapărat, şi tot atunci debutează publicistic în ziarul „Vocea Buzăului”, pe fondul unui dezmăţ boem, propriu epocii: „Cu Pricop, m-am cunoscut într-o noapte, la Jariştea, unde era profesor. Eu conduceam, cu o maşină de la partid, o ziaristă poloneză, Kristina Wroslav, de o frumuseţe bestială… După şedinţa din cancelaria profesorală, botezată cu mult vin miluitor, prin spaţiul curţii şcolare ni se alătură un ins cu voce mai groasă decît întunericul nopţii: – Şi ziceţi că sînteţi din Bucureşti? Am şi eu acolo doi prieteni poeţi, Gigi Anca şi Ion Iuga. Dar ţin tare mult să-l cunosc pe unul, Gheorghe Istrate… – Păi, eu sînt Gheorghe Istrate, îi zic. – Păi, cum Dumnăzău!!, exclamă el aproape sufocat. Şi ne-am îmbrăţişat. Pe Kristina am trimis-o cu şofer cu tot la Focşani, iar eu am băut cu Mitică, în casa soacrei sale, pînă ne-au lins zorii. Ion Panait m-a primit la gară cu o trăsură cu cai şi m-a dus la cel mai afumat restaurant şi m-a trecut prin saloane de regine noptatice şi abia pieptănate…”. La Filologie a făcut parte din promoţia „de aur” 1968, coleg de an cu Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Dorin Tudoran, Florin Manolescu, Şerban Codrin, Tia Şerbănescu, remarcîndu-se cu o lucrare de diplomă despre proza lui Ştefan Bănulescu.

 

„iar ochiul cel mai bărbat/ nu-l culca la intrarea-n arene”

După absolvire (1968), s-a căsătorit cu Mihaela, artist plastic, nepoata unui mare gazetar al lui N. Iorga de la „Neamul românesc”: Ştefan Georgescu-Gorj, din Craiova. De la el ţinea cu sfinţenie la o carte de vizită a marelui istoric, olografă, plus ediţia princeps din 1883 a „Poeziilor” lui Eminescu. Devine redactor la ziarul „Scînteia tinerelului”, iar din 1970 la revista „Tribuna României”, publicaţia „acoperiţilor” pentru străinătate, devenită după Revoluţie „Curierul românesc”, unde a fost şi redactor şef, făcînd gazetărie de uzură, compromis pentru a rămîne alăturat Parnasului dîmboviţean. Locuia în strada Căderea Bastiliei, într-o garsonieră la un parter, împărţit cu Ecaterina Tonitza, soţia marelui pictor, apus în anul naşterii sale (1940), şi cu cele două fete, „bătrîne şi ele şi nemăritate, dar care posedau umor”, sub ultimele tablouri ale maestrului. Vecin le era Mircea Maliţa, pe atunci, ministrul: învăţămîntului. Căderea Bastiliei fusese bătătorită zeci de nopţi de însuşi Eminescu pe la ferestrele Cleopatrei Poenaru… madona cu „plopii fără soţ”. Şi tot aici va locui Mircea Dinescu, pe care Istrate se va duce, în seara Revoluţiei, să-l apere la Televiziune, să nu-l omoare teroriştii. „M-am pomenit cu el în spate – ne ştiam bine – venind să mă salveze, să mă păzească. Nu ştiu cum a intrat în platou, habar n-am ce căuta acolo, dar m-a impresionat ideea de solidaritate; era singurul scriitor care mi s-a alăturat în acele ore tensionate.”

Se lăuda frecvent că are de povestit 1001 de nopţi despre întîmplările sale cu scriitori. Se lăuda cu întîlnirile petrecute în medii bahice, dar nu se jena să evoce umilinţele la care era supus, condiţia de a fi Nimeni în protipendada literară a vremii, una lesne de calmat din furiile ei minore cu cîteva pahare de tărie: „Prin anii ’70, eram prieten cu genialul grafician Florin Pucă. Într-o dimineaţă, ne-am dat întîlnire la celebra crîşmă a tuturor creatorilor, Podgoria, la nea Vasile. La masa din colţ, pe stînga, erau Pucă şi vestitul poet Pîcă. Tăceau unul contra altuia. Bărboşi, imens de bărboşi. Pucă m-a invitat. Şi deodată un tunet răspicat prin caierul alb-negru al gurii lui Pîcă: – Măi, Nimeni! Mi se adresase. Eram încremenit. A intervenit Pucă: – Teodore, te rog, e prietenul meu! – Da? Atunci unde-i vodka?… Şi vodka am adus-o triplat şi re-triplat, pînă la epuizarea buzunarelor mele, post-studenţeşti. Aşa e… Ceilalţi sînt nişte nimeni care nu mă interesează. Sau, iartă-mă, Doamne, nişte nimeni care încă n-au ajuns să-mi citească poezia, ascunsă intenţionat într-o cochilie de melc salivat… Cîndva, mă mărturiseam unui prieten din Germania, cu aceste cuvinte: – Iartă-mă, cred că ai observat: eu mă zbat ca o mică reptilă în eprubeta curiozităţii lui Dumnezeu. (scrisoare către Titu Popescu).” Se poate citi printre rînduri modul cum era stratificată scriitorimea noastră şi cît de complicată era/ este „ucenicia” la umbra maeştrilor. Iată şi alte isprăvi relatate lui I.C. Uşurelu: „Eram, prin 1968, într-un autocar, către Neptun. Nichita era lîngă mine, pe scaunele din mijloc, şi făceam schimburi de impresii vodkiste: eu, cu Moskovskaia, el, cu Krepkii… (sau Krepkaia, nu ştiu exact cum se pronunţa pe vremea acelei vodci adevărate şi ieftine). Tocmai îmi povestea că îşi pregăteşte volumul Laus Ptolemaei, şi că îi citeşte pe filosofii elini – cînd, deodată, îmi cade pe umăr şi izbucneşte într-un plîns clocotitor. Speriat, îl întreb: – De ce plîngi, Nichita ? Răspuns: Plîng, fiindcă nu m-am născut grec… Replică: Doamne, dar tu, Nichita, eşti născut din nişte prinţi ruşi, din nobilimea care i-a dat pe Tolstoi, Dostoievski, Esenin. Tu însuţi eşti un prinţ… Nichita, brusc, şi-a revenit şi a dat-o-n rîsu-plînsu: – Nu-i aşa, bătrîne, că le-am halit un mare poet?! Autocarul nostru rula pe lacrimile lui Nichita…”. Episodul este absolut antologic! Altul: „Marele, unicul, genialul grafician Florin Pucă înnopta în casa mea, deseori, precum şi eu la el. Într-o dis-de-dimineaţă (ora 3-4, spre zori), îmi telefonează: – Gigi, ştiu: eşti singurul om de pe pămînt care nu doarme la această oră, dar vreau neapărat să-ţi comunic un lucru esenţial. Mai adineauri m-a sunat Fănuş (Neagu), abia întors din Deltă, din ostrovul secret, patronat de-un lipovean, şi iată ce-a descoperit acolo, pe trunchiul scorburos al unei sălcii, inscripţionate cu briceagul: nişte versuri anonime ale vreunui poet sihastru: În baltă, patru ochi luceşte/ e doi peşte! Semnele mirării şi virgulele eu le-am adăugat, ca o restituţie fraternală şi elogioasă pentru acel anonim magistral. Asemenea esenţe, chiar agramaticale, nu le poţi găsi decît în Mioriţa… Lui nea Florin, i-am „restituit”, pentru acel distih genial, patru ochi de sticle odobeştene (seci) pe care le-am băut, împreună cu nea Fănuş, sub balconul acestuia, înăbuşit de nalbe şi trandafiri. După care, ne-am mutat şi am dansat pe mese la Doina, restaurant construit de focşăneanul nostru, la Şosea, marele arhitect Ion Mincu.” Nu lipseşte din alaiul amintirilor năzuroase bravul Pituţ, ameţit în mijlocul viilor vrîncene: „Eram înnoptaţi la un hotel din Vrancea. Eram toţi: Mitică Pricop, Ion Panait, Culiţă Ioan Uşurelu, Ghiniţă, Paul Spirescu, Gh. Neagu, Dorina Oproescu, Ion G. Puşcă, Dumitru Ioan Denciu. Brusc, în miez de noapte, Gheorghiţă Pituţ s-a prăbuşit în somn. Litania noastră bahică, plus recitalurile prin licee, vreme de o zi… Ne-am adăpostit, în următoarea noapte, tot sub vitraliile aceluiaşi hotel. Pituţ nu ne-a însoţit, îmbrăţişat cu somnul lui uriaş, dar seara a reapărut… Dormise, continuu, 24 de ore! Şi, brusc, s-a răsucit de lîngă noi şi a cerut un telefon mobil (abia apăruse), să vorbească cu familia. Textul convorbirii cu soţia, spre Bucureşti: – Valentino, te rog, iute-iute, ia pruncii şi du-i la subsol, la adăpost, că numai noapte năvăleşte peste noi, şi eu nu suferez să se întîmple ceva cu pruncuţii noştri. Tu chiar nu vezi ce se întîmplă afară? De 24 de ore e numai noapte pe pămînt! E numai întuneric. Ai grijă pînă vin şi eu acasă… Gheorghiţă Pituţ adormise-n noapte şi se trezise-n noaptea următoare, fără să mai fie atins de lumina zilei…”.

 

„deschid cartea celor lumeşti/ şi ochiul întîlneşte Cuibarul/ în care zace un ou cu poveşti”

Gheorghe Istrate devenise un personaj „eroic” în lumea literară, tocmai prin felul său cordial şi bonom de a se atinge, de a se afla cu sau în preajma oamenilor de seamă. („Eu m-am ascuns mereu în mine însumi. Nu mi-am dat niciodată vreo întîietate.” va spune.) Îi plăcea să colecţioneze întîmplări cu „lumea bună” a literelor, să petreacă în atmosfera boemei pestriţe a anilor de negură. Ca licean, a stat în gazdă, la Buzău, la un nepot al pictorului Luchian, asistînd la „dispariţia” din casă a unor tablouri celebre, cumpărate pe ascuns de către Petru Comarnescu, cine ştie pentru cine… În studenţie, în după-amiaza zilei 21 mai 1964 (o ţinea minte), îi făcea o vizită lui Tudor Arghezi, la casa din Şoseaua Aviatorilor, asistînd năucit cum acesta îşi mîngîia un mănunchi de fotografii înnegrite, opace, din perioada elveţiană, dînd la iveală nişte texte-manuscris ale începuturilor poetice. Le făcea vizibile şi le recita oaspeţilor, de parcă erau aduse dintr-o vrajă. „Arghezi fusese şi chimist la Fabrica de zahăr din Chitila şi scotea dintr-o cutie ermetică un pămătuf cu care reînvia noaptea hîrtiei, citindu-ne texte adormite de decenii întregi… El şi-a păstrat acele cărţi poştale secrete, pe care, din cînd în cînd, le developa cu soluţia aceea faustiană (diavolească), aşa cum ni le-a arătat şi nouă.” Ce s-o fi făcut cu plăcuţele negre cu poeme, nimeni nu ştie… La plecare, maestrul i-ar fi spus: „Tinere, te rog mult să mă cauţi, dar printr-un telefon, fiindcă viaţa mea depinde de această broască neagră, care îmi aminteşte că încă mai trăiesc. Şi nu uita: inspiraţie bogată, tinere!” Telefonul ca „broască neagră” este o imagine demnă de Arghezi! Nu se ştie dacă micuţul Istrate s-a ţinut după oamenii cu faimă sau aceştia s-au ţinut după el, prevestind că va duce pentru ei în etern imaginea unei clipe efemere.

Cărţile de poezie publicate: Măştile somnului, 1968: Poeme. Valea Plîngerii, 1971; Pseudopatriarchalia, 1974; Zodia Şarpelui, 1975; Cîntec la izvoarele lumii, 1975; Sceptrul singurătăţii, 1978; Rune (1980), Interiorul tăcerii, 1985; Poezii în şoaptă. 1985; Despărţirea de cuvinte, 1988; Ritual – Rite, ediţie bilingvă, traducere de Gina Argintescu-Amza, 1995; LV (Cincizecişicinci), 1995; Limpeziş (Locul Fiinţei), 1997; Distilerii nocturne (100 poezii), 2000; Fragmente despre infinit (101 intro-poeme), 2000, premiul Academiei Române; Puberul divin. 33 sonete imperfecte, 2003; Oase de fluturi, 2004; La umbra firului de grîu, 2006; Dialog cu invizibilul, scrisori către irealitate, 101 poeme, 2010, prefaţa de Dumitru Radu Popa. A mai publicat trei romane şi numeroase eseuri. A stîrnit invidii faptul că volumul din 1980, Rune, apărut la Cartea Românească, în colecţia „Hyperion”, poate cel mai important al primei perioade creatoare, a beneficiat de postfaţa semnată de Cornel Mihai Ionescu (1941-2012), unul din cei mai rafinaţi şi mai cosmopoliţi profesori, la acel moment, din catedra de Literatură universală a Filologiei bucureştene. Acesta făcea o disociere de mare subtilitate, cu referire la poezia modernă, între orfismul cuvîntului, al Logosului „întemeietor al lumii reale şi al aceleia dictată de ontologia poemului care transfigurează lumea”, pe de o parte, şi „un lirism mai dificil şi mai paradoxal, întemeiat pe o ontologie a vidului şi pe un orfism al tăcerii”, pe de alta, incluzîndu-l pe Istrate din Istriţa în categoria din urmă, bazată pe „vidul rezonant al cuvintelor”. Nu ele pun la cale lumea, ci sînt rodul unor „acte de limbaj”, al unor „ceremonii sonore prin care conştiinţa constată existenţa”, consacrîndu-i „hieroglife vocale” nebănuite.

 

„noi sîntem umbrele Tale aşternute pe brînci/ în guri de iele şi de balauri”

L-a zguduit serios şi decisiv această aserţiune pe Gheorghe Istrate, l-a modificat considerabil şi i-a dat o altă statură: nu mai era poetul htonic, al pulberii şi al brazdei, al şesurilor bărăgane, din cohorta ruralistă, ci poet al tăcerilor originare, al unei barbarii încremenite ancestral, fără devenire şi fără chip. Ca şi la Ion Pillat, al cărui demn urmaş este, idealitatea „runelor” şi a datinii de ceaslov este pătrunsă de fibra expresivă a modernităţii, făurind arhitectura neantului prin detaşarea de cuvinte, de emfaza emisiei nominative: „ce să refuz şi ce să mai accept/ toate cuvintele miros a moarte/ bat clopotele-amurgului în piept –/ mirosul lor, copile, ne desparte// încep o floare şi-o termin în zori/ mi-e îngerul bolnav şi mă refuză/ dă-mi, Doamne, plînsul unei mari candori/ şi dă-mi ninsoarea pruncilor pe buză// dar nu mai sînt cuvinte ca să spui/ o spadă se sfărîmă între oase –/ mi-e îngerul bolnav şi boala lui/ în cerul tot a moartea mea miroase” (ritual). Meleagul nerostirii e tot atît de generos, ca şi meleagul desemnării: „nu mai mi-e frică de cuvinte/ ele mi-au fost un timp veşminte// de cînd m-am lepădat şi-s gol/ în larma lor nu mă mai scol// că se-ncuibaseră în mine/ prea răsfăţate prea feline// sub sărutarea lor de fum/ mă despărţeam de gîndul bun// în poarta veşnicului rut/ ele vorbeau şi eu stam mut// în pînza care-mi creşte anii/ ele păşteau şerpoaice stranii// acum stau singur şi ascult/ tăcerea mea grăind de mult” (despărţirea de cuvinte) Ritualurile lui Gheorghe Istrate sînt litanii ale ieşirii din imperiul desemnării, în favoarea limanului alb al „timpului bătrîn”, „unde tăcerea lumii ne reptă” în valurile ei infinite: „eu văd pămînt numai pămînt/ în ochii mei e un mormînt /în care de vecii durează/ o sabie ce scînteiază// eu dacă mişc trudit din pleoape/ aud troznind în ceruri ape/ şi-un înger rătăcit şi gol/ pierzîndu-şi haina de nămol// lumina mea-i cu glasul mic/ un clopot strîns peste nimic/ un lan cu nopţile în spic –// aşa cum umblu şi mă-nsfînt/ sînt doar pămînt numai pămînt” (pămînt)

Nici un poet român din modernitate nu şi-a asumat cu atîta convingere în atitudine lirică, renunţarea la cuvinte şi trecerea nu în meleagul necuvintelor, ca la Nichita Stănescu, sau în cel al „pustiei” escatologice, ca la Ion Alexandru, ci în meleagul tăcerii, al absenţei absolute – „cenuşa vorbelor”, între „schelete de cuvinte” şi „mireasma-ntîielor tipare”. Lepădarea de cuvinte este, la Gheorghe Istrate, un fel de „moarte de-a muri”, de acomodare cu somnul alb al sihastrului fugit de vulg în deşert, „însfîntarea”, adaptarea la sacrul suprem din caverna umbrelor: „precum păianjenul în grote oarbe/ eu locuiesc cuvinte ce-au murit/ şi caut întunericul jertfit// ostatec umbrelor mişcate-n mit/ măsor cu paşii morţi imperii moarte/ mi-s încălţările de şoaptă sparte –/ sînt corbul ce vîsleşte-n infinit…” (orgoliu) Se va dedica acestei aventuri crepusculare, orfism al probării veciei, operînd cu o imagistică a latenţelor fulgurante, de felul: „straniul limb”, „suava pîlnie-n ether”, „curţi de fum”, „lumină-mbătrînită”, „plajele ruginii”, „pustiu sticlos”, „Ostrovul Patmos”, „ochi împietrit”, „pămîntul altei lumi nemuritoare” etc. Va relua mereu această „chemare la tăcere” şi îşi va depăna parcursul de dincolo de cuvînt, poezia sa capătînd o frenezie sporită, pe măsură ce cuprinde coşmarul incolor al vacuităţii, temperat de arcadia creştină: „eram orb şi plîngeam/ mi-era foame/ Dumnezeu mă-ntîmpină la răscruci/ cu o pîine –/ şi în Pîine/ erau mereu multe pîini/ eram mut şi visam roditor/ să intru în rugăciune/ Dumnezeu mi-arată un cuvînt –/ şi în Cuvînt erau multe cuvinte/ desenam cerul tot/ şi în mijloc Dumnezeu:/ – Doamne nu ştiu să intru…!/ Dumnezeu îmi dărui o cheie –/ şi în Cheie străluceau multe chei” (psalm). Impresionează – şi aici stă originalitatea poetului – exilul, cu detalii extatice, într-o vîrstă serafică a poeziei, dominată de elanuri cosmogonice: „pe ţărmu-acesta-ncremenit de cretă/ tăcerea mare-a lumii mă repetă/ să pot răbda oceanul ce-mi depune/ sub tălpi întunecatele lui dune/ s-aud cum se descarcă alb sub valuri/ timpul bătrîn nesfărîmat de maluri/ cum izbucnind prin apa-ntunecoasă/ ea se va sparge-n lutul de sub casă/ cum pruncii dulci din vremi neîncepute/ vor murmura-ntîmplări necunoscute/ pe ţărmu-acesta-ncremenit de cretă/ unde tăcerea lumii mă repetă” (ritual) Se repetă obsesiv scenariul regresiunii în vizionarul infantil: „un prunc se-ntoarce în sărut/ în moartea care vrea să moară/ precum pămîntu-n început/ precum lumina în fecioară/ în univers mai e un punct:/ e timpul unic şi defunct”

Între orficii în căutare de tărîmuri imaginare care au dominat poezia noastră în anii şaptezcişti ai secolului trecut, Gheorghe Istrate este singurul care face din spiritualitatea agrestă o cale de acces spre esenţialitate, a vidului, a neantului total, părăsit pînă şi de spectre, unde tăcerea devine mijloc de comunicare cu absolutul.

Revista indexata EBSCO