Dec 21, 2017

Posted by in Proza

Ștefan MITROI – Îngeri păzitori

 

Zicea mamaia că așa era atunci. Cerul, adică. Te urcai pe acoperișul casei și stăteai de vorbă cu oamenii ce trăiau acolo.

Era cel mai apropiat sat de satul nostru.

Mai apropiat, în orice caz, decît Schitu, care se afla cel mai aproape.

Dintre satele de pe pămînt, vreau să spun.

Tot aproape era și Purani, dar mai departe decît Schitu.

Și Gabru, dar mai departe decît Purani. Și Răzmirești, dar mai departe decît Gabru.

La fel e și acum, în afară de cer, care nu mai e sat și nu mai e nici aproape, e chiar mai departe decît Răzmirești, care e cel mai departe dintre satele aflate aproape.

Ce bine era atunci! zice mamaia. Primeau unii de la alții ce le lipsea, fiindcă le mai lipsea și lor cîte ceva. Ălora din cer, grîul și porumbul, unde să semene acolo sus? Nici nu prea aveau nevoie, deoarece li se făcea rar de tot foame. Însă atunci cînd li se făcea era, nu-i așa, musai să vîre și ei ceva în gură. Și ce, dacă nu o coajă de pîine sau măcar nițică mămăligă? De unde însă făină? Și de unde mălai? Cereau de la cei de jos, care le dădeau, dar numai dacă primeau și ei de la cei de sus ce le cereau. Adică ploi, care să cadă la timp, că de ele aveau cea mai mare nevoie. Dacă lipseau ploile, lipsea și pîinea de pe masă. Mai rău e că lipsea și vinul, iar celor de sus li se făcea sete mai des decît li se făcea foame, și nu le trecea setea decît cu vin. De apă nu se atingeau.

Cui nu i-ar conveni să dea apă de ploaie și să primească vin la schimb?

De multe ori, mai zicea mamaia, care zicea că-i zisese bîtă-sa, ce era tot un fel de mamaie, dar una care văzuse cu ochii ei totul, întrucît apucase acele vremuri, de multe ori, ziceam că zicea mamaia, îi vedeai cinstindu-se împreună. Adică pe unii dintre oamenii din cer bînd cu unii dintre oamenii de pe pămînt. Veneau mai mult ăia de deasupra jos. Dar se duceau și dintre cei de jos sus. Însă mai rar. Pentru că se putea să le trîntească vîntul din greșeală scara și nu mai aveau cum să vină înapoi. Cei ce fuseseră, adică în cer, ziceau că era bine. Doar că nu aveau aripi. Ăștia de jos, vreau să spun. Asta îi și deosebea pe cei din cer de cei de pe pămînt. Nu le trebuia scară să ajungă jos. Fîl, fîl, de cîteva ori, și te trezeai cu cîte unul în pragul casei. Veni îngerul păzitor pe la noi, femeie, zicea mamaia că-i zicea bîtu-so bîtă-sii, pune repede de mămăligă, că i-o fi foame.

Musafirul zicea că nu-i este. Se repezea atunci după o oală cu vin în beci. Asta îi era. Sete, cum ar veni.

Se omeneau așa pînă pe la chindie. Cam se clătina îngerul păzitor cînd pleca. Bine că era cerul aproape. Și că nu avea de ce să se lovească în zbor.

Bîtu, zicea mamaie, se lovea de colțul mesei, pe urmă de brîul sobei, apoi de marginea patului, si mai apoi de marginea nopții, dar cea dinspre dimineață, cînd își revenea și ieșea în prag să se uite la cer. După ce se uita, spunea: Uitai să-ți zic de ploaie. Dar cred că ai băgat și dumneata de seamă că n-a mai plouat demult!

Celui cu care se cinstise îi spunea, nu bîtei. Nu termina bine de spus că și începea să plouă.

Offf, asta ne mai lipsea, ieșea bîta supărată din tindă. Taman acum cînd să începem secerișul se porni ploaia! Bîtu era de vină. Dar ea nu știa asta.

Ca să-și îndrepte greșeala, el se ducea în fundul grădinii, și-i spunea celui din cer cu glas tare: M-am zăpăcit! Fă cumva și-o oprește. Adică ploaia.

Dar nu-l auzea decît bîta. Cel de sus, nu. Poate că nu se trezise încă. Din somn, vreau să spun. Fiindcă îngerii, oricît de mult ar trage la măsea, nu se cherchelesc niciodată. Cum o mai fi acum, nu știu, zicea mamaia Tudora. Dar atunci, cînd cerul era un sat ce se învecina cu satul nostru, așa era.

Ți-era mai mare dragul să ai asemenea vecini. Spre deosebire de oamenii de pe pămînt, viața lor nu se sfîrșea niciodată. Dacă unul dintre ei lua niște zile, oricîte, din viața lui, și le dădea unuia de jos, nu se cunoștea. Cum se întîmplă cu apa dintr-o fîntînă. Poți să iei cît de multă vrei, izvorăște alta la loc. Unuia singur i s-a năzărit să facă asta, celui mai zurbagiu dintre toți, că dacă nu era așa ar fi știut să se oprească la timp. Adică înainte să bage de seamă starostele lor, care n-ar fi băgat pesemne dacă el, îngerul de care zic, nu lua din viața lui ani  în loc de zile, dîndu-i unui prăpădit de jos, care, din cauză că-și înnoia mereu viața, nu mai murea niciodată! Nepoții lui îmbătrîneau, în vreme ce el rămînea mereu tînăr, datorită anilor primiți de la păzitorul lui din cer.

– Cum adică păzitor? mă uit eu mirat la mamaia

– Înger păzitor, cum ai și tu. Toți avem, zice ea

– Și  tușa Ivana? întreb.

– Și ea!

– Păi și de ce n-a păzit-o de boală?

– Așa bine!

– Cum așa bine?

– Fiindcă orice om trebuie să moară din ceva.

– Mama și tata n-or să moară niciodată!

– Zău!

– Zău! Și n-o să mori nici tu. Așa să știi!

– Nici nu mă gîndesc! zice mamaia făcîndu-și cruce.

– Eu da, îi spun. Doar că nu știam cu cine să vorbesc. Acum știu!

– Dacă știi, spune-i să-mi lase moartea și să-mi ia orbirea. Să-mi dea adică vederea înapoi, asta e tot ce vreau, altceva nimic.

– O să vezi. O să vezi c-o să vorbesc.

– Asta făcea nesăbuitul, înnoadă ea la loc firul poveștii. Îi dădea ăluia tinerețe cu nemiluita. Și ăsta ce crezi că făcea cu ea?

Răspunde singură, fără s-o întreb: Pe dracu’ ghem! Asta făcea. Păzea adică vacile satului. Că era văcar. Îl cheamă Moache. Îl pomenise bîta văcar. Tot văcar l-a pomenit și mama.

Era încă tînăr cînd a murit, cu toate că trecuse, din ce zicea lumea, de două, dacă nu chiar trei sute de ani. Știi cine a venit în locul lui?

– Cine?

– Îngerul care nu-l lăsa să moară. Cînd a băgat de seamă ce face, Starostele l-a pedepsit, trimițîndu-l din înger păzitor în cer, păzitor de vaci pe pămînt. Aici și-a găsit și sfîrșitul, că-l preschimbase în om.

– Mie nu mi-ar fi plăcut să fiu înger, zic. Mi se pare destul de convenabil să fiu om!

– Om!? izbucnește mamaia în rîs. Asta crezi tu că ești?

– Dar ce?

– Copil! O să te faci și om într-o zi. Însă pînă atunci mai e!

Adică nu pot să fiu și copil, și om în același timp? Pe cine să întreb cînd o să pot? Și cît să fie pînă atunci? Cam pînă la Schitu? Pînă la Purani? Sau pînă la Răzmirești? Poate că pînă la cer. Despre cel de acum zic. Dacă era pînă la cerul de care zice mamaie, nu trebuia decît să mă ia tata pe umeri ca să pot să fiu om. Puteam să fiu și cînd era tata plecat, deoarece puneam scara și mă săltam nițel pe vîrfuri cînd ajungeam pe acoperiș.

Și mama trebuia să se salte, dacă voia să atingă cerul cu mîna.

Îmi vine să rîd cînd mă gîndesc! O strachină de zeamă de varză pe o strachină de ploaie! Poate că îngerii ar lăsa mai mult de la ei. Ar avea de unde, fiindcă ploaia e la fel de multă ca viața lor și nu se termină niciodată.

Jos pe pămînt, toate sînt măsurate. Începînd cu viața oamenilor.

Zeama de varză e măsurată cu strachina.

Mălaiul, cu ciurelul.

Sarea, cu vîrful cuțitului.

Untura, cu lingura.

Vinul, cu oala.

Grîul, cu sacul.

Pîinea, cu dumicatul.

Mama n-ar număra niciodată dumicații de pîine pe care i-ar da îngerilor. D-aia ar și ploua zilnic peste casa noastră, iar eu m-aș cocoța pe cară, dacă ar mai fi cerul ca atunci, ca să ating cu mîna curcubeul răsărit după ploaie. Cîteodată l-aș lua de pe cer și l-aș pune în fereastra odăii de la drum, ca să-l vadă toți oamenii ce trec pe linie. Ia uite ce curcubeu mare într-o casă atît de mică! s-ar mira copiii, cînd s-ar întoarce de la școală. Cum o fi încăput înăuntru? Ar veni la mine să mă întrebe cum.

Așa bine! le-aș răspunde fudul.

Duminica aș lega curcubeul cu o sfoară și l-aș plimba pe deasupra satului. Ca pe un zmeu. Tot un fel de zmeu m-aș simți și eu. Dar unul diferit de curcubeu.

Dintre toate, cel mai grozav lucru ar fi că n-ar avea nimeni din sat o casă atît de frumos colorată ca a noastră! Ar muri Petruța de necaz! Și ar muri și Romița! Parcă o văd pe tușa Lisandra suind pe scară cu un castron cu lapte de capră în mînă, iar pe Ioana lui Ghidoveț, mama Romiței, cu un cozonac în hîrtie de ziar. Ar cădea cîteva fulgere peste casa lui Marin Matei, dar fără nicio picătură de ploaie! Păi de ce, didă? ar întreba Lisandra din vîrful scării. Chiar să nu primesc nimic pentru castronul oferit?

I-ar răspunde tata în locul celui de sus, dar de jos, de pe pămînt, adică din bătătura noastră: Pentru că nu-i place cum miroase. Laptele de capră, cum ar veni. Dar tata nu cunoaște gusturile îngerului. El se ia după gusturile lui.

Mama îi aruncă o privire speriată. Nu cumva tata a început să se creadă înger? El vrea însă doară să rîdă un pic de vara lui bună. Nu se crede deloc.

Curtea Ioanei lui Ghidoveț s-ar umple de firimituri de cozonac. Ce-o mai fi și asta? și-ar face cruce mama Romiței, care aștepta să cadă altceva din cer. Ți-a trimis cozonacul înapoi, deșteapto! Că e făcut cu untură și ouă, iar astăzi este zi de post! ar lămuri-o bărbatu-său, Gheorghe, aflat în marchiză, unde își lustruiește de zor clarinetul, că e lăutar și peste două zile are de cîntat la o nuntă.

Plouă numai peste curtea noastră, iar în cîmp, numai peste lotul nostru. Și dintre toate viile satului, înșirate de-o parte și de alt a bisericii, doar a noastră are parte de ploaie. N-avem nicio vină noi că nu plouă peste tot. Și n-are nici curcubeul, care ne umple casa de culori. Cu toate astea, o văd într-o dimineață pe mama punînd mîna pe o prăjină și trăgînd ploaia de la noi peste curtea casei lui Marin Matei, după care peste cea a lui Gheorghe Ghidoveț. E aproape de miezul zilei și mama duce ploaia cu prăjina prin tot satul, după care pe cîmp, pînă dincolo de drumul spre București, de unde se întoarce cînd începe să coboare seara. Acum e bine, zice, în timp ce se apucă să încingă cuptorul, ca să coacă pîine, dar nu pentru ea, deși e lihnită de foame, ci pentru îngerii care au trimis ploaia. Așa zice mama, că ei au trimis-o, chit că eu am văzut cu ochii mei că a tras-o chiar ea cu prăjina de deasupra curții noastre peste tot. Nu ne-a lăsat nici pe tata, nici pe mine s-o ajutăm. Ce m-a mirat este că, după ce a scos pîinea din cuptor, ne-a rupt cîte o bucată nouă, iar cu restul, în loc să urce pe scară, a ieșit la poartă și a împărțit-o unor rudari ce treceau taman atunci pe drum.

Îi era foame și ei, numai că nu-și dădea seama. Și nu-și dădea, deoarece nu prea se gîndea la ea. Cam așa face mama mereu, se gîndește mai mult la alții, nu înainte însă de a se gîndi la mine și la tata. Pe ea se lăsa întotdeauna la urmă. Dacă nu-i mai rămîn gînduri, nu se mai gîndește. Dacă-i mai rămîn, da. De cele mai multe ori îi rămîn, dar nu-i mai rămîne pîine. Un prilej tocmai bun să se gîndească și la ea un pic. Și se gîndește, înghițînd în sec.

Sînt sigur că mamei i-ar fi plăcut să trăiască atunci cînd cerul se învecina cu satul nostru. Și mie mi-ar fi plăcut.

Să stai în pridvorul casei și să te uiți la cineva din pridvorul cerului! Să-l auzi pe unul de jos, întrebîndu-l pe unul de sus:

– Și pe la voi ce mai e?

– Bine! Cum să fie? să răspundă cel din cer. Dar pe la voi?

– Bine și la noi!

Binele din cer a rămas, chiar dacă s-a dus cerul mai sus. Mama zicea că a rămas și binele de pe pămînt. Tata zice că nu.

Dacă e să vorbesc despre bine, eu, unul, nu prea știu ce să spun. Nici despre îngeri nu știu prea multe. Cred totuși că nu doar oamenii. Adică nu doar ei au îngeri păzitori. Există pentru tot ce trăiește pe pămînt cîte un păzitor în cer. Adică și pentru copaci. Și pentru cai. Și pentru păsări. Și pentru furnici. Și pentru muște. Îngerii păzitori ai muștelor sînt muștele pe care nu le nimerești niciodată cu pliciul. Asta cred. Cu toate că sînt îngeri, eu tot aș vrea să le nimeresc.

Să fi îndreptat atunci Tudor pădurarul pușca spre un iepure din cer, un iepure-înger, cum ar veni, nu spre unul de aici, de pe pămînt, n-ar fi putut să-l împuște. S-ar fi dus alicele ce s-ar fi dus și, cînd ar fi văzut despre cine este vorba, s-ar fi oprit în loc și-ar fi spus: ăsta e un iepure-înger, n-avem, cît sîntem noi de alice, nicio putere asupra lui, așa că mai bine ne întoarcem de unde am venit! Le-aș fi auzit vîjîind pe deasupra noastră, după aia l-aș auzi pe pădurar strigînd: iepure care să tragă asupra vînătorului n-am mai văzut!

Asta și-ar fi închipuit el. Dar n-avea. Cu ce să tragă adică. Iepurele, vreau să spun. Și chiar să fi avut, n-ar fi tras. Fiindcă era iepure-înger. Iar dacă era simplu iepure de cîmp, l-ar fi împiedicat frica despre care toată lumea știe că este un cuvînt despre iepuri. Despre cei de cîmp, mai precis.

Nici toporul n-ar avea curaj să lovească într-un copac-înger, deoarece și copacii au îngerii lor păzitori. Hai că pe cei din pădure îi păzește pădurarul, dar stejarul ce stă singur-singurel pe deal, aproape de poteca pe care merg eu cu mama la Gabru, pe el cine îl păzește? Zice tataie Gheorghe că se afla în același loc și cînd era el copil. L-a atins fulgerul în cîteva rînduri, și i-au rupt vînturile o mulțime de crăci, însă tot în picioare a rămas. Se spune că odată, demult, au venit niște hoți și-au îngropat la rădăcina lui o ulcică plină cu bani de aur. S-a întîmplat ca după aia hoții să fie prinși și azvîrliți în închisoare, de unde n-au mai ieșit vii. S-a auzit, cum-necum, de existența comorii și locul din jurul stejarului s-a umplut de gropi. Doar că cineva acoperea peste iarnă gropile cu pămînt, ca să aibă rădăcinile stejarului de ce se ține. N-a putut să spună nimeni cine. Adică cine punea pămîntul la loc. Numai păzitorul lui din cer putea să facă asta. Un înger-stejar, cum ar veni.

Nu este și n-a fost niciodată singur. Copacul de pe deal, vreau să spun. Dacă era, nu putea să stea neclintit în marginea potecii pînă acum. Dar uite-l că stă! Cum stă și cîte un fir de iarbă pe marginea drumului. Sau cîte o floare în vreun colț de grădină peste care a căzut bruma.

Iarba-înger face firul de iarbă să stea!

Și floarea din cer apără de îngheț floarea din colțul grădinii!

Chiar dacă s-a dus mult în sus, tot mai departe de satul nostru, e bine totuși cu cerul deasupra capului! Îndeosebi primăvara, cînd încep corcodușii să înflorească. Și pe pămînt și în cer. Deoarece corcodușii-îngeri înfloresc și ei în același timp.

Dacă tot este ca tușa Ivana să moară curînd, măcar să fie într-o zi de primăvară. Dar trebuie să-și dorească și ea asta. Ca să-i poată citi îngerul ei păzitor dorința.

Dorințele mele sînt citite de îngerul meu păzitor. Așa că eu îmi doresc degeaba, adică să fie atunci cînd înfloresc corcodușii, deși cel mai bine ar fi ca tușa Ivana să nu moară deloc. Și să nu moară nici mamaia Tudora. Despre tata și mama nu mai vorbesc!

D-asta și este aerul bun de respirat, căci el este, aerul, zic, un cuvînt despre atunci cînd se amestecă binele oamenilor cu binele îngerilor. Ceea ce eu aș vrea să se întîmple tot timpul.

 

Fragment din romanul ATUNCI CÎND ERA MEREU DUMINICĂ, în curs de apariție la editura RAO.

 

Revista indexata EBSCO