Dec 21, 2017

Posted by in Proza

Leo BUTNARU – Despre astfel de texte (I)

(În loc de prolog)

 

Ce ar fi aceste creionări intermediare?

Nişte des-figuratoare figuri de stil.

Asta, în conformitate cu legile nescrise ale scrisului.

Şi în conformitate cu dispoziţia mea, cu starea mea de spirit cam amară, când metfogama încearcă să stimuleze secreţia de insulină, spre a devora insula de zahăr a disconfortului dia-betic (şi… dia-gamic). Adică, aceste note intermediare sunt de la Beta la Gama. Intermediara fiind Alfa. În aceste desfigurări a figurilor de stil. Uneori, să o recunoaştem, inutile ca nişte trofee de trohei. De unde şi plasamentul lor, Alfa, între Beta poeziei şi Gama prozei. Sau chiar, concomitent, în beta-gama, în poezie şi (p)roză.

Pe scurt, acestea ar fi nişte portrete de grup cu unele dintre desfiguratoarele mele figuri de stil. Adică, uşor postavangardiste. Când vesele, când triste. Inclusiv, textul de faţă (prezent) care, mergând spre miezul său, ca oricare alte texte ce mi s-au întâmplat, până mi s-au încheiat, unele radioase sau mai abătute, chiar dramatice, altele, fiindu-mi ca o bucurie pe ducă…

În ce priveşte mecanismul construcţiei şi mecanica dezvoltării unor astfel de texte pot să vă ofer, ad-hoc, următorul exemplu concret, care ar putea fi intitula ne-pompos: „Cum îmi trăsneşte prin cap”.

Iată – brusc! acum o frântură de clipită, de după – imediat! – finalul de frază „o bucurie pe ducă…”, îmi veni, ca din senin, să mi-l imaginez retro-providenţial pe Plutarh plutărind pe mişcătoarele nisipuri ale istoriei (ce cade în ea însăşi, pentru a ieşi cât mai mult din ea însăşi); Plutarh plutărind prin pustiuri entropice în care bat vânturi puternice de multe herghelii-putere sau poate de mii de cămile-putere, de zeci de mii de cai-putere – acolo, aici în imaginaţia mea de pur şi simplu scriitor-putere – şi de ce nu mi l-aş imagina, dacă, uneori chiar se întâmplă exact cum îmi trăsneşte prin cap (fireşte istoria, textele, ca nişte cosmo-grame… sau, mai simplu, mai modest zicând: destino-grame…), trăind acut sentimentul că deja nicicând de-aici înainte lumea nu se va mai umplea de profeţi, ca să nu mai vorbim de apostoli…

 

 

Fără rost, dar totuşi, de spus pruncului

 

În spaţiul hăt-peste-spaţiului, adică fără-de-hatului în timpul hăt-peste-timpului a tot-neîntregului-revărsător-din-sine ca desţărmurirea lipsei de ţărmuri, ca sens niciodată înţeles, chiar şi în lipsa dedal-ilor şi dealurilor, adică a lipsei de relief în tot ce înseamnă imperceptibilul, poate că şi inexistentul otova  în absoluta dominaţie a directitudinii, când nici fulgerul nu mai străfulgeră în zigzag, ci săgetează direct, ca o despicătură de epifanii şi profanii, ca zadarnică revenire de pretutindeni – doar revenire pură de dragul revenirii – fără ceea ce ar fi putut reveni din ceea ce nu se poate imagina ca întreg, ci doar ca infinit – acesta drept nedreaptă şi neîncetată lăbărţare a ne-întregului, drept nedreaptă pedepsire de sine a celui ce nu oboseşte oricât s-ar pedepsi în absenţa răului şi binelui, bibliilor şi coranelor, vedelor şi ne-vede(ri)lor într-o simbolică sfinţire de asfinţire deopotrivă lipsită de rost, precum şi o antinomică răsărire a ceva ce dăinuie de-a pururi neînvins sau – dimpotrivă – totdeauna răpus într-o efemeră conştiinţă a oricărui ins, a cărui naştere nu înseamnă decât definitivă înstrăinare de paradisul inexistentului în care se hohoteşte de la sine, fără să se ştie cine hohoteşte când, de undeva din neant, se aude sporovăitul despre calea virtuţii şi se iscă îndemnul fără motiv, deci fără finalitate: crede şi cercetează, nu te teme…

Astfel că, pruncule-sfântule, e târziu să mai plângi: viaţa deja  a început…

 

 

Sarea neantului

 

O lipsă de nori întunecând mai mult decât o prezenţă de nori atotstăpânitori – neantul, adevăr fără obiect, fără referinţă, fără trebuinţă în vecie – acolo, aici, pretutindeni fiind egalitatea fără obiect, fără să se ştie ce să se egaleze în rostul-fără-de-rostului – dacă misterul poate fi tocmai aceasta, rostul-fără-de-rostului sau contrariul – rostul-absolutei-plinătăţi-de-rost, de unde şi naiva întrebare: A ce? ori a uşor frivolului: La ce bun? – şi veşnicul domnitor care nu poate fi ca atare fără veşnici supuşi: Pentru ce? – în neantul ce miroase a somn şi lacrimi, chiar dacă aici nu sunt cunoscute atare elemente componente – absolutul nu se compune din nimic, decât chiar din nimic, ceea ce nu admite nici somnul, nici lacrimile.

Chipul omului, privirea lui – fără-de-chipul neantului, stâlp de vid ce unora li se pare stâlp de foc sau stâlp de sare măcinat în ignoranţa neantului ca nesimţire (insensibilitate), spre a se numi sarea înţelepciunii, când neantul nu este în stare să sugereze un simbol mult mai convingător… (A ce? Pentru ce?…)

 

 

Balet

 

Aceasta nu este pentagonul doar ca zidărie, dar nu şi ca eventual conţinut. Poate că acesta este chiar sexul camuflat al milităriei propriu-zise, poate că nu, deoarece are prea multe intrări.

Însă şi în acest caz are rost rugăciunea, evlavia care să mai strâmtoreze nedumerirea, întrebarea sau presupunerea cinică date pe la porţi, pe sub contraforţi, ca o invizibilă horă de iele din baletul Giselle a trupei din Odessa yankee  (nu cea europeană, de la Marea Neagră). Ca o hoinăreală ritmată, sentimentală, în alb voalat micile astea pelerine prin muzica lui Adan pe scenă ca în sânul lui Adam protectorul femeilor frumoase şi cam golaşe, înfeudate artei ca o credinţă oarecum nevralgică în bătaia proiectoarelor ce ne lasă să înţelegem că acesta nu este pentagonul ci, nu este exclus, să fie chiar panteonul.

 

Psalm despre poezie şi fericire

 

Nu ai ce ascunde – poezia e o artă cu reputaţia destul de instabilă, mai mult decât oscilantă, de la odă cântată lui Platon – până la darea ei de către acesta afară din cetate, până la darea afară din conştiinţă, unde să rămână cât mai mult loc pentru filosofie – dar, de obicei, ca un dar imprevizibil, pomenindu-se în largul ei – filosofia degradează sau se înalţă până la condiţia de poezie, sau chiar se contopeşte cu aceasta care, vă spuneam, are o reputaţie destul de… – ce să mai vorbim – oscilantă…

Şi totuşi, poezia rămâne a fi puternică, nu şi atotputernică, doar prin atare nuanţă – neatotputernicia – deosebindu-se de dumnezeiesc. Însă şi ea nu are început şi sfârşit, precum lumina vie sau neantul tainic. Esenţa ei e de nepătruns. Simplă şi misterioasă concomitent, ea, fragila, poate insufla sentimentul de ocrotire şi linişte. Iată de ce este necesar să vă aflaţi mereu în stare superioară propriei efemerităţi, simţind permanent în sine propria poezie care, în acelaşi timp (în aceeaşi veşnicie…) e şi o permanenţă cosmică fără început şi fără sfârşit, ca lumina vie sau ca neantul de nepătruns…

Ea, poezia care, e drept, nu te poate face cu adevărat fericit, dar mai puţin nefericit te poate, totuşi, face…

 

 

Sfere

 

De la o vreme, nu a mai fost complicat de priceput de ce încape atât de puţin univers în firea fiecăruia dintre noi, în conştiinţa noastră singulară sau plurală, infinită şi ea, însă cea mai mare parte a căreia o acaparează dezmărginirea insinuată, ca o dezamăgire, de adâncimea mării la fundul căruia se află adevărul, de reţetele medicale, de girofarul ambulanţelor, scurtimea vieţii (cam de lungimea… cureluşei ceasului de la mână…), spaima de nefiinţă, dar mai ales neîncetata zbatere-n insistentă navetă a ecoului ecleziastic despre deşertăciunea deşertăciunilor…

E drept, la un moment dat, furtunile cosmice se potolesc, pentru ca, nestingherit, sufletul să ni se înalţe în sfere, el însuşi – glob cu cosmosul în interior, ca un teritoriu virgin…

 

 

Când mulţi pretind că sunt eroi…

 

Peste vârfurile copacilor – păsări murind din senin în senin, înainte de a cădea – ţipând numele neamului tău dimpreună cu numele haosului şi al sufletului difuz.

Printre fisurile dintre taine se insinuează corcituri de sentimente pe care unii dintre noi nici nu le-am încercat, astfel că va fi greu, foarte greu să dovedim că nu ne aparţin, în lipsa de evidenţă şi elocvenţă, când mulţi pretind că ar fi eroi, fără să fi participat la curmarea luptei. Pretind să fie culegători fără să fi cunoscut munca semănatului, fie şi de maci sălbatici peste câmpuri, dimpreună cu vântul zădărniciilor; vântul ce răsfoieşte Ecleziastul uitat pe un picior de plai şi – parcă anume – lăsat deschis la început, imediat la rândul doi şi cele următoare: O, deşertăciune a deşertăciunilor!… Totul este deşertăciune.

Niciun alt discurs nu începe atât de abrupt, prăvălit în abis…

Şi totuşi, mai multă lume se declară fericită pe acest drum care nu duce nicăieri…

 

 

Asasinatul

 

Da, el, Cupidon, zis şi Amor, tot dânsul Eros. Da, el, cel cu arcul şi săgeata fulgerată întru îndrăgostirea bietei seminţii omeneşti a tras şi în tine (nimeri în mamela unui sânişor al tău…), după care te-ai îndrăgostit lulea…

Numai că înainte de a trage în inima ta, pentru a te trece din copilărie – în iubire timpurie, cu micile sale săgeţi Cupidon ciuruise păpuşile tale resentimentare, asasinându-le. Să nu se amestece ele în chestii atât de importante, spre a zădărnici atare mare şi confuză întâmplare: Iubirea.

 

 

Secţiuni, succesiuni

 

Culmea delirului dur – gândul sau visul la secţiunea de aur. Cea mai pură demenţă – piramida regulată cu laturile punctate-n congruenţă universalizată, natală ca şi cum, din Generala Geneză (cel dintâi brevet de invenţie: al Lui Dumnezeu); această informitate de refracţii geometrice, dar totuşi haotice în Lumina Absolutului şi bezna relativismului, în Bezna Absolutului şi lumina relativismului, populată volatil cu chipurile celor ce au trăit în succesiunea antichităţilor şi străveziile spirite ale succesorilor morţi după ei şi vidul gri pregătit nouă ca etapă de tranziţie.

 

 

Cum/se/cade

 

A susţinut cu brio examenele serioase ale vieţii, vieţuind cumsecade, chiar şi atunci când se cade, însă fără să fi fost învăţat cum se cade cumsecade.

Pe scurt: şi-a luat viaţa în serios, ca dar nepreţuit, dar până la urmă nu a mai rezistat, izbucnind şi el în râs, ba chiar oarecât jenându-se…

 

 

Obişnuinţa cu suferinţa

 

…Te răspândeşti chiar atunci când se zice că nu mai eşti sau – paradoxal – deja eşti… nefiinţă te răspândeşti – să zicem sufletul tău după trei zile etcetera; te răspândeşti în informa peşteră a infinitului care în aceeaşi măsură de sens, lipsă de sens sau extra-sens e şi tot ce se află în afara informei sale grote – grotescul frumuseţii lumii, vitalitatea urâtului ca dat natural, alias ceresc, şi estetica prin tăcere cuvântătoare, elementarul cod de sunete cu care comunică atâta vietate în nesfârşită diversitate, unde, răpus de entropia în necurmată extindere, omul îşi imaginează (dar nu şi creează) vicleimuri unde (şi: când) să se aşeze să se mai răcorească prin plâns, după care numaidecât trebuie să urmeze o veste bună întru laudă, împodobire şi concomitentă despodobire de glas străbătător dincolo de stâlpii de foc, stâlpii de sare, răzbind până şi prin juveţele de spânzurătoare (pentru că eu unul nu o singură dată am avut arătarea că vântul nenorocului ar fi o plantaţie de spânzurători străvezii, dar existente totuşi, în care se leagănă fără viaţă multe cântece ale lui Orfeu – şi el jertfă decapitată, mângâiată de zefirul şi aroma chiparoşilor).

Cu toate acestea, omul ce ţine să fie numaidecât un învingător al suferinţelor, odată ce până şi naşterea cântecului e suferinţă, precum şi a pruncului naştere sau moarte, – pentru că fără aceasta nimic nu se poate. Obişnuinţa cu suferinţa poate dezamorsa râvnita biruinţă a suferinţei oricărui trup reîntors ţărânei şi sufletului reîntors cerului ca o imaginată aglomerare de păpădii cugetătoare – ca ultimă amintire despre om dusă pe vântul demagnetizării memoriei, universului, şi nu se ştie dacă aceasta nu ar putea fi considerată motiv de bucurie neînvinsă: ceea ce nu se mai ştie e de neînvins, de necucerit, pentru că şi bucuria, şi neştiutul nu pot fi decât în Dumnezeu sau în misterul a toate, misterul care, se pare, este adjunctul Său. Şi ultima imagine posibilă chiar a acestei obişnuinţe de a scrie despre obişnuinţa cu suferinţa: tăcerile ca o torţă arsă într-un braţ despre care nu se va mai şti nimic.

 

 

În Rusia

 

În Rusia  se vorbeşte neîncetat de război – de primul, de al doilea, de cel din Caucaz sau din Donbass, de greva ca război, mereu auzindu-se de ultima linie defensivă, încât rusul de rând are impresia că linia din palmă nu se mai numeşte a vieţii, ci – linie de apărare atac…

 

 

Lecturi sau: pe de ambele părţi ale gardului

 

Toamnă. Spre veştezire, spre îngălbenire. După gardul unităţii militare doi ostaşi stropesc din pulverizator cu verde peste nişte brazde de iarbă – vede-se, e aşteptat în inspecţie ministrul apărării.

În genere, lumea s-a ţicnit definitiv cu arta digitală, cu graffitti, cu pictura urbană tridimensională: dincoace de gardul unităţii militare altcineva a vopsit câţiva trandafiri în negru. Chiar dacă, în continuare, colonelului nu are cine să-i scrie. De obicei, un astfel de colonel ajunge generalul armatei moarte. Un fel de Napoleoni eşuaţi încă din faşa gloriei, încă din leagănul aninat de încârligata fascie a succesului şubred, prinsă de şurubul bătut în vreo grindină de şopron, ei au aşteptat, au tot aşteptat (un secol de singurătate, în modest-obscurele curţi ale istoriei sau legendei ultra-locale) până, resemnaţii de ei, ramoliţii colonei aveau să se transforme în stane-statui cu epoleţi de polei.

De unde şi, pretutindeni prin preajmă, – himerele oştirilor victorioase care nu vor câştiga nicio bătălie.

 

 

 

Freud şi bicicleta

 

Feud priveşte cu atenţie o nouă marcă de biciclete, însă nu din motivul că bicicletele ar ţine de o marcă nouă, ci pentru că în subconştient Feud consideră că bicicleta de orice model ascunde şi un subtext sexual versus complexul lui Edip.

Tânăra top-model încalecă bicicleta, pentru a poza. Nu încape îndoială că bicicleta are supra-test şi sub-text ero(t)ic versus complexul fratelui lui Edip, iar dacă acesta nu avusese frate, el este înţeles ca jertfă a propriei dispoziţii psiho-antice, pentru că nu doar arta solicită jertfe, ci şi unele jertfe sunt creatoare şi consumatoare de artă gen pătratul negru sau neutru, alb sau străveziu, încât s-ar crede că lumea întreagă-i alcătuită din pătrate şi psihanaliză trâmbiţate de                             aşa grăit-a Zarathustra, acesta, ca şi Nietzsche,  jucându-şi destinul pe o tablă cu un singur pătrat – negru.

 

 

Pe sine însuţi ochindu-te

 

Cum un Buddha cu zecile sale de mâini – o fiinţă doar din aripi invizibile – simţământ, gând, metaforă trans-biblică şi trans-bibliotecă, dar şi ea derutată, neputincioasă, totuşi, în faţa pretutindenii nesfârşitului văzut cu trupul pe de-a întregul din aripi, ceea ce înseamnă că e şi întreg trup de vedere, trup-ochi ochit de sine însuşi adică, de sine însuşi văzut în tensiunea pasiunilor, dorinţelor şi – deloc exclus – umilinţelor, când focul aprins cu ocazia solemnităţii, bucuriei, devine rugul de pedeapsă prin ardere a stafiilor neîmplinirilor şi palelor de somn al(e) raţiunii.

Trup-fire-spirit ce nu poate fi biciuit, dar pe care îl poate îngenunchea fie şi o şoaptă a străinătăţilor cosmice, unde totul nu e decât ruguri de stele, păreri de vid şi inevitabilă monstruozitate a celor neştiute întru vecie. Acolo nu mai ţin comparaţiile cu reperele pământene – fântână, frunză, lebădă, cântăreţ; acolo incomparabilul se compară cu incomparabilul şi doar blândeţea este pusă în contra-balanţă inevitabilă cruzimii a ceea ce nu are nicio relevanţă odată ce cunoaşte asta doar trupul cel întru totul din aripi, din ochi ce pe sine însuşi se ocheşte.

 

 

Pururea plânşi

 

…de unde şi mana universală a filosofilor, scepticilor şi optimiştilor în proporţie de 9 la 1

descriind – în timp ce gândesc, gândind – în timp ce nu au altceva mai bun a face, când intens – ca în şi între lumină şi răsfrângerea ei în uriaşe oglinzi, când înspăimântat –  ca între întunericul-beznă ce este absolut catastrofal şi fără vreo oarecare oglindire şi insuflând senzaţia de decapitare generală a tot ce are cap sau poate fi crezut metaforic ca atare la modul singular unicat sau cel al dinastiilor sau chiar turmelor în alternanţă de robie şi relativă libertate pe plantaţii de mituri cu urne pentru voturi între zei patricieni şi urne cu scrumul celor care au fost patricieni, urnele foştilor zei rămânând însă neidentificate, ca podoabe inegalabile din eternul a fost odată ca niciodată pe calea alternanţei victoriei pasului cu dreptul cu înfrângere imanentă a pasului cu stângul, din această cauză fiind cândva anulată şi ghilotina ca mijloc de căutarea-a adevărului; între atare alternanţe la mers şi la curţile regale la un moment dat chiar părându-se că s-ar putea atinge armonia trans-seculară în perspectivă, bineînţeles fără a întoarce capul îndărăt, pentru ca omenirea să se îngrozească o dată în plus de propriul trecut cu îngeri înveşmântaţi în aramă, cu cavaleri îngreunaţi de zale oţelite, coifuri la intrări şi ieşiri din labirinturi, tranşee, blindaje, cancelarii guvernamentale, mai mulţi din mulţime mirându-se că pot coexista confruntarea cu încântarea chipurilor cu sau fără lacrimi fulgurante în irizările inevitabilei orbiri a ochilor din care apar ochii pururea deschişi şi pururea plânşi…

 

 

Între punctul de pornire şi cel de vedere

 

Contemporan de o clipă cu clipa, actual de o clipă cu actualitatea ei, reporter de o clipă al clipei, victoriosul şi înfrântul de o clipă al clipei, judecător şi acuzat, concomitent, cu o memorie monstruos de inactuală despre clipa în clipa când a şi trecut clipa în profilare şi proliferare cosmogonică, chiar cosmoAgonică – totul ca un recviem deductiv din stupoare sentimentală sau filosofică (din mare întâmplare), renunţarea dictată de intuiţie şi poate de inspiraţie în reacţie cu imaginaţia nemilostivă, cu fantezia ca arşiţă opresivă în impunerea legităţii senzaţiilor de libertate (totuşi), când (mai totdeauna – poate şi invers) iese la vânătoare de sine sufletul – această hienă (şi himeră) patetică (o vorbă-n parafrază a lui Cioran) ca într-un punct de vedere care nu poate redeveni punct de pornire spre… – toate încheiate provizoriu cu un proces verbal despre tăcere, despre renunţare ca proces de sine.

 

 

Mejdina şi nelibertatea somnului

 

Nu ştiu dacă ar fi curios lucru, cum se zice, însă asta e: îmi amintesc desluşit mejdina la care conştientizam limpede, că de obicei, că în vise nu visez nici realităţi, nici irealităţi onirice, nu mă întâlnesc cu Morfeu, unul dintre cei o mie de fii ai lui Hypnos, cu atât mai mult nu îmi fac proiecte, fie şi pentru ziua ce vine, astfel că şi acea dimineaţă începea sub confuzele auspicii ale involuntarului eretism, al voii întâmplării faţă de cursivitate şi ordine, unica senzaţie nesupărătoare a acelei stări de spirit şi de fapt fără de fapte (deocamdată) fiind cea a libertăţii, a libertăţii, a libertăţii, a libertăţii de sine şi – parţial – a libertăţii în lume…

Atunci, la acea mejdină, percepeam intens cum tinereţea-mi era detronată din durată şi, la început, mai mult curios decât dramatic, simţeam ca şi cum o dez-altoire de sine de pe sine, mă rupeam din rădăcinile acelei vârste, conştientizându-mă tot mai departe de mine cel de ieri – cel mai promiţător mie însumi, iar proporţiile, contururile prinseră deja a se deforma sau, poate, a se reformula în prime nuanţe de clarobscur, încât tot mai nesigură părea tehnica existenţei în sfumato, care presupune a suprapune multiple straturi translucide de culoare, sentiment şi gând, redate în tuşe extrem de subţiri, asemeni celor folosite în acuarelă. Astfel că tot mai incerte deveneau senzaţiilehttp://ro.wikipedia.org/wiki/Acuarel%C4%83 de forme, volum şi adâncime în mine – cel din epoca precedentă, aflat deja la mejdina vârstelor ca nişte postulări contradictorii pe şovăielnice traiectorii sau simple poteci, stare oarecum inadecvată, disproporţionată spre exagerare faţă de puţinele osteneli (credibile) cărora m-am auto-spus.

Din clipă în clipă, din sincopă în sincopă – câte o bătaie de puls ca vreun fior supranatural – cel generat de scurtcircuitul dintre speranţa, voinţa şi delirul unor reminiscenţe de romantism, însă oarecum în stare a conştientiza că deja ar fi ridicol să augmentez cele dorite, dându-le drept stare de fapt, pe când ele nu erau decât stare de spirit – adică senzaţiile plenitudinii zebrate de străfulgerările fervorii, toate astea însemnând că pre-somnul, pre-visul nopţii ce ar urma aveau să înceapă cu oarece proiecte împlinite, cu oarece ordine în fire, cu horaţianul modus in rebus, chiar dacă somnul nostru de asemenea înseamnă ceva la voia întâmplării şi mult mai puţină libertate – aproape cu desăvârşire lipsă de liberate înseamnă chiar atunci, când nu e în perioadă de rut metafizic, ce precedă naşterea de monştri…

 

 

Păunul, libertatea

 

Printre păsări, dar poate şi printre oameni, păunul e ceva intermediar, sau ori-ori – între monah şi monarh, – în dependenţă de cum îşi ţine coada – strânsă sau evantai, ceea ce ne reîntoarce, implicit, la problema libertăţii – libertatea fiind mereu problematică şi cu ce altceva ar semăna ea, decât cu chipul semănat cu 1 000 de ochi al atleticului, chiar titanului Argus?

Asemănarea se potriveşte: după ce Argus e ucis, Hera mahăra zeie a panteonului strămută cei 1 000 de ochi (adică şi libertatea) pe coada păunului… – ca şi cum totul terminându-se, din păcate (iartă-ni-le nouă Doamne!), în coadă de peşte păun…

 

 

Mistuit de ficţiuni

 

În surdină-s toate formele durerii, însă şi ale plăcerii în trecutul mereu mistuit, dar şi reînviat de ficţiuni, trecutul cu adevărat bântuit de alter ego, pe când tu, eu-l real, îţi răsplămădeşti fant-oma, oma ca alternativă la om, omele ca distincţie feminin-zămislitoare de oameni.

În trecut, suntem (continuăm să fim în nefiinţă) şi altceva decât am fost cu adevărat şi neadevărat, precum în vieţi paralele ce nu ni s-au întâmplat sau doar, vag de tot,  ne-au tentat de a fi, de a ni se întâmpla, iar noi sau că nu am vrut să fim conform tentaţiilor, sau că nu am putut fi pe potriva lor, doar intersectându-ne cu ele, ca orice paralele, undeva în infinitul trecutului mistuit, dar şi…

O, de la un moment încolo, ficţiunile nu vor mai fi în stare să şi reînvie, mistuindu-se definitiv odată (pentru totdeauna) cu prezentul care-şi lasă fragilele urme de vrăbiuţă pe nămolul realului, viitorul fiind suspendat în neant sau însuşi neantul fiind; mistuindu-se definitiv şi ele, ficţiunile şi alibiurile, odată cu întregul, necurmatul, otova fluviu imaginat, doar pe care l-am botezat atât de nefericit-încâlcit – timp… – fără să fi fost, de fapt, şi noi botezaţi în el: pur şi simplu, timpul nu există, ci doar ceva mereu mistuit de ficţiuni – viaţa şi moartea otova…

 

 

Deosebirea, asemănarea?

 

Care este deosebirea unui poet european de… el însuşi? – întreb, pentru ca, în lumea aceasta bănuitoare, să nu mai înmulţesc şi eu cine ştie (sau nu ştie) ce suspiciuni de separatism etno-continental sau chiar de nesimpatie intra-rasială, sau de, pur şi simplu, cine ştie ce gânduri ascunse – asta, dacă mi-aş pune problema prin ce se deosebeşte poetul european de poetul asiat sau de cel african, posibil – şi de american.

Prin urmare, modelul entimemei rămâne acelaşi: prin ce se deosebeşte poetul asiat de el însuşi, poetul african de poetul african, poetul american de poetul coamerican (mexican brazilian, columbian, borgesian etc.). Răspunsul părându-mi-se unul care nu trezeşte bănuieli, nu plodeşte suspiciuni, pentru că: poetul european se deosebeşte de el însuşi prin marea sa asemănare cu poetul asiat, cu poetul african, cu poetul american care, la rândul/ rândurile lor se deosebesc de ei înşişi prin marea-le asemănare cu poeţii extratereştri, să zicem… (Şi de ce nu am zice?…)

 

 

Şi azi, unele descântece

 

Laptele din magazin – e slab. Laptele procurat de la săteni – poate fi botezat. Totuşi, iau lapte din magazin, îl fierb şi, cât e fierbinte, tai o felioară de unt, o las în albul aburind, apoi mestec cu vârful cuţitului.

Totul e palpitant, ca într-un  descântec, ca într-o vrajă, când din lapte nu rămâne decât fascinaţia albului  ce-mi limpezeşte conştientizarea că în urma mea au rămas multe, inclusiv câteva descântece (nu prea multe) din copilărie care şi azi mi se par atât de influente în destinul meu.

 

 

Ponosire

 

Realizez că, de ceva timp, nu mai am prilejul să-mi exprim convingerea în vreo problema sau alta. Probabil, deja trăim în lumea în care nu se mai pot exprima convingeri, ci pur şi simplu se pot exprima expresii. Atât. Totul e pe cont propriu. Firma nu garantează. Statele sunt pe ducă (naibii). Şi tocmai aici e momentul să-mi exprim convingerea (şi expresia, ba chiar şi expiraţia) că da, până şi seninul cerului e tot mai ciudat, mai nefiresc, trezindu-ţi senzaţia că universul deja ar fi şi el oarecum ponosit. De unde şi strădania artelor (şi arterelor) lumii de a-l reîmprospăta, re-înnobila.

 

 

Zvâr!

 

Între o contracţie a inimii, o concentrare a creierului, o inspiraţie (fiziologică, dar şi de creaţie) şi o expiraţie apare un titlu de poem (filosofic, despre viaţă, se creează impresia); numai atât – un titlu de poem despre viaţa omului, însă fără poemul propriu-zis (din frunză, să zicem), pe care să-l şi intituleze, încât, iată, stai tu şi chibzuieşti cărui text i s-ar potrivi acest titlu de poem în lumea asta tot mai a-poetică, b-poetică, c-poetică… – şi tot aşa, întregul alfabet – până la lumea z-poetică, moment în care, se pare, conţinutul poemului chiar răsare: e Zvâr! – ultimul cuvânt din dicţionarul fundamental al limbii române. Da, e un poem dintr-un singur cuvânt: Zvâr!

Poem filosofic despre viaţă…

 

_______________________

*Din cartea în pregătire „Altceva – sau – Zvâr!”

Revista indexata EBSCO