Dec 21, 2017

Posted by in Istorie literara

Simion MEHEDINȚI – Jubileul „Convorbirilor literare” (O cronică din 1966)

 

„Biruit-au gândul”…

MIRON COSTIN

Azi, Convorbirile împlinesc o sută de ani de neîntreruptă existenţă. Ne permitem a reproduce în revista noastră câteva pagini din Istoria literaturii române a bătrânului profesor U. N. Roman dela Universitatea din Iaşi. Capitolul despre «Renaştere şi Amurgul idolilor» rezumă, credem, într’un chip nepărtinitor sensul luptei literare, provocată de ivi­rea acestei reviste, de care s’a legat apoi direct sau indirect evoluţia întregii literaturi române din cel din urmă veac.

I

«Pe când vieaţa politică era supusă la atâtea scăderi şi chiar căderi mişcarea literară era dimpotrivă îndreptată pe căi cu mult mai îmbucură­toare.

Dar, şi în această privire, începuturile fuseseră tare anevoioase. În sărăcia literară a trecutului, pe care Psaltirea, Vieţile Sfinţilor şi câteva pagini frumoase din Cronicari n’o mai puteau ascunde, necum să o răscumpere, Românii ajunseseră la mijlocul veacul al XIX-lea, aşteptând încă ivirea unei literaturi în înţelesul superior al cuvântului.

E drept, câţiva scriitori fără simţ critic aveau iluzia că slabele şoapte ale unui Văcărescu ar fi imagina adevăratei poezii. Un profesor asemănase chiar câteva versuri ale bătrânului boer cu înalta poezie a lui Goethe, – ceea ce ar fi stârnit asupra noastră o universală ironie, dacă astfel de afirmări ar fi fost cunoscute şi peste hotarele graiului românesc.

Dar tocmai, închipuirea aceasta era pentru un popor tânăr mai primejdioasă chiar de cât lipsa de orice literatură. Ea dovedea că acelei generaţii îi lipsea până şi cunoaşterea caracterelor unei adevărate opere de artă. În adevăr, încurajaţi de semeaţa asemănare cu Goethe, mai toţi, câţi isbuteau să ciripească vreo câteva rime, ajunseseră a se crede poeţi. Grieruşii beletristicei săptămâ­nale se socoteau îndrumaţi cu toţii spre culmile Parnasului, iar slăbănoaga lor producţie rimată o preţuiau vrednică de a sta pe aceeaş treaptă cu literatura Europei culte.

O întoarcere spre calea cea dreaptă era deci numaidecât necesară, dar asta nu putea veni de­cât din partea celor ce ar fi cunoscut o ţară cu o veche cultură, unde canoanele criticei de sine să fi fost Cu adevărat respectate.

La început, se părea că noua îndrumare va veni dinspre Franţa. Însă, cu toate că mulţi Români îşi petreceau pe atunci tinereţele în Paris, îndreptarea n-a venit din partea aceea. Poporul francez, mai în tot cursul veacului al XIX-lea, a suferit de migrena revoluţionară. Chiar poetul cel mai vestit al timpului, Victor Hugo, neputându-se ridica îndeajuns peste ceea ce este trecător în vâlva revoluţiilor şi contra–revoluţiilor epocei, fuse­se asemănat de compatrioţii săi cu un «garde naţional en delire». Un reflex de anarhie şi de­cadenţă se simţea mai în toate manifestările po­porului francez, atât de remarcabil în alte secole.

Mai liniştită se întâmplase să fie pe atunci Ger­mania. Umilită politiceşte, naţiunea germană a trăit dela Frideric cel Mare până la Wilhelm cel Bătrân o vieaţă sufletească de o incomparabilă înălţare fi­losofică şi artistică. Zarurile soartei îi trimiseseră aproape în acelaş timp pe Kant, Goethe şi Beethoven (un adevărat «răsărit de zei»), iar alături de aceştia pe Humboldt care, în Cosmos, (= or­dine. podoabă) prezintase pentru întâiaş dată omenirii ştiinţa întreagă sub aspectul unei a tot cuprinzătoare armonii.

Aci aşa dar, măsura culturii omeneşti era cu mult mai largă şi mai obiectivă. De la tinerii Ro­mâni, împărtăşiţi din aceasta cultură, trebuia de bună seamă să vină un îndemn mai real spre o sănătoasă viaţă culturală.

Şi, în adevăr, curând după întemeerea univer­sităţii din Iaşi (1860), s’a întâmplat să fie chemat aci ca profesor de filosofie un discipol al filoso­fiei kantiene, T. Maiorescu. Dela Berlin până la Iaşi, era pe atunci tot aşa de departe, ca de la transcendent la real.

Căzut, dintr’odată, din seninul filosofiei şi literaturei germane în fumul de tămâe eftină, unde smeritul Văcărescu era ridicat până la fruntea lui Goethe, tânărul kantian simţi ca un «imperativ ca­tegoric» al profesiunii sale să informeze pe cei din Liliput despre căile pe care s’ar fi putut ajunge la o dreaptă cunoaştere de sine în critica literară şi filosofică.

Unele laturi false ale culturii româneşti din acea vreme: pocirea limbei, streinomania şi altele, mai fuseseră simţite şi de alţi oameni de merit. Ce înseamnă însă canon literar şi cum se face critica unei opere de artă, potrivit cu nişte prin­cipii mai temeinice, asta abia puţini o bănuiau. Şi tocmai spre a se împlini şi această lipsă în cultura poporului românesc apar în 1866 Convorbirile literare[1]).

Efectul a fost neaşteptat.

Dela cel dintâi cuvânt al «Criticelor», fumul «beţiei de cuvinte» a început a se risipi, iar grieruşii literari au stinchit cu ţârâitul lor, după cum e obiceiul acestor umiliţi cântăreţi, de câte ori aud în apropiere glasul omului. – Nu însă fără o mare turburare şi o vie împotrivire la început. Ba chiar şi mai târziu, câţiva pitici ai pseudo criticii au continuat a scânci mai departe micile lor negaţiuni. Ca tot ce e neisprăvit din fire, obida şi obidiţii literaturei au rămas între două lumi, incapabili de a se lepăda de eroare, dar şi în ne­putinţă de a pricepe o vieaţă superioară celei de până atunci. Încetul pe încetul însă cei din conju­raţia minciunei (chiar şi cei verzi de belşugul fierei şi invidiilor ereditare) au trebuit să amuţească unul după altul. «Criticele» de o rară cumpătare de stil şi de o serioasă nepărtinire procurară chiar de ia început celui menit a fi îndreptătorul cul­turii româneşti tot prestigiul, pe care nu-l aduce de obiceiu de cât aureola anilor bărbăţiei.

Şi astfel, mulţumită «direcţiei celei nouă», litera­tura românească începu a păşi – cel puţin în cri­tică – pe calea adevărurilor indiscutabile…

Din fericire, norocul dăruise neamului românesc tocmai pe acea vreme şi doi poeţi de o înaltă va­loare: pe «veselul Alexandri… acel rege al poeziei..» cum îi zice cu un tineresc entusiasm autorul Epi­gonilor şi pe Mihail Eminescu (1849-l888).

Fericită potrivire a împrejurărilor!

Cu ochii spre zenitul filosofiei germane, iar cu inima în trecutul poporului românesc, poetul Luceafărului şi al Satirelor dărui dintr’odată limbei române un model literar în adevăr superior. Cum peste plăpândele lăcrămioare se înalţă stejarul departe adumbritor, tot astfel, peste lirica motivelor mărunte şi peste floricelele literare ale scriitorilor din trecut, se ridicară acele Poezii, cărora le-a adus îndată tributul unei depline admiraţii o întreagă generaţie. Astfel, literatura română face un mare pas înainte şi începe a zări orizontul larg al artei universale. Pentru întâiaş dată în Satire, Românii se deprind a silabisi poezia faustiană a în­ceputurilor cosmice:

La ’nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s’ascundea nimica, deşi tot eră ascuns

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns…

Fu prăpastie? Genună? Fu noian întins de apă?

N’a fost lume pricepută şi nici minte s’o priceapă,

Căci eră un întuneric, ca o mare făr’ o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s’o vază,

Umbra celor nefăcute nu începuse a se desface,

Şi în sine împăcată odihnea eterna pace!

Dar deodată un punt se mişcă… cel dintâi şi singur, iată-l

Cum din haos face mumă, eară el devine Tatăl.

Puntu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumei

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

Pentru artistul atotstăpânitor peste magia graiului, Cuvântul, ca energie şi noutate, părea că ajunsese la marginea putinţii de a exprimă cugetul şi simţirea omenească.

Alături de poezie începu apoi a străluci cu aceaş noutate şi proza. După unele pagini de o clasică nobleţă ale lui Odobescu, limba română avu norocul de a dobândi cu Creangă un model de o covârşitoare originalitate. Amintirile şi Poveştile (împreună cu poeziile populare, culese de Alecsandri) dovediră, fără putinţă de îndoială, ce nesecat isvor de simţire artistică se află în poporul nostru până şi în sufletul necărturarilor.

Astfel, pentru întâiaşi dată, după dureroasele tânguiri ale Cronicarilor, Românii, cu ajutorul literaturii, lămurită de o critică sigură, se reculeg şi capătă conştiinţă de puterea geniului lor. Pentru întâiaş dată, ei îndrăsnesc a-şi ridică ochii spre cerul artei adevărate, cu nădejdea într’un ideal de cultură proprie.

Spre nefericire, din întreaga pleiadă, mai timpuriu decât toţi a apus tocmai «luceafărul». Totuşi, el apucase să arate neamului său calea către opere de creat «sub specie aeternitatis». Urmaşilor le sta de acuma înainte un model deopotrivă cu acelea pe care le-a consfinţit judecata veacurilor. – Şi aşa – cu toată decadenţa spiritului public – începutul veacului al XX-lea găsi poporul românesc în plină renaştere literară.

II

Cerem ertare cetitorului, dacă ne permitem o astfel de anticipare a judecăţii istorice şi ne arun­căm de pe acum ochii spre unele pagini ce se vor scrie într’un viitor atât de depărtat. La 1966, când se va împlini un veac dela întemeierea Convor­birilor, cel ce înşiră aceste rânduri, şi cei ce le citesc acum, vor fi mai toţi, după expresia glumeaţă a poporului nostru «oale şi ulcele». Noaptea nefiinţei va începe şi, împreună cu ea, pentru cei mai mulţi va începe întunerecul desăvârşit al anonimatului.

Vor scăpa doar de această nimic-ire câţiva dintre contemporanii noştri, mari prin virtuţi (efigiile de lemn şi chiar de bronz sunt vrednice de cea mai umoristică compătimire în faţa eternităţii); vor mai scăpa poate şi doi, trei dintre cei re­numiţi prin ticăloşia lor sufletească; – păstrarea în efigie literară a unor astfel de specimene odioase e o datorie de educaţie faţă de genera­ţiile ce vin. Îngrijeşte pretorul şi de aceştia…

Dar, cum ziseiu, la 1966, noi vom fi la câţiva coţi sub pământ, iar la aniversarea de un veac a revistei fruntaşii de atunci ai literaturii româ­neşti vor chema din împărăţia umbrelor numai pe câţiva principes, în suita cărora vor veni… târând piciorul cu sfială şi câţiva neisprăviţi – sclavi robiţi în răsboiul literar.

Cu un cuvânt, cu un gest, Pretorul va aduce după sine şi pe această plebs scribax de osândiţi veşnici, şi asemenea morţilor din Vasul-fantomă al dramei wagneriene, se vor coborî şi ei pe ţărm la fiecare sută de ani; vor veni la fiecare jubileu al Convorbirilor, cu ochii în pământ. Dar purgatorul lor nu va avea sfârşit, căci mâna care le-a iscălit pedeapsa nu va mai avea putinţa de a le scurta ispăşirea greului lor păcat de a fi chinuit biata hârtie, socotindu-se şi ei critici şi literaţi.

Aşa va fi, – de bună seamă. Noi însă, dacă ne-am luat îndemnul să anticipăm de pe acum pri­veliştea viitoarelor serbări ale Convorbirilor, n’o facem din vreun cuget hain, ci cu un scop de etică literară şi socială.

Ne gândim mai întâi la duşmanii revistei noastre. Cine ştie… Evocarea unui viitor atât de depărtat (şi atât de liniştit, – ca tot ce vine din lumea morţilor) va da poate antagoniştilor di­recţiei literare dela Convorbiri destulă seninătate, ca să privească şi ei măcar serbarea de azi cu destulă nepărtinire. Prin această transpunere în lumea umbrelor, eu unul, nădăjduesc să-i fac a privi jubileul celei mai vechi reviste româneşti nu din punctul de vedere al vrajbei personale, ci din acel al culturii şi viitoarei desvoltări a neamului nostru.

Şi iată, mă încumet a le zice: Pace vouă! Fără martori, singuri în faţa. conştiinţei voastre, alungaţi acum din suflet aburirea ori cărei patimi, şi ziceţi împreună cu mine: «Prosperitate şi viaţă lungă Convorbirilor»! Mărturisiţi şi voi că trebue să fi fost o concepţie sănătoasă de cul­tură aceea care a ţinut această revistă în viaţă, când atâtea altele au apărut şi au dispărut ca sborul nestatornic al fluturilor. Trebue să fi fost un gând de serioasă îndrumare acela care a prezi­dat la întemeerea Convorbirilor, căci reflexul acelui gând s’a întins – ori ce-aţi zice – peste activi­tatea mai tuturor celor ce au scris ceva mai de seamă în aceşti din urmă 40 de ani. S’a resfrânt lumina acelui cuget peste tot edificiul cul­turii noastre, dela fronton până la temelie, dela Poezie şi Critică până la elementara lucrare pentru stabilirea ortografiei graiului românesc. Şi în cele din urmă «a biruit gândul» acela, dela Iaşi până la Târnave, dela Ceremuş până în Tisa şi Dunăre, şi dacă licărirea de publicitate din Chişinău [2]) du­rează, va birui cu vremea până la malurile slăvitului nostru Nistru.

Aşa dar, cu gândul la fapte, nu la persoane, zicem încă odată tuturor celor capabili de seni­nătate: «Pace! Pentru astăzi, jos armele!» Mărtu­risiţi şi voi că, faţă de critica copilărească dela jumătatea veacului trecut, a fost un noroc că a venit o revistă serioasă, care să dea literaturii demnitatea suverană a unui templu. A fost o feri­cire că s’a găsit un critic care să spună adevă­rul (tare ca diamantul) că bunăvoinţa şi prieteşugul n’au ce căuta în literatură: scrie cine vrea, dar artist e numai cel ce poate.

Recunoaşteţi de asemenea ca o norocită împre­jurare pentru neamul nostru că, pe când aiurea vântul internaţional din 1848 ridica orbitoare vârtejuri de praf, revista unde Alecsandri a ajuns maturitatea talentului său şi unde s’au revelat Eminescu şi Creangă, a fost un paladium pentru tot ce ne eră scump din moştenirea trecutului nostru ca limbă, datini şi documente. Dacă nu mai mult, binecuvântate să fie Convorbirile pen­tru că din preajma lor a pornit îndemnul pentru serbarea dela Putna; pentru grija de aducere a docu­mentelor culese de Hurmuzache, precum şi pentru restaurarea monastirii dela Curtea de Argeş. În orice caz, binecuvântate să fie pentru ziua cea mare, când în cercul Junimei s’a auzit Doina cu dureroasa chemare a poetului: Ştefane, Măria-Ta… un stri­găt de sincer şi cald patriotism, în acele timpuri gata spre atâtea manifestări de patriotism verbal.

Mulţumire deci, adâncă mulţumire se cuvine soartei prielnice care a adunat în jurul aceleiaşi publicaţii literare nişte oameni care au putut uni cea mai largă primire faţă de operele de adevărată artă de peste hotar, cu cea mai caldă însufleţire pentru produsele culturei băştinaşe; cea mai aspră disciplină teoretică cu cea mai generoasă indulgenţă în ordinea practică a vieţii. Căci tot dela aceiaşi oameni s’a auzit şi frumoasa învăţătură: «greşelile în politică nu se răsbună, ci se în­dreaptă» – o anticipare a unor vremuri de civilizaţie, pe care mulţi oameni de rând nici nu şi-o pot măcar închipui.

Mărturisiţi deci că a fost nobil şi adevărat cugetul care a prezidat la întemeierea şi susţinerea acestei reviste timp de patru decenii.

Personal, am bună părere despre contemporanii mei şi sunt încredinţat că cei mai mulţi vor sub­scrie, măcar în chip nemărturisit, aceste rânduri.

Vor fi însă şi adversari ireductibili, – suflete îmbibate de ură. Se poate, căci toate gradele de infirmitate sunt posibile Cu atât mai rău pentru ele, de oarece tocmai pe aceştia ar trebui să-i inte­reseze mai deaproape dăinuirea Convorbirilor. Căci dacă, în viitor, un critic pornit i-ar acuza pe astfel de homunculi mai mult decât ar merita, scăparea lor tot la Convorbiri va fi. Colaboratorii acestei reviste, cu şcoala lor de severă nepărtinire, vor interveni în proces; vor dovedi liniştit toată nulitatea acuzaţilor, iar acuzaţiile vor cădea astfel dela sine. Aşa că toată pleava literară a epocei noastre va avea siguranţa de a putea cădea repede în noaptea anonimatului.

Micii cobolzi literari vor avea putinţa să moară deabinele şi să fie înmormântaţi, fără să le mai bată cineva pari în inimă, după cum cere superstiția populară. – Ca chestie de prevedere, adversarii nepotoliţi ai Convorbirilor ar trebui deci să le zică şi ei (măcar din vârful buzelor): prosperitate şi viaţă lungă!

Și acum, cu gândul la acelaş îndepărtat viitor, vom mai adăoga un cuvânt şi pentru cei ce privesc jubileul revistei cu simpatie ori măcar cu nepărtinire.

Voi prieteni ai adevărului, – ori care ar fi şi ori de unde ar veni el – cunoscuţi şi necunoscuţi, bucuraţi-vă şi voi. Văzând trăinicia operei care a dăinuit atâta vreme şi făgădueşte să mai dureze, înseninaţi-vă cugetul. Ca amici ai dreptăţii, voi sunteţi mai presus de patima josnică a invidiei.

Între voi, Probus Florus (aleg acest nume sim­bolic pentru frumuseţea lui) Florus nu vrea să fie nici Flacus nici Placus… după cum nu râvneşte să fie plantă sau mineral. El ştie bine că fiecare om vine pe lume cu o menire osebită şi că suprema onestitate intelectuală e să caute a fi ceea ce trebuie să fie, – nu altceva sau altfel. Cum nu pismueşte trandafirul pe ulm, de asemenea nici Florus nu invidiază pe nimeni, ci se priveşte şi pe sine şi pe alţii aequo anima, – cum fac toţi aceea pe care natura, deşi cu măsuri deosebite, i-a creat însă din plin: trandafir adevărat, ori ulm adevărat, ori fir de iarbă, dar adevărat şi acela.

Prin urmare, voi, care trăiţi ca şi dânsul, cu gândul la adevăr, frumos şi bine, bucuraţi-vă azi de bucuria voastră şi de bucuria tuturor celor de un cuget cu voi.

Istoria neamului nostru, ca a ori şi cărui neam, e o mare operă de artă; la ea lucrăm toţi, fiecare după puterile noastre. Chiar Mephisto, duhul veş­nicei negaţiuni (der Geist der stets verneint) contribue şi el la această operă, fără să vrea. De aceea, dacă ucenicii lui nu ne uită, să-i uităm măcar noi pe ei. Să fim veseli că opera literară dela 1866 a dăinuit până azi şi făgădueşte să crească; şi desigur va spori multă vreme, căci, dacă nu altele, cel puţin gândul de jertfă şi nepărtinirea bătrânilor întemeietori ai revistei sunt şi vor fi deapururi şi la urmaşii lor. – Măcar un grăunte de nisip vom adăoga şi noi la clădirea, pe care în ziua cea mare a neamului românesc ochii multora dintre cei de azi nu vor apuca s’o mai vadă.

De aceea, încă o dată, bucuraţi-vă. Aducându-vă aminte de vorba lui Goethe:

Ce răsplăteşte pe maestru?

Dulcele răsunet al amintirii după moarte

Şi căldura curată ce se simte din peptul prieteni­lor…1)

Întoarceţi-vă spre bătrânii ce au mai rămas dintre întemeietorii Convorbirilor şi, fără vorbe mari, spuneţi-le măcar atâta:

N-ați luptat luptă nedreaptă,

N-aţi vânat ţintă deşartă.

După patruzeci de ani de silinţe, după vinovata micime a celor ce, trebuind să fie alături de voi, v’au stat totuşi împotrivă, iată steagul vostru încă sus; nu se pleacă şi nu se va pleca înain­tea nimănui.

Aprilie 1906

 

1) Was belohnet den Meister?

Der zartantwortende Nachklang

Und der reine Reflex aus der begegnenden Brust…

 

Din Primăvara literară, Bucure;ti: Alcalay, 1914

 

[1] În jurul revistei se adunaseră un mare număr de tineri. Printre ei erau destui şi dintre cei crescuţi sub influenţa cul­turii franceze, aşa că primejdia unei direcţii unilaterale era înlăturată. De altfel, lozinca societăţii lor literare: „intră cine vrea, rămâne cine poate“ era, împreună cu desăvârşita libertate a criticei, o garanţie îndestulătoare a originalităţii fiecăruia.

[2] Tocmai se svonise în 1906 că li se va îngădui Moldove­nilor din Basarabia să tipărească ziare şi cărţi în limba lor.

Revista indexata EBSCO