Dec 21, 2017

Posted by in Proza

Arthur SUCIU – Raport asupra artei contemporane

 

I.P.J. Vrancea

Raport Nr. 69/24.08.2017

 

Domnule Chestor al I.P.J. Vrancea,

 

Subsemnatul Nouţ Viorel, poliţist în cadrul secţiei Anchete a Poliţiei Municipiului Focşani, vă informez că, la data de 22 august 2017, domnul Vlahuţă Alexandru, director al Mausoleului de la Mărăşeşti, a sunat la sediul nostru pentru a acuza un act de vandalism (foarte grav, în opinia domniei sale). Acest act a avut loc, conform spuselor domnului director, în noaptea precedentă, chiar la acel mausoleu. Din ordinul domnului V.I., adjunct şef al Poliţiei Municipiul Focşani, am fost trimis la faţa locului pentru a face un raport al situaţiei, urmînd ca domnia sa să ia toate măsurile legale care se impun. În baza raportului, am întocmit scrisoarea de faţă, adăugînd numai cîteva amănunte pentru mai buna înţelegere a contextului.

 

  1. Prezentarea situaţiei

La ora 11:00 dimineaţa, am ajuns la kilometrul 202 Focşani – Adjud. De pe acest loc destul de retras se poate vedea Valea Siretului. Din maşină, n-am putut observa însă clădirea cu toate că mi s-a spus că e de-a dreptul impunătoare.

Chiar de la intrarea în mausoleu, am fost întîmpinat de domnul director. Avea mustăţi foarte lungi, arcuite în sus, şi era îmbrăcat într-un costum cachi uzat. Părea foarte supărat şi obosit. În timp ce ne îndreptam spre ceea ce mi s-a părut a fi un birou de lucru (Doamne fereşte, să ai birou în mijlocul unui adevărat cimitir!), m-a întrebat de ce am fost trimis eu, un poliţist tînăr şi fără experienţă, să judec o astfel de faptă gravă. I-am răspuns că am primit ordin din partea domnului adjunct şef al Poliţiei Municipiului Focşani şi că reprezint autoritatea statului. Apoi m-a întrebat, dînd din mînă a lehamite, dacă am vizitat vreodată mausoleul. Trebuie să spun că, fiind născut şi crescut în oraşul Huşi, nu în Focşani sau în Adjud, nu am avut prilejul. Dacă am vizitat aceste locuri în timpul şcolii, mi-e greu să-mi amintesc. Domnul director – căruia i-am spus aceste lucruri – s-a uitat la mine de parcă eram o creatură nemaiîntîlnită, dezgustătoare. M-am abţinut să iau în considerare aceste manifestări subiective.

– Ce ştii dumneata despre acest mausoleu? m-a întrebat, cu o aroganţă foarte nepotrivită, de parcă ar fi fost nu directorul, ci proprietarul mausoleului.

Cum am spus deja, pînă acum trei zile, nu ştiam aproape nimic despre locul cu pricina şi, ca atare, nici nu aveam habar dacă trebuie sau nu să ştiu ceva. Dar, pentru că trebuia să dau un răspuns, am răspuns:

– O fi vreo hardughie de-a lui Ceauşescu.

Atît ca om, cît şi ca poliţist, nu sînt foarte impresionabil. Oricum, nu este datoria mea să fiu. Odată ajuns în faţa lui, mausoleul mi-a atras atenţia prin forma de piramidă faraonică, de aceea m-am gîndit că el trebuie să fi fost vreo dambla a fostului dictator comunist. Domnul director a sărit ca ars. Cred că dacă nu ar fi avut în faţa ochilor uniforma de poliţist, m-ar fi luat la bătaie.

– Cum se poate aşa ceva? Cum să nu ştii? a sărit domnul Vlahuţă. Aici sînt înmormîntaţi 5.073 de soldaţi şi ofiţeri, morţi pe cîmpul de luptă în eroicele lupte de la Mărăşeşti din august 1917.

Sînt un poliţist tînăr şi neexperimentat, dar îmi place să învăţ. I-am atras atenţia domnului director că reprezint o autoritate şi, în consecinţă, îi cer să nu-mi mai vorbească pertu. Domnule Chestor, cred că am procedat corect. Numai prin astfel de acţiuni vom face ca Poliţia să fie respectată. Apoi mi-am îngăduit să-i spun domnului director că, deşi nu sînt istoric şi nici pasionat de istorie, deşi, în calitate de poliţist, nu sînt obligat să cunosc istoria, totuşi mi se pare că acest eveniment de la Mărăşeşti a avut loc cu foarte mult timp în urmă şi, probabil, nu mai interesează pe nimeni. Domnul director a sărit pur şi simplu de pe scaun, dar, ca să-l liniştesc (ceea ce se află între îndatoririle noastre de poliţişti responsabili), i-am spus franc:

– Înţeleg perfect interesele dumneavoastră pecuniare. Nu am venit aici să discutăm despre utilitatea socială a funcţiei pe care o deţineţi.

Permiteţi să raportez: domnul Vlahuţă este un om destul de în vîrstă, mai mult ca sigur aproape de pensionare. A intrat în funcţie în timpul regimului comunist. Mi s-a părut a fi un om învechit, cu vădite reminiscenţe comuniste. Din fericire, n-am prins perioada de tristă amintire a comunismului, dar ştiu că a fost ceva foarte rău, ca dovadă astfel de oameni cu funcţii bugetofage, cum este şi cea de director al Mausoleului de la Mărăşeşti. Văzînd că sînt ferm pe poziţie şi nu mă dau bătut, domnul Vlahuţă s-a liniştit dintr-o dată şi a băut un pahar cu apă. Mi-a spus apoi că are de depus o declaraţie asupra celor întîmplate. I-am răspuns că îl vom informa negreşit în cazul în care această declaraţie va fi considerată necesară, apoi l-am invitat să-mi arate probele vandalismului pe care îl acuză.

În timp ce ieşeam pe uşa biroului, domnul Vlahuţă m-a invitat să facem mai întîi un tur al mausoleului „ca să vedeţi şi dumneavoastră ce-i aici”. L-am rugat să-mi spună pe scurt despre ce-i vorba şi, aflînd că aveam să văd un număr mare de morminte, i-am tăiat-o, căci mă aflam în timpul misiunii şi nu-mi puteam permite să pierd vremea, vizitînd obiective turistice. Precizez că nu se pune problema ca, în calitate de poliţist, să-mi fie teamă de persoane decedate. Ieşind afară, am văzut, de la distanţă, că una dintre statuile aflate în faţa mausoleului era colorată, în aşa fel încît să semene cu Superman. M-am apropiat şi, vă mărturisesc, am fost de la început impresionat de realizarea artistică: Superman, nu alta. Domnul Vlahuţă m-a informat că era vorba despre bustul unui general, pe nume Eremia Grigorescu. Am scos mobilul şi l-am fotografiat pentru a ataşa fotografia la dosar, dar şi, recunosc, pentru a o arăta soţiei. Cred că, pînă acum, n-a avut nimeni curiozitatea de a fotografia această statuie, care reprezintă un personaj neîndoielnic uitat de istorie. Pur şi simplu am izbucnit în rîs. Vă daţi seama: generalul cutare transformat în Superman, dar fără mîini. Domnul Vlahuţă n-a spus nimic. M-a îndreptat însă către altă statuie, care îl reprezintă pe soldatul necunoscut. În acest mausoleu, zis de la Mărăşeşti, sînt peste 5.000 de soldaţi, cărora li se cunoaşte numele foarte bine, numai unuia singur nu i s-a ştiut, se pare. Acest lucru era suspect şi chiar voiam să-i cer detalii domnului Vlahuţă, dacă nu mi s-ar fi arătat în faţa ochilor… Moş Crăciun. Ce să vă spun? Artă! Îi lipsea barba, dar, de la distanţă, nu-ţi dădeai seama. L-am fotografiat şi pe el şi i l-am trimis soţiei pe WhatsApp. În cinci minute, m-a anunţat că toţi colegii ei, care au văzut fotografia, au fost daţi pe spate şi că vor să vină cît mai curînd în vizită la mausoleu. L-am întrebat pe domnul Vlahuţă dacă şi alte statui au fost „vandalizate”. M-am gîndit: ce afacere bună s-ar putea face aici, dacă ar exista un om mai tînăr, cu viziune modernă.

Domnul Vlahuţă mi-a răspuns că doar aceste două statui fuseseră colorate, ceea ce – în opinia sa – este „foarte grav, dar aceasta nu e totul”. M-a condus aşadar într-un loc aflat chiar în faţa mausoleului. Pe fronton, scria mare şi pompos: „ÎNTRU SLAVA EROILOR NEAMULUI”. Pietrele alcătuind pereţii erau colorate, pe jumătatea stîngă, în roşu şi albastru, care, după cum ştie toată lumea, sînt şi culorile echipei de fotbal Steaua Bucureşti. În acest punct, autorii clandestini nu au fost pe gustul meu întrucît echipa mea preferată este Dinamo. Cealaltă jumătate era acoperită cu un mesaj într-o limbă străină, probabil engleză, pe care îl reproduc întocmai: „SYSTEM OF A DOWN”. Mesajul este astfel realizat, încît să pară că a fost scris cu sînge. Am verificat pe Google: e vorba despre o trupă americană de heavy metal. Nu-mi place muzica heavy metal, dar realizarea artistică este, incontestabil, valoroasă. Fotografiile sînt ataşate.

În afară de colorarea celor două statui şi de personalizarea faţadei mausoleului, practic nu mai era vorba de nimic altceva. Domnul Vlahuţă a calificat, din nou, toate acestea drept „un vandalism deosebit de grav” şi a cerut ca făptaşii să fie cît mai aspru pedepsiţi. I-am recomandat să aibă încredere în Poliţie şi, în timp ce aşteaptă rezolvarea cazului, să-şi taie mustăţile acelea inactuale, inestetice şi neigienice. La ora 12:00, am plecat spre secţia de poliţie pentru a întocmai cît mai repede raportul.

 

  1. Evaluare şi concluzii

În evaluarea acţiunii „făptaşilor”, cred că trebuie să pornim de la realitatea zilelor noastre. Presupun că avem de-a face cu tineri inocenţi, dar nu lipsiţi de talent şi de spirit, în vîrstă de pînă la 23 de ani, care, aflaţi poate în trecere prin localitate, s-au gîndit să se distreze la căderea serii. Această clădire de la kilometrul 202 le-a atras atenţia prin mărimea ei (deşi, aşa cum v-am spus, eu iniţial nu am văzut-o) şi, fără îndoială, li s-a părut că e urîtă şi părăsită. S-au gîndit: cum să facă să anime locul? Nu văd nimic rău în asta, ba cred că, în loc să-i căutăm pe împricinaţi „pînă în gaură de şarpe” şi să-i pedepsim, cum a cerut domnul director, ar trebui să le publicăm arta în ziarul local şi să-i premiem pentru iscusinţă. După cum am explicat, în „1. Prezentarea situaţiei”, aşa-zisul mausoleu exprimă idei învechite, uşor de asociat cu epoca de tristă amintire a comunismului. Sînt idei împotriva cărora noi, tinerii de astăzi (şi noi, poliţiştii, de ce nu?), trebuie să luptăm. De aceea, văd în iniţiativa autorilor clandestini un spirit de frondă faţă de rămăşiţele dureroase ale unei perioade care a distrus vieţile părinţilor noştri şi a influenţat-o negativ pe a noastră, copiii lor. Datoria Poliţiei este, într-adevăr, aceea de a apăra proprietatea publică, dar şi de a înţelege tendinţele societăţii actuale, ce este artă şi ce nu este artă. Numai aşa Poliţia va putea face evaluările cele mai corecte ale faptelor şi va lua cele mai bune decizii. Văd, de aceea, în acţiunea tinerilor artişti la Mausoleul de la Mărăşeşti un simptom şi o dorinţă de eliberare de tenebrele trecutului, de tot ceea ce este învechit şi comunist, de ceea ce ne trage înapoi. Deci, nu vandalism, ci – dimpotrivă – progres. A venit, cred, timpul ca Poliţia să nu mai lupte împotriva artei, aşa cum s-a întîmplat în trecut. A venit timpul ca Poliţia să lupte împotriva conservatorismului imobilist al domnului Vlahuţă.

Nu cred că se impune o declaraţie din partea domnului director al Mausoleului de la Mărăşeşti, ale cărui convingeri e imposibil să mai fie schimbate. Cît timp am discutat cu domnia sa, n-a făcut decît să încerce să-mi îmbuibe capul cu poveşti despre dragostea de neam şi ţară, despre eroii care au căzut pe front şi altele de acelaşi fel. Nici măcar profesorul meu de istorie de la şcoala de subofiţeri nu mai crede în asemenea poveşti. Domnul Vlahuţă a mers atît de departe, încît a susţinut, sus şi tare, că mausoleul n-a fost construit de Ceauşescu, ci este „o operă a României regale, cea care a creat România Mare”. Ştim foarte bine că istoria românilor se bazează numai pe minciună naţionalistă ca a domnului Vlahuţă şi că, dacă mai avem o şansă, aceea este de-a ne integra deplin în Uniunea Europeană. Trebuie să scăpăm de trecutul nostru mincinos, dacă vrem să ne integrăm în rîndul statelor civilizate.

În încheiere, aş vrea să fac apel la cele învăţate la cursurile organizate, în Bucureşti, de Ministerul de Interne, cursuri la care am participat în primăvara acestui an. Domnii ofiţeri ne-au atras atenţia – şi nu o dată – că în Poliţie există încă numeroase persoane cu valori depăşite. Veţi fi, deci, de acord, că noi, tinerii poliţişti, trebuie să luptăm pentru ca şi din Poliţie să dispară, pentru totdeauna, astfel de oameni, cum sînt şi unii dintre cei care încă mai conduc destinele Poliţiei Municipiului Focşani.

 

Cu toată stima,

Nouţ Viorel, poliţist, Poliţia Municipiului Focşani

24 august 2017

Revista indexata EBSCO