Dec 21, 2017

Posted by in Poezii

Remus Valeriu GIORGIONI

  • LACRIMI PE MARE –

 

 

„Tot alergînd te văd, precum pe mare

Se depărtează nava-n mers uşor.

Eşti, Timpule, ca pasărea în zbor

Ce trece fără urmă ori cărare.”

(Quevedo)

 

„Voi da în mîna Lui marea

Şi în dreapta lui rîurile.” (Ps. 89:25)

 

LACRIMI PE MARE

 

Mă podidise plînsul pe mare

Ca pe Ulise!… pe marea în care

Se varsă rîuri şi fluvii şi toate

Cărările lumii în ea

Îşi află sfîrşitul (iar sorii şi ei

Asfinţitul!)

 

În seara aceea eu mă simţeam

Ca marinarul acela cu bărcile dezlegate

Corăbiile scufundate… orfan

De mările sale şi jefuit

De-un întreg arsenal de iluzii

 

Singur pe mare o vîslă  eram

Scăpată pierdută uitată, că omul

E singur pe lume ca vîslaşul noaptea pe ape

În scăpărarea planetelor depărtate –

O barcă mică

Într-o mare singurătate – iar marea

Sărmana mare e cea mai singură dintre

Singurătăţile toate!

 

… Şi mi-am venit în fire privind

Măreţia mării istovind poveşti de safir

Istorisite la prora

Să treacă mai iute timpul de cart, constatînd:

… Toate cărările depărtările – drumuri

Destine şi căi se îngroapă în mare

Ca-ntr-o mare sală de aşteptare cu dale

Lichide şi mişcătoare

 

 

MAREA (neliniştea – neastîmpărul)

 

Atunci am zărit marea… ea răspîndea

Pînă departe sub orizont

Acel colorit ireal – Mare care omoară,

Înghite oameni, corăbii

Şi rămîne mereu frumoasă      la fel

Lucitoare sub lună, sub stele clipocitoare.

Tîrînd la sori miriade în siajul vapoarelor sale

Ea frămîntă milioane de vieţi

Sub şenile fremătătoare

 

… Cea cu frunţile albe de sare

Ale talazurilor sale-nspumate; doi ochi

Albaştri de fată te inundă adesea şi te privesc

Din spatele unui val (fiecare

O picătură din vasta mare!)

Ea se-nvîrteşte mereu pe loc ca o nebuloasă,

Sau roiuri de galaxii –

Mare

Mereu

Rotitoare!

 

(… Iar lumina plăcută şi grea

A ochilor celora, ochi de fată

E ca lumina mării sub lună –

Albastrul mării pornit în migraţie:

Dintr-un mal în alt mal)

 

În vremea aceasta

Timpul se sparge de ţărm

Odată cu valul – asimptotic şi magistral

Ca o respiraţie sacadată de fată… fiindcă

Un val nu seamănă niciodată cu alt val!

*

… Iată

În clipa asta e neagră

Cu un vag reflex violet (pînă mai ieri – de smarald!)

O nuanţă turcoaz nefirească şi pură

– Cum ai mai putea întîlni doar

Într-un alt sistem planetar –

Ca în alte zile

Să  apară vederii de-un cenuşiu-perlă…

 

Nu există,  nu întîlneşti
Nicăieri în altă cetate

Mai mare schimbare

Decît în acest imperiu lichid – pe spinările mării

De iguană… în care un val

Nu seamănă nicidecum cu alt val!

 

ISTORIA MĂRII:

peripluri şi naufragii

 

(Iar istoria mării e istoria lumii: „Mama noastră-i pămîntul

Iar bunica e Marea”, cum citeam eu aseară

În MARE NOSTRUM)

 

… Mă aflam într-o seară de vară pe mare; priveam

Cînd în sus către cer

Cînd sub mine  la valurile clipocind sub copastie,

Peste masa întinsă şi luminoasă căzînd

În prăpastia mării, cea argintată de lună… Poseidon

E acel ce posedă întreg cuprinsul

Stepelor – selvelor, preerilor mişcătoare

(Atît de albastre, de parcă

Nu s-ar afla în plutire pe ele sargase

Alge marine şi plancton

Ci numai şi numai flori de cicoare!)

 

Porneam altădată de dimineaţă

Pe rouă (roua marină

Cea care abureşte hublouri) în întîmpinarea mării

S-o salut de departe. M-am îmbarcat apoi pe-o fregată

Sau brigantină – purtate pe mare de vîntul spectral

Pe avîntata pustietate (el străbătuse

Milioane de leghe „vîslind” pîn-la noi

Tocmai din emisfera cealaltă)

*

Istoria lumii – povestea planetei

Că viaţa însăşi e-o lungă călătorie pe mare

Cu tot ce presupune aceasta:

Rău de viaţă/ de mare – peripluri şi naufragii…

 

Marea, cu  talazurile ei de-un lirism radical

Seara prinde o nuanţă livrescă, un ecou romanesc

Vibrează în aerul ei împovărat de miresme şi întîmplări

Poveşti şi cîntece marinăreşti – Marea

În care corabia dimineaţa

Se desenează configurează ca un imens cal troian

pe întinsul de ape

 

…  Ca acele lacuri ascunse pe culmile nalte andine

Marea conservă un farmec aparte,

Al primei creaţii – cele dintîi întocmiri

Ca în Ziua a Treia în care Iehova a cuvîntat,

A numit uscatul pămînt, iar grămada de ape a numit-o mări”

 

MAREA – LIANĂ ALBASTRĂ

 

O apucasem tandru de mînă dar ea,  „plecată de veacuri pe mare”

Aiura în continuare

În totală divină prostraţie despre frumuseţile mării

Şi tainele ei solitare!

 

Îmi vorbea ca în somn despre mari teme marine: Femeia şi Marea

Golfuri şi ţărmuri, corăbii – maree

Păsări de mare şi temple

 

„Marea (zicea), abaţie abulică – fiinţă

Bolnavă de amnezie: dacă azi a scufundat o corabie

Mîine ar vrea să înghită o mie!”

 

… Aritmiile mării – euritmiile!… Şi-mi cita – îmi citea în neştire

Vîrîndu-mi sub ochi acele splendide inimitabile versuri

Dintr-o carte intitulată Oase de corăbii

Iar ăst-timp în larg pluteau tăcerile mate

Se luptau cu Abisul, cruntele şi neîmblînzitele

Sale armate

 

Iat-o jucînd între maluri turbat, tremură şi palpită

Ca o imensă piftie vie (Ar zice Arghezi: marea –

Hîrdău cu melancolie…)

Căldare mare cu albastră colastră de astră!

 

… Şi multe alte minciuni, fantezii ale depărtării

Despre Mare nostrum

Marea noastră – mediterană albastră

Îmi tot turna în urechi fata mării…

 

Iar în timp ce noi disputam despre ea, marea strigă

În gura mare urlă se zbate icneşte între hotare

Plînge în somn hohoteşte – face spume la gură

Cade pe spate!

 

În liniştea mată a intermundiilor din cînd în cînd

În adîncul ei se arată vestigii de timp (vreun palat scufundat

În Fenicia antică)

Şi cîte-o fregată

Plecată pe mare de mult… ancorată în cer

 

FATA MĂRII

 

Iată,

Se se propagă pe zări un mesaj,

Un murmur de  sare…

Cu buzele arse uscate de setea rostirii

Fata mării mă luase de mîini mă încolăcea în

Fatală îmbrăţişare

Cu braţele ei de liană albastră (pe mine – mortul pe mare!)

Aşa cum zăcea, ancorată

La marginea mării-uitării ca o fregată

 

… De mînă m-ai luat  fata mea şi m-ai dus…

Ne-am dus ne-am tot dus pe ocean peste zări;

În tulburea înserare printre nori răzbătînd

Se-auzea ca prin ceaţă sirena

Şi-un vesel cîntec marinăresc…

 

CASTELELE CERULUI

„îţi voi înmulţi foarte mult sămînţa

Şi anume: ca stele cerului

Şi ca nisipul de pe ţărmul măriii…”

(Genesa 22:17b)

În seara blondă a Septentrionului

Mările lumii se află unite cu cerul

Şi nu mai găseşti Orizont, linia-ceea imaginară

Care desparte lumile aflate-n împreunare – există

Doar Moarte şi Depărtare!

 

Şi-atunci te trezeşti că triremele

Fregate sau goelete, sau ce-or mai fi

Populează cerul luminîndu-l cu luminile de navigaţie

Pavilioane – pavoaz

Iar catargele-au ajuns constelaţie

Castele pe cer în lumina tulbure-cenuşie a zorilor

 

Stelele – ele însele – devenite

Pirogi miriade lansate la apă

Lăsate să plutească în voia valurilor pe mări de beteală

Libere şi în clătinare, cimitire rătăcitoare pe mare

 

… Atunci un obiect plutitor

(Buteliile cu mesaj, bunăoară)

Odată pătruns pe timp de noapte

Sau de furtună  în oceanul stelar

– În mările sale interioare –

Rămîne mereu pe cer, în acel de lapte arhipelagos

Să lucească acolo mereu (înşişi morţii, muriţii pe mare

Aruncaţi din nave nu mai plutesc

De-acuma pe ape, ci în desişul, pe valul astral!)

 

Şi astfel banale corăbii

Din lemn de gofer sau pin alb de Norvegia

Lucesc pe boltă în noapte ca nişte calote înalte

Stropite cu lapte de caşalot sideral, ca de cale lactee,

… Devin balene albe  pe valul eternităţii,

Castele în cer

 

CABINA DIN STELE

(anomiile mării)

 

Iată ferestrele mari şi rotunde ale cabinei mele: hublouri

ale unei stelare hulubării…

Aflată deasupra liniei de plutire

în punctul nodal al mareelor – Sub ea

valurile murmură freamătînd ca un codru de ape

erup – migrează – se lamentează

răzbat la suprafaţă ca magma prin crăpăturile scoarţei

 

… Alunecarea lor unele peste altele (mişcare-fără-

consolidare) compune amintitul proces magmatic,

nestarea, şi toate ale ei malversaţii…

Ce înseamnă oare a întoarce marea pe toate feţele,

încercînd

s-o răstorni, să descoperi Abisul ascuns

unde se-ascunde marele şarpe Leviatanul?!

Lipsa de stare şi de rigoare: anomiile mării şi

–  în egală măsură anomaliile! –  … Marea e clătinată

încoace şi-ncolo pe umerii terrei şi pe colinele selenare

(Marea Liniştii – Oceanul Furtunilor)

 

Iar acum o corabie trece

leneş şi lent colos – hardughie

abia mişcîndu-şi lemnăria chilei sale greoaie,

cala, ca un fund de bucătăreasă

printre talazuri sprinţare sau veseli brizanţi!

*

… Din cabina mea căţărată (acum) în vîrful teugii

zăresc vîrful ascuţit al etravei

retezarea valurilor despicarea în două a lor

Corabia mea aruncată în stele… mateloţii împletiţi în parîme

şi greement: îi urmăresc

cum braţează în forţă vergile, orientîndu-le după vînt…

 

Şi înaintînd aşa ceas cu ceas pe ape întinse

se aud văicărelile lemnului

vela mare frecîndu-se de arborele gabier,

Mugetul înfundat al acestui imens contrabas

lent şi leneş colos plutitor… Stau şi ascult scîrţîitul

manevrelor principale – sfoară groasă pe lemn

Vasul scînceşte ca un cîine de mare, prunc de titani

viu disputat şi solicitat între ruliu – tangaj

în această fantastică şi monastică şi encomiastică

prăpasie pleonastică…

 

… IAR VÎNTUL ÎŞI SPUNE CUVÎNTUL!

(vasul înaintează melodic)

 

Mii de munţi văluriţi  răzbat în afară

prin pielea de sagri a Oceanului… el începe acum

să urle bezmetic –

Uecat ca un şarlatan în catarge

Vîntul îşi spune cuvîntul

căţărat în greement, în încurcătura lui de manevre

năpădit de ele ca un copac de liane, în selvă

Îşi face simţită prezenţa

despuindu-le de podoabe, hărtănind cu migală

frumuseţe de vele albe

 

… Vîntul cîntă amarnic la harpă în orga eoliană…

În ea fiecare  parîmă e-o coardă,  arboretele – tuburi

şi aripile zburătorului, fiecare un flaut

Corabia însăşi înaintează melodic pe valuri ca un violoncel,

cutie de rezonanţă cu pînzele-n vînt

la mii de mile marine de orice ţărm: chitară amară

sau balalaică bălăcindu-se-n valuri…

 

… Săltată şi aruncată în slavă – o minge

jucată de copiii lui Poseidon (sau Ulise?) – de fiii lui Noe

semhamşiiafet – o seminţie de marinari

(Dar joc de copii să fie acesta

pe care-l ţes împreună vîntul şi valul

pe şesul lichid?) Un spulber spelb trenează şi guvernează

pe fiecare creastă de val – cînd trece pe mare un clipper

cu trei catarge, în bătălie cu clipele…, clipele iuţi

care aleargă bezmetic pe suprafaţa mării de sare

 

Caravele corvete fregate navighează pe mare

alunecă vesel peste morminte –

cimitirul acesta grav, clătinat şi clipocitor

în care matrozi se îngroapă zilnic de vii

asemenea camarazilor căzuţi în mare de pe arboradă

sau aruncaţi peste bord

 

ÎN CĂMĂRILE MĂRII

 

Valul mării e o aspră s(u)punere – (contra)zicere

oscilînd de la Genesă pe ţărmurile  planetei

Cum mareele produc curent electric        şi

la rîndul lui Vîntul

învîrte elicea morii de vînt…

La fel se petrec mişcările sufletului unui matroz

căzut în apă dintr-un vîrf de catarg –

Străbătînd cărările mării strat după strat

sub pajişti albastre şi selvele albe

către gropile abisale

 

Farul de coastă şi sirena de ceaţă

Atrag din adîncuri femeile mării – ele fiind

adevăratele sirene şi mari matroane în salonul marin

Iar marea însăşi e acea sală de aşteptare

Antecamera vîntului unde vîntoase furii stihii

cos la năvoade şi pînze de aşteptare

pe corzile unui orizont călător

*

… În dimineaţa cu pricina  pe lîngă Ultima Thule alunecînd

Marea se gîndise să facă o vizită scurtă la bord  celor plecaţi în larguri atraşi de mirajul distanţelor mari – Fata morgana a Depărtărilor – sătui pînă-n gît de urzelile complicate minciuni maşinaţii ticăloşii ale vieţii de pe uscat…Bucuroşi

să aibă ca tovarăşă de drum această Damă de-o frumuseţe uluitoare –

Ea se lăsa din cînd în cînd păcălită de vînt ca o iubită capricioasă, ferindu-şi gura, îndepărtîndu-se cît putea de tare de ţărmuri la care vuiesc valuri asurzitoare izbite de stîncile coastei, transformate apoi în brizanţi

 

Toate furiile  mării se dovedesc slabe ineficiente în faţa unei corăbii ferm hotărîtă a despica pînă-n pînzele albe  porturi apocaliptice,  mări şi oceane…

Corăbii viteze pe care chiar marinarul de rînd îşi permite să se arate demn generos ca un căpitan de vas,  născut într-un ţinut al minunilor pe o coastă (unul dintr-o mie!) pornit împreună cu alţii ca el în Marea Călătorie

 

MANSARDA-CORABIE

(“camera de sus”)

 

În mansarda cabanei mele din munţi

mă simt uneori ca pe o mare,

ca pe mări o corabie… navă aruncată în slăvi

să fiu mai aproape cu o clipită

de arhipelagul acela de foc pe care Biblia mea

îl numeşte „oştire”:

Nebuloasa de constelaţii cu insule-stele

 

Marea însăşi privind către lună

(ochi în ochi) – marea intră în agonie

ridicată pe vîrfuri de val

către numitele „insule-stele”… astfel

Mareele vieţii se umflă şi se înalţă

cu mansardă cu tot…

De sus le privesc unirea

cu valuri îndepărtate, mostre din cămările mării?

 

Din mansarda mea agăţată (poetic)

de cercevelele cerului

aud susurul vesel al valurilor despicate

de botul corăbiei navigînd printre (st)ele,

alunecînd nautilus tăcut pe crestele unui val

– Corabie eşuată în zone aurorale

Cu norul de zburătoare marine

încurcate în greement şi arboradă

 

… Din mansarda-corabia împotmolită

în apele nopţii

privesc întinsele spaţii albastre şi triste

din intermundii:

poezii despre mare şi moarte

 

INDIGNĂRILE MĂRII

 

De mult nu s-a mai întors vreo veste pe mare

Despre cei clătinaţi pe valuri de ruliul

Mare-al vreunui vapor,

De nara mareelor, cea de narval

 

(Captivi în plasa lor – măsurate

De MAREgraf   –  marinarii

Păcăliţi de-acel cînt nes(u)pus care-i susură mării

-N urechi

S-au lăsat duşi de val

În valea aceasta de ape!)

 

… Şi cît de străină e marea sub o lună străină

Istorisind turb(ur)area talazului

Săltat sub bluza amară la flux

Dar azi se aude în ceaţă mugind

Sirena speranţei.

Farul pîlpîie vesel la orizont

În vreme ce vîntul răsfoieşte-n tăcere

File veştede-n Carte

 

Aruncată-n văzduh pe acoperişul de ape

Corabia aunecă vesel peste bolboroseala albastră

Aude izvoarele abisale, munţi ridicîndu-se din adîncuri

Şi neliniştea depărtărilor, cea fără limite…

(„Ai pătruns tu pînă la izvoarele mării

Sau te-ai plimbat prin fundurile Adîncului?”)

… Mare învinsă de spaime fără hotare

Cu aşteptarea morţii vuind printre stînci

*

Ies pe punte – respir cu nesaţ

Culorile ei aromate vuietul sării

Care lasă să plece în larguri, să se înece

Atîtea şi-atîtea iluzii – nu cred

C-am să mai prind ziua întoarcerii de pe mări

Acel magic nostos al lui Ulise, cu nopţile lui de mătase

… În cala navei înghesuit cu ceilalţi marinari,

Vîrît în cocpit

Visez la patul de-acasă moale neclătinat

Şi vreau să v-aduc vouă din larg

veştede veşti şi cochilii de melci

 

… De mult nu s-a mai întors nici o veste

De la cei clătinaţi pe mare, care aud zi de zi

Ţipătul albatrosului sus pe catarg!

 

ARMATA LUI FARAON

şi ultima ieşire a matelotului în larg

 

„Apele s-au întors şi au acoperit carele,

călăreţii şi toată oastea lui Faraon,

care intraseră în mare după copiii lui Israel;

niciunul măcar n-a scăpat.” (Exodul 14:28)

 

În dimineaţa aceea-n memorie, printre talazuri de timp

Am zărit apărînd din neant, plutind pe valuri în depărtare

Care-şi-călăreţi-de-mare… o mare armada,

Armata lui Faraon, cea încartiruită-n adîncuri – şi care

Apare din cînd în cînd defilează

Făcînd exerciţii şi aplicaţii pe suprafeţele-ntinse

(Vedeam desluşit sub ei

Cărările toate-ale lumii din toate timpurile

Către mare curgînd)

 

Hergheliile mării, aprigii ei armăsari

Şi abraşe iluzii pe ape-alergînd – alergiile mării, alegre

Vestite vestigii, cetăţi şi castele (oraşele Tyr şi Sidon)

Prăbuşite de mult în jilţuri de alge pe fund

În încăperi cu sargase

 

Iar vîntul zilnic aduce cu el din larg

Aripi de zburătoare

Şi vagi impresii de alb călător pe fregatele norilor

… Vedeam pe ape albastrul

Migrînd pe aripi de albatros către Antipozi

(Cînd vestita armada apare la suprafaţă

o altă lumină se-arată-n înalturi, alt soare

Pe orizont!)

*

Rătăcit de cu seară prin zodii-prozodii

Deodată îmi apăruse-n vizor

Marea: întinsul smirdar cu flori de opal

– Şi eu pregătit de plecare: aştept

Cu bagajele toate făcute o ultimă îmbarcare,

Cea mai din urmă ieşire în larg

Pe corabia cu un singur matroz

Fără vîsle –

Fără catarg

 

CITIND ÎN CĂRŢILE MĂRII

(jurnalul de bord al lui Demiurgos)

 

Iar cea mai nouă lespede a mea

Mai veche e decît tot neamul tău!”

(R.W.Emerson, Ţărmul mării)

 

Fără odihnă pleacă Marea mereu

În fiecare dimineaţă

La întîlnirea cu cerul  (aşa citeam eu în carte

Semnele albe-ale depărtărilor) –

Fără odihnă

Se-ntoarce ea iarăşi la ţărmul dorit,  de care s-a depărtat –

De care-adineauri s-a despărţit (ţărm pe care l-a tot lăsat-

-Şi-îmbrăţişat, pînă l-a năruit!)

 

De teama singurătăţii, Marea

Face toate acestea – în menghina-i mare în chingile ei

Prinzînd marinarul-canarul

Coliviei de aur

 

Dimineaţa

Îmi pun urechea pe vînt: Marea vuieşte în larg

Vultureşte!: O Mare lunatică vorbind în somn,

Aiurînd rostogolindu-se pe role lichide

Ca un lan de luceferi morocănoşi

Şi ceva ca un lanţ  muntos

Se clatină-n zare, se zbate-n singurătate

Pe orizontul de platină!

*

Auzeam Marea vuind în cer fremătînd

Cu murmurul acela inconfundabil

Ce-i doar al pădurii – Marea

Pornită în horă huruitoare  (alături: comete şi hurii)

– Întuneric lichid care se rostogoleşte

Peste lespezi, peste-adîncile temelii ale lumii

Clătinate ameţitor

 

Dimineaţa

Îmi pun urechea pe vînt: Marea vuieşte în larg

Vultureşte – cu sîni ei rotitori de sare

Parcă aleargă pe sănii, alăptează luceferi

Cu lapte de „tînără parcă”

 

… Nevindecată îmi pare astăzi Marea

În vîntul torid, produs de moriştile aştrilor

Cele fără astîmpăr şi fără prihană:

În aerul negru al bolţii, nevindecată rană!

 

DE DRAGUL SPLENDORII

„Ceea ce nu mai este necesar în scopuri biologice

s-ar putea să supravieţuiască

de dragul splendorii.” (C.S. Lewis);

„Şi cînd se surpă timpul în mine ca un mal

Şi ţipete de păsări îmi sfîşie auzul

De nenţeles cum te întorci, venind pe ape…”

(Anghel Dumbrăveanu)

 

La marginea lumii: marea

Cu toate rigorile ei: dincolo de impresia exactă de alb

Găsim ecuaţia necuprinderii: Incomensurabilul

Turnat în forme lichide –

Ecou de paşi se aude albind pe pietrele mării

De sare, pavelele ei curgătoare:

E ecoul paşilor Lui, Prorocul din Galilea;

El ordonă mării pre limba ei – aramaica – : Mare, taci!

 

(Aud uneori noaptea cum mi se surpă în suflet

Un mal: ţărm înalt promontoriu,

Munte întreg de iluzii în prăpastia mării căzînd

Ca într-o cascadă mai vastă… ca ucenicii, nedumeriţi

Că Maestrul după-Înviere

Se arătase Mariei sub altă înfăţişare

Dar ochii lor ţinuţi erau să nu-L recunoască;

La fel în drum spre Emaus…

Şi mai tîrziu, pe ţărmul acela din Galilea

La întîlnirea pe mare)

 

… O sete nestinsă tulbură epidermele mării,

O stare de vînt nestatornic şi necontenită mişcare:

În totală devălmăşie ajunse masivele ei idealuri!

Atunci m-am întîlnit pe întinsuri

(În armurăriile ei de-acum se făcuse seară)

Cu dorinţi refulate de creatură isterică

Iar în rest – peste tot: liniştea ei amară

 

… Ca a doua zi toate acestea

Să  fie uitate (date uitării)

De dragul splendorii

Cînd dispărură nori de pe cer

Şi albatrosul, pasărea furtunii…

În locul lor ivindu-se sturzul de mare

Al poetului Dumbrăveanu, poet al mării…

Vulturii şi condorii!

 

GENEZA MĂRII

 

 „Dumnzeu le-a binecuvîntat şi a zis:

Creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor…”

(Gen.1:22);

„… Creşteţi înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul

şi stăpîniţi peste peştii mării…”(Gen. 1:28)

 

Lumea a fost rostită – sau scrisă? – de Dumnezeu:

El a desenat mai întîi planul,

Schematic ce-i drept (nu?… „pămîntul era netocmit şi gol”)

Ca apoi

La următoarea-ncercare

Să reuşească definitiv

 

În Ziua-Ntîi a întocmit din fotoni şi unde lumina;

În Ziua a Doua cerul (ce ştim noi despre cer?… bănuiesc

Că nu doar atmosfera a pus-o la locul ei!);

În Ziua a Treia uscatul

(Aici se cuvine o paranteză, tot biblică: îngrămădirea de ape

Aflate sub cer, dedesubt, „a numit-o mări” – la plural

Iar noi înţelegem: Oceanul);

În Ziua a Patra s-au aprins pe boltă

Peste uscat şi mare, ca nişte policandre mari

În catedrala metropolitană – luminătorii

(„Te-ntrezării în stele, printre peşti”!);

 

În ziua a Cincea a început popularea planetei

Cu vieţuitoarele mării şi păsările văzduhului:

Elohim a făcut peştii cei mari (leviatanul?)

Şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele…

(În gropile abisale se petrece şi astăzi, zilnic, cîte-o geneză!)

Iar cînd i-a venit rîndul de l-a creat pe om

L-a numit rege peste peştii mării, zicînd

„S-apuce groaza şi frica de voi pe… tot ce mişcă pe pămînt

Şi pe toţi peştii mării…”  Astfel,

 

Lumea a fost rostită – şi rostuită – de Elohim,

Transferată din Invizibil în şase zile:

La început a făcut schiţa – crochiul

Şi mai multe-ncercări

Dar Marea a nimerit-o din prima – că Marea

E reuşita cea mare a Unuia

Mai mare ca ea!

 

VESPERALA CĂLĂTORIE

(cuvîntările şi tăcerile Mării)

 

Răsare luna pe ţărmuri într-un sfîrşit –

Alături de mare tace luna plină: „oglinda eternităţii”…

Se zbuciumă sufletul asemenea mării pe-o plajă

 

Tăcem de-o viaţă unul alături de altul: marea şi eu –

Ca doi buni prieteni  (ca prietenii lui Iov

Care-au tăcut alături de el şapte zile

Înainte să se dezlănţuie să pufnească să strige la el

Ca o mare!)

 

… Abia spre seară ne hotărîsem să ieşim iarăşi în larg

Legîndu-ne rucsacurile de catarg –

Seara, cînd se întorc bărcile şi pescarii

Şi multe aripi frînte aduce valul cu el la mal

(Din largul mării al serii nici o corabie

Nu se mai întoarce teafără vreodat!)

*

Amîn cît mai mult întîlnirea cu marea: atunci

Ea vuieşte în mine amarnic

Forţînd bariere, -ncercînd

Să transgreseze uscatul din suflet; distruge diguri baraje

Şi barje

 

… Şi-atunci nimic nu mai pot înţelege

Din conversaţia ei cu cerul (cuvinte

Ţîşnind ca un jet de balenă, ca mii de havuzuri

Dintre gingiile ei apoase)

Decît tăcerea imensă, întinsă albastru pe ape

Cînd Kosmosul  grecilor pare atît de aproape

 

… Şi fără-ncetare, neistovite perorările vîntului,

Risipind frunzare lichide pe Mare…

 

MAREA / BORGES / ŞI  DUMNEZEU

 

„dar mai puternic decît vuietul apelor mari

şi mai puternic decît vuietul apelor mării

este Iehova în locurile cereşti(…)

A lui este marea, El a făcut-o

Şi mîinile Lui au întocmit uscatul.”

(Ps.93:4; 95:5)

 

Poezia perennis – pretinde Singuraticul Orb  – are

De la Homer încoace

o singură obsesie: marea

(Iar ea perpetuează pentru el blestemul homeric

Şi soarta lui Pan)

 

Demiurgos Regele mării

Rosti într-o zi sentinţa: Borges… OK! E un hombre

De treabă… îl voi lăsa pe planetă

Să practice mai departe meseria de om

Şi îndeletnicirea aceea din preajma zeilor

Dar el nu vrea să creadă în Cel

Care-a făcut marea – izvoarele de apă!

(„A lui este marea, El a făcut-o

Şi mîinile Lui întocmiră uscatul” )

 

… Borges crede numai în frumuseţea lumii

Şi în Frumos (tot în Mine!), -aşadar

Am să-i las neatinsă vederea interioară!

Îi interzic însă roşul şi negrul – pentru el amîndouă

Să fie gri  – O ceaţă densă şi luminoasă

Va coborî peste poet dimineaţă de dimineaţă

Cum coboară din cer peste tierra amurgul de vară

Apoi îi mai las – să se folosească de ele – esenţele:

“LAS COSAS ELEMENTALES –

LAS HERMOSAS TARDES,

LA LUNA, EL FUEGO…”

 

Fiindcă Burger-BURGhezul e, printre  altele

Amantul lunii!… aceeaşi lună care la flux

Umflă pieptul de spumă şi zbuciumate brocarturi

Al  Vrăjitoarei bătrîne… şi-l înalţă pînă la stele

(Ca la reflux să rămînă mofluză şi cu sînii căzuţi)

 

… Chiar dacă în larg, pe puntea unei corăbii

– Sau zăcînd melancholic pe ţărm – la capătul unei zile

Constaţi că ai avut parte de-o plăcută conversaţie cu marea

Şi-ai exclamat Ce frumoasă eşti mare!

În final te întrebi: dacă ea

Poate fi aşa de mare-strălucitoare

Cît de adînc insondabilă este atunci

Frumuseţea Lui!?

 

MAREA LUI BORGES

 

„Cu ­ nalta Sa putere El potoleşte marea,

cu-adînca Sa ştiinţă, răni de moarte monstrul

zăvoarele-ncuiate pe cer se tem de El.”

(Iov 26: 12, 13a – Septuaginta)

 

Am scris în viaţă mult despre Mare! declară

Marele Orb – dar în esenţă Marea e-n noi

Şi cu noi… antica ei creatură  însoţeşte în timp

Făptura noastră fragilă care se hrăneşte cu aer

Şi conţine apă  în mari cantităţi

(Cine să ne încînte?… cine să ne-nspăimînte?!)

Obîrşia Mării se trage din veci/vecie : Ea roade

Pilonii şi temeliile:

 

„EL MAR EL SIEMPRE MAR…

QUE ROE LOS PILARES DE LA TIERRA

– UNA Y MUCHOS MARES”

(Iar aşa cum te farmecă Marea,

În egală măsură te lasă mut de uimire

Spaniola lui Borges!)

*

Pe mările lumii mereu, printre alte

Elemente primordiale

Se tîrăşte o umbră: nefericirea,

Sau, de fapt, umbra nefericirii – borgesiana

(Bătînul Bürger mai pretinde pe undeva

Că, traversînd el globul în lung şi-n lat

A simţit palpitînd sub cîte-o punte de navă arhaica

Ei Fiinţă existînd dinainte de Timp…  Iar atunci

Nouă celor de azi ce ne rămîne să credem

Decît că Marea lui Borges EL MAR

Era pe vremuri – ea însăşi – un zeu!?)

 

… Marea cea veşnică Marea

Mereu va nedumeri pe cineva

– Vreun rătăcit – de pe Terra

Aşa veche şi pură – aşa nouă mereu

Cum este ea şi se mişcă de la obîrşii… întotdeauna

(Cum am păţit eu aseară)

„Cel care-o priveşte o vede

Pentru întîia oară”!

 

PAVELELE MĂRII, RELATĂRI MAGISTRALE

(aşa-zicînd, de pe vremea Magistrului)

 

„Terase cum fac eu, cine mai face?

… Eu îţi vădesc deşartă-arhitectura

Pe lîngă-a mea. În munte-mi înfig dalta […]

Iar cea mai nouă lespede a mea

Mai veche e ca tot neamul tău!

Priveşte Marea de opal, bogată,

Puternică, frumoasă ca o floare…” (Emerson)

 

O LINIŞTE selenară plutea  iarăşi spre seară

Peste zbuciumatele plăci de ardezie-ale mării

Pe care vîntul grafia caligrame albastre

– Isus nu rostise încă asupra mării acel

Ordin de liniştire – El, care

Chiar furtuna din inimi o potoleşte!

Că alungarea furtunii înseamnă

Mister revelat

 

… Pescarii ieşiseră-n larg cu velatura desfăşurată

(O barcă descoperită recent în Galileea, datînd

De pe vremea aceea

Avea şi pînze şi vîsle) – În ziua cu pricina

Maestrul desfăşurase şi el în faţa lor

Salba bogată a parabolelor evanghelice

Iar seara ostenit de efort adormise la pupa

Într-un loc unde era improvizat un mic cort

 

Alteori

Pe întinsele acoperişuri de spumă păşea lejer

Admonestînd albatrosul furtunii, stihiile!

Pescarii se uitau uimiţi de fenomenele stranii: iată

El calcă marea-n picioare şi o frămîntă

Ca pe struguri în teasc… (marea icnea şi gemea,

Marea bărci şi barcaze în furia ei oarbă strivea

Spărgînd de zor la catarge)

 

Şi, în vreme ce  talazul urla şi mugea, vîntul vuia

Un matroz la prora corăbiei recita recules

Cu lacrimi în ochi în faţa mării tăcute

Dintre sute de catarge…

 

… Desigur, şi de-aici înainte

Furtuna de ei se va mai apropia

Discipolii însă nu se vor mai speria:

El va veni din nou călcînd peste ape

Ca un Rege marin – marea va linişti:

Vorbind cu autoritate valului, vîntului furios

Luîndu-le „cu vorba” – le va potoli, fără păs:

Noapte bună, vîntule – mare

În furtună!

 

SPAIMELE MĂRII

(amintirile unui mus)

„Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate

Cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor isngurătate!”

(Mihai Eminescu);

„… am strîns cu năvodul/ spaimele mării/

şi-am iernat într-un cîntec…” (Anghel Dumbrăveanu)

 

Plecat de tînăr pe mări neprielnice am  ajuns acum  să ar cu sorii privirii brazde de sare, în fiecare  seară, cînd se aud de departe asurzitoare clamările Mării… Peste marginea ei aplecat ca peste balustrada unei comete, mă aflam într-un amurg pe ţărmul înalt ascultînd Marea (marea nelinişte-a Mării) – Şi mii de astre insinuate pe calea stelară: rătăcitoare, stridente,  fosforescente…

 

… Nimerit între dinţii lichizi maxilarul de sare, în marele malaxor al mării-şi-soarelui marinarul şi-ar dori să scape de toate-ntr-o zi – să-l invite

Iona la sine (în chit)…  Un curent al mirării o răcoare albastră circulă dimineaţa

pe-ntinsuri peste spinările mării: Ce mare inconştienţă vădeşte Marea…, inconştientă de cîtă lumină şi puritate

– nu doar goelete trireme corvete, nu numai fregate –

răspîndeşte în univers!

*

Marea: ironiile ei – blasfemii şi sarcasme (sargase); un snop de mirări puberale, părelnice linişti rătăcitoare pe ape   Pe mări neprielnice am nimerit, noi, generaţia noastră, la ieşirea  în larg!… Neodihnitele mării talazuri am întîlnit: neadormite şi fericite – pe ele banchize (sau aisberguri) vaporul Titanic… pe ele alergînd transatlantice şi multe multe iluzii

 

(Elevi marinari fiind, marea ne făcea uneori confidenţe; murmura pentru noi secretele ei,

Asperităţile – singurătăţile,

Evantaie evanescente

alergiile ei (alge, sargase şi plancton)

împărţite pe clase: cvartale de alge, categorii de iluzii… cu toate

dezmărginitele suburbii de sargase – cu mersul ei legănat… MAREA: tupeul şi nepăsarea!)

 

… Aşadar Marea… alergiile ei alegre… Evantaie evanescente în van risipite pînă departe către Linia aceea mirabilă…  Nelămuririle Mării se lasă şi peste mine în zori

deseori, alături cu mirările terrei (aceasta zice stupefiată şi bulversată: ce se-ntîmplă băiete…

ai adus marea la noi acasă!?)

 

THALASSA

(lamentările lui Okeanos)

 

„Cred că acest poem trebuie să fie bun,

din moment ce are ca subiect marea.

Poezia a fost obsedată de mare încă de la Homer…

Iar marea a fost întotdeauna cu noi.

Ea este mult mai misterioasă decît pămîntul.

… Ce-am făcut eu?

Am încercat doar să rescriu vechile poeme despre mare.”

(J.L.Boges, Universitatea Indiama, martie 1980)

 

Nimic nou sub soare… Nimic

Inedit nu se mai poate rosti-înnădi

despre Mare!… Dar  dacă tot e s-o facem – să reluăm

în forme nouă spusele altora

haidem atunci s-o facem frumos

Că Marea e ca Maria: acceptă să fie minţită,

dar nu oricum…  („Dacă tot e să mă mintă măcar

să mă mintă frumos!”)

 

… Nimic nou aşadar

despre Mare

Dar am putea încerca

să aşezăm cuvinte în pagină ca bijutierul safirele

în montură: iar montura ea însăşi să fie

de lapis-lazuli: o montură albastră

Cum vine valul, şi el: cu hotărîre mare spre ţărm:

vine pur şi simplu, nu spune

nimic! el depune în ordine

scoicile melcii aulolarii pe plajă

într-un raft de nisip

 

Toate poemele mari epopeile lumii

De la Homer şi Elytis încoace

vorbesc despre mare şi marinari –

Cei care iasă în larg, au călătorit cîndva, au peţit

pe mări virgine vreo elenă troiană… ei sînt prinşi

Aprig împotmoliţi în mrejele mării şi obsedaţi

de ea ca Ahab, în(tu)necatul căpitan

(Nu el zace îngropat în măruntaiele mării, ci ea –

Marea e cea care vuieşte şi azi, se clatină şi bolboroseşte

în sufletul lui înrobit!)

 

… Iar cînd vorbim despre mare avem

în vedere Oceanul,

că toate mările lumii (cum zice

şi Borges) sînt o singură mare, mare fără sfîrşit

fără drum şi cărare:

Mare nostrum – Marea cea Mare

 

 

UN TIMP ALIZEU

 

„În liniştea sării

Să mă-ngropaţi, pe cînd

Trec stoluri greu zburînd

La marginea mării.”

(Nu voi mormînt bogat – variantă)

 

IAR vîntul cînd suflă albastru pe spinările curbe

-Ale mării, frunzărind în tihnă albumul

De soare-şi-sare…

 

… În faţa mării cînd stau deseori

Mi se pare că eu nu mă mai aflu acasă,

În timpul meu… Mă încearcă

Un timp alizeu (Cel  care bate întotdeauna din spate,

Pe latura mării dinspre

Eternitate!)

 

În zonele ei abisale flutură coame roşcate

De ferigi mari şi copaci submersaţi – iar în forfota mare

De dedesubt foiesc luminoasele

Păduri de foioase,

Languroase femei plutitoare

*

Marea: un ţinut luminat uneori

De albastre nelinişti,

De vorbe mari bolborosite în vînt

(Iar albastrul, se binecunoaşte, e solul sufletului meu

În faţa autorităţilor-de-pe-mare – cînd le prezintă scrisori

De acreditare)

 

… Un timp alizeu, fluturînd în crepuscul pe ape

(M-am rătăcit într-o seară pe-un drum

Către mare… şi-am văzut că ea,

“Vrăjitoarea Bătrînă” la Eugene O’Neill

Are o mare căutare printre drumeţi solitari

Rătăciţi pe cărările/constelările

Sudului: stela maris)

Revista indexata EBSCO