Dec 21, 2017

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Ioan Alexandru

Apatiţia recentă a unei frumoase, cuprinzătoare şi, în multe privinţe, recuperatoare antologii din  opera lui Ioan Alexandru impune o reevaluare şi, poate, un alt fel de a citi lirica unuia dintre cei mai reprezentativi poeţi români contemporani; de altfel, în Ioan Alexandru. O sută şi una de poezii (Editura Academiei Române, 2017), Mircea Platon, un fin cititor de literatură din echipa „Convorbirilor Literare”, nu ascunde intenţia de a repune în circuit Imnele, opera „celeilalte  jumătăţi din Ioan Alexandru”, evitînd să „privilegieze” prima etapă a creaţiei în defavoarea celei de-a doua, a „Patriei rotunjite”. Toată poezia lui Ioan Alexandru – din Cum să vă spun (1964), Viaţa deocamdată (1965), Infernul discutabil (1967), Vină (1968), Vămile pustiei (1969), Poeme (1970), Imnele bucuriei (1973), Imne (1975), Imnele Transilvaniei (1976), Iubirea de patrie (1978), Imnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981), Pămînt transfigurat (1982), Imnele iubirii (1983), Imnele patriei (1985), Imnele Maramureşului (1988) – stă, în fond, sub semnul revelaţiei şi al convertirii; iată calea Damascului unui poet, azi, pe nedrept, uitat: „Se pare că mi-am regăsit credinţa pierdută în Dumnezeu, cu adevărat şi pînă la moarte. E cea mai puternică lumină ce-a stîrnit în sufletul meu vreodată: am devenit un altul şi mă voi strădui să rămîn în Crist cu toate puterile. E singura salvare şi mediumul cel mai favorabil cunoaşterii adevărate: iubirea pentru altul, învingerea eului şi acceptarea luminii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri şi profunzime. Agonia a încetat. Sînt în miezul lucrurilor slăvind dumnezeirea. Cred cu toată inima şi tot cugetul meu. Nu mai am nevoie de nimic lumesc pentru a mă simţi pe culmea omului. Păstrează taina ce ţi-o dăruiesc în numele Domnului Iisus – idealul sufletului meu”. Această scrisoare către Ion Cocora, datată „17.IV.1968” şi făcută publică într-o antologie „sentimentală” intitulată Amintirea poetului, pe care prietenul, poet el însuşi, i-o consacră autorului Imnelor la cîţiva ani de la trecerea la cele veşnice, deschide o perspectivă nouă asupra liricii lui Ioan Alexandru; critica de întîmpinare a remarcat, cît lăsa „ateismul” epocii, structurarea poeziei din Vămile pustiei şi, apoi din Imne, în jurul unei paradigme a sentimentului religios; semnele, însă, apar pregnant încă din primele cărţi, mai ales, în Cum să vă spun şi Infernul discutabil. Imaginat ca un permanent dialog cu sine – cu un „Ioan Alexandru din nou entuziasmat” care „citeşte la cenacluri o mie de poeme” –, discursul liric e al unui eu pregătit „de Jertfă în fiecare clipă”, atîrnînd „pe crucea fiecărui pas”, cum se poate citi în acest Autoportret din cartea de debut; altundeva, credinţa e „flamură, şi scut” (Sentimentul mării), pentru ca, într-un poem precum Mînzul, în buna tradiţie labişiană (lui Nicolae Labiş i se dedică, de altfel, numeroase poeme în cărţile de început), poetul să figureze o nouă geneză, ieşirea din haos: „Sînt într-un pod de şură pe un fîn de an./ Cu mîinile sub cap încrucişate./ Îmi curg prin minte amintiri noian/ Şi treburile lumii destul de complicate./ Mi-e proaspătă-n pupile o sfîntă întîmplare/ Ce vreau de-acum o clipă a nu mă părăsi,/ Eram pe cîmp, cînd răsăritul soare/ Întemeia în mine, strigînd, o nouă zi./ Întinsă pe pămînt: o iapă înspumată/ Gemea aşa de gravă şi necheza uşor./ Mi-am suflecat cămaşa, îngenunchind îndată/ Şi cum ştiu am dat un ajutor./ Puiul acela – mînzul – cu umedul lui bot,/ Cu coama lui măruntă şi nările subţiri,/ Cînd năvăli-n lumină mă-nfiorai de tot/ Şi faţa-mi era numai crispatele priviri./ Se ridicase mînzul – întîi pe un genunchi,/ Apoi pe celălalt, pe o copită./ Şi dintr-odată lumea din haos se-nchega/ Şi-şi părăsea pămîntul întîia lui clipită./ Văzduhul era negru, căci mînzul era făt,/ Dar presimţea lumina cum dă în el năvală,/ Şi arborii pădurii din depărtare, hăt,/ îi frămîntau auzul trăsnind pe verticală:/ Rîuri veneau în goană cu străluciri de stea/ Şi vînturi cu miresme de ierburi necosite,/ Şi dintre toate-acestea mai iute se-afirma/ Pămîntul – el vorbea cu mînzul prin copite”.

Dincolo de narativizarea evidentă a textului liric, poemele din Cum să vă spun se adună în jurul unui foarte subtil articulat plan imagistic, ale cărui figuri dominante rămîn apa (fîntîna, izvorul, marea), stelele (luna) şi casa (vatra). Ceea ce dă coerenţă, interes şi originalitate acestui univers liric este modul asocierii acestor simboluri; astfel, în cuiburile albastre ale apei din fîntînă „stau ca un smoc de lună în prag de-a se-oglindi”, fîntînile „aşteaptă-n genunchi o botezare” cu lumina soarelui sau cu laptele ajuns în cîmp „cu Carul Mare” (La zece ani), iar curcubeul strigă în ochiul fîntînii: de altfel, asocierea stelelor, lunii, luminii cosmice cu nemişcarea fîntînii şi curgerea izvorului primeşte una dintre expresiile lirice cele mai pertinente în această imagine a curcubeului din fîntînă, a poeziei înseşi şi a drumului convertirii şi revelaţiei: „Drum tînăr abia ivit în lume/ Sub pavăza luminii în răsărit de soare,/ Azi-noapte geamul descuiat,/ Şi mi-a fugit de sub picioare,/ Eşti pregătit tu, oare, îndeajuns?/ Iată-n munţi ploi şi apele crescute,/ Cum o să treci? – şi printre stînci/ îndemnul meu firav o să te-ajute?/ Umblu din poartă-n poartă în căutarea ta,/ Din zare-n zare cu buciumul în mînă,/ Auzul ţintuit de arborii străvechi/ întreabă clopotele îngheţînd sub lună,/ Ochiul rotit prelung în rotocoale/ Bate-n fîntîni cu ploi de curcubeie,/ Nimeni nu ştie unde ai intrat/ Tînăr drum pierdut, neaşteptat./ Să fie urma ta de-argint?/ Asemeni umbrelor stelare?/ Ori eşti zbor dintru-nceput,/ Şi mersul tău e nevăzut./ Seară din nou… Pe gînduri dus/ Sub plopi-nnebuniţi în zare:/ Întoarce-te la casa geamului deschis,/ Ce greu ţi-atîrnă drumul, altul, de picioare” (Poezia). Apa fîntînii şi a izvorului este hrană şi oglindire: totdeauna „îndrăgostite de stele”, aflîndu-se „în toate lumile”, fîntîna şi izvoarele îşi lasă apa sorbită „cu toată faţa răsturnată pe unde” (Adolescent), strălucirile sale sînt ale lunii, stelelor şi curcubeului pentru că, iată, apa se bea mereu „într-un ciob nebun de stea”: toată această simbolistică se topeşte în imaginea stelei din fîntînă: „Umbli pe-aceleaşi drumuri pe care-ai mai umblat/ Cu norii şi cu anii rămaşi în amintire./ Aproape înalt eşti de frumos băiat,/ Adolescent ca lacrima subţire./ Cu capul în pămînt bolborosind mereu,/ Te poartă timpul cu o curea de mînă,/ Şi nu mai poţi să scapi de-un tren,/ Să nu mai crezi în steaua din fîntînă./ Umerii-ascuţiţi s-au domolit treptat/ Sub fulgere şi bruma cea de toamnă./ Ploaia din geam n-o mai alungi cu-n gest,/ Nesomnul mamei nu mai ştii ce-nseamnă./ Desculţ te-ar vrea călcîiul prin noroi/ Pe urme de copite către seară,/ Dar strîng şireturi negre de pantofi/ Şi degetele-ţi ard pe o ţigară./ Pe-o margine de apă te-ai dezbrăcat tăcut./ Şi nu te-ai dezbrăca de-o vîrstă pentru una/ Ce-a fost. Ori poate că n-a fost,/ Dar vrei să fie-ntotdeauna./ Oricum în fumul vremii desluşeşti/ Un sat apus, un răsărit de lună/ Văzute de-un copil apus şi el/ Unde? şi cînd? – cu luna împreună” (Autoportret în mişcare).

Prelungiri ale fîntînii sînt casa („casa noastră-atîrnă albă în prelungirea fîntînii”, scrie poetul în Cum să vă spun), vatra şi fiinţa „vibrantă şi subţire ca o lamă de cuţit”, pentru ca luna să se asocieze cu coamele de cai plîngînd pe-un orizont: „Viscolul vîjîie la marginea arborilor/ Şi luminile dinafară, pe geamuri, au îngheţat./ Noapte de ianuarie cu linişti pustii bîntuie împrejurimile oraşului, în vreme ce tu, mamă,/ În vis îmi apari cu năframa ta neagră/ înfăşurată pe trup şi cu un vrej roşu de prun/ Închis în palme. «Caii spre lună-au scăpătat» –/ Spui, şi mă ridic, şi-afară e numai cer,/ Şi urmele cailor pe cîmpul de gheaţă/ Desfăşurate/ Se-aud bubuind” (Reveniri). Fîntîna, stelele, casa şi caii sînt elementele unui complex simbolic ascensional, asocierile fiind semnul unirii cosmosului cu teluricul, în sensul eminescian al nuntirii lor; nimic din lutul şi cerul psalmilor arghezieni, pentru că pe Ioan Alexandru îl interesează felul comunicării (şi nu al opoziţiei), al legăturii lor: steaua din fîntînă şi caii scăpaţi în lună sînt imaginile de referinţă ale unui sistem de simboluri, care vorbeşte despre geneza reciprocă dintre sus şi jos, cosmos şi teluric, lumină şi întuneric, pămînt din copitele mînzului abia născut şi ciobul nebun de stea în care se bea apa izvorului sau a ochiului fîntînii.

Cu volumele Viaţa deocamdată şi Infernul discutabil, poezia lui Ioan Alexandru iese de sub zodia entuziasmelor adolescentine şi intră în vîrsta de fier a deriziunii şi tuturor suferinţelor; fapt semnificativ, fîntîna cu steaua din adîncul ei este, acum, fîntîna care moare: „Acea fîntînă din beton, iubito,/ lîngă calea ferată unde te-ai spălat de negurile nopţii/ pe obraji în prima noastră dimineaţă,/ a secat la gura podului cum coteşti/ pe drumul ce urcă spre mare./ Copiii au zvîrlit cu pietre în izvoare,/ sau timpul însuşi cu rădăcini de fum şi mărăcini,/ pînă le-au omorît pe toate;/ pielea lor stelară spartă de bolovani/ o văd în fundul fîntînii, neagră,/ ecou al stinselor nimicuri./ Nu se aude acolo dedesubt/ decît muţenia pietrelor şi-un ros tăcut de vremi încariate./ Duhul fîntînii moarte îmi ţiuie-n/ urechi, apele încotro s-au retras/ şi pe unde – venele lor uscate/ ard pieptul meu părăsit” (Fîntîna): ochiul magic al fîntînii din Cum să vă spun a secat, izvorul e bătut cu pietre, apele s-au retras, lăsînd în urmă muţenia pietrelor care e a vremurilor încariate; e spectacolul fîntînii şi izvorului care îşi pierd „pielea lor stelară”. Tema structurală a volumului e chiar lumea ca spectacol; al corăbierilor la rame care ştiu doar „drumul înapoi” şi al fiinţei plecînd din prezent către trecut, „din tineri spre bătrîni” (Corăbierii), apoi al broaştei ţestoase care „merge în aceeaşi nestrămutată direcţie” (Broasca ţestoasă): în sfîrşit, al vieţii-morţii mînzului, o „figură” lirică mereu prezentă în cărţile lui Ioan Alexandru. Dacă în primul volum erau fîntîna, steaua şi naşterea mînzului ca o repetare a ieşirii din haos, acum, naşterea lui e a pierderii, ilustrînd (pe)trecerea omului însuşi: nu mai sînt caii scăpaţi în lună, ci identificarea plină de spaime cu propriul destin: „Într-o casă de pămînt mă născui iarna,/ pe paie, jos, o dată cu un mînz roşu,/ care primi şi el numele meu mai mic./ Cînd eu intram la hamul vorbei/ şi-ngăimam destul de bine două cuvinte/ legate laolaltă – mînzul nostru ştia/ pe de rost toate limbile clopotelor/ şi înhămat la căruţa cu lemne/ alături de mama lui/ făcea faţă roţilor/ destul de bine./ Cînd eu împlineam patru ani mînzul nostru/ se numea cal/ şi purta falnic şeaua/ alături de ceilalţi cai fără deosebire./ Cînd eu intram în şcoală/ calul nostru/ pleca spre cîmpia Ardealului pe-o săptămînă/ după cucuruz în vreme de secetă./ Cînd eu creşteam la oraş/ calul nostru/ mi-aducea în căruţă lapte şi mere, gutui/ şi pîine coaptă pe vatră/ în sacul cu fîn./ Cînd eu plecam soldat/ calul nostru roşu născut iarna de mult,/ o dată cu mine şi care purta numele meu mai mic/ muri pe cîmpul uscat de deasupra satului –/ nebun de bătrîneţe” (Mînzul).

În Viaţa deocamdată, figurile poetice dominante sînt frigul şi drumul înapoi. Invers e, astfel, drumul din moarte spre copilărie (Invers), ca şi portretul unei fiinţe care umblă „invers, încet pe urma mea” (Portret); regăsim aici biografia blagiană a băiatului născut pentru a lua locul unei surori pierdute: iată în Hronicul şi cîntecul vîrstelor al lui Lucian Blaga: „S-a nimerit să fiu cel mai mic şi să vin între cei de acelaşi sînge ai casei întîmpinat oarecum cu dor. Trebuia să umplu un gol. Acesta era sentimentul familiei înainte de a mă naşte: o nădejde fierbinte că voi putea să umplu un gol. Într-adevăr, mă ivisem în lumea luminii după o tristă întîmplare, asupra căreia Mama şi Letiţia, sfîşiindu-mi fiinţa, vărsau lacrimi, de cîte ori inima lor se întorcea fără izbăvire spre acele timpuri. Cîteva luni înainte de a-mi lua locul hărăzit printre văzute şi nevăzute, o surioară, ultimul copil înainte de mine, pe nume Lelia, mai trăia încă. Fetiţa nu avea decît doi ani. Într-una din zile, mica viaţă a fost curmată printr-un accident”; şi aceeaşi biografie, secţionată freudian, în poezia lui Ioan Alexandru: „Nici unul dintre voi cei de-o vîrstă cu mine/ nu poate s-o cunoască pe sora mea mai mare;/ nici eu n-o ştiu decît din somn/ şi uitare./ Pe o vreme ceţoasă într-o toamnă pierdută de mult/ a murit înainte de-a mă naşte eu/ şi-astfel grăbi venirea mea, în locul lăsat de ea pe lume./ De-aceea sînt şi mai înalt,/ crescut în prelungirea ei,/ şi am ajuns mai repede la vîrsta îndoielii./ Mă pregătesc de toamnă în plină primăvară/ şi vara gerul iernii în oase îl ascult./ Golul surorii mele îl port eu în lume,/ cînd voi muri am să fiu mort de mult” (Sora mea). Asociate acestei biografii „inverse” şi drumului înapoi al fiinţei, frigul, gerul iernii ascultat vara, drumul de gheaţă, zăpada groasă şi veşnica ninsoare sînt ale întoarcerii, spre odihnă, nu în mineral, ca la Bacovia, ci în nemişcare, în (ne)fiinţa-care-aşteaptă-să-intre-în-lume. În lumea de gheaţă, spune poetul, zace „eterna mişcare” (Viscolul), „dacă dai stratul de gheaţă/ la o parte deasupra arăturii,/ un ghemotoc de holdă verde/ îţi va sări în ochi” (Pîinea). Poezia lui Ioan Alexandru e a unei fiinţe pe un drum mereu înapoi, invers, aşteptîndu-şi naşterea sub zăpezile care îmbracă femeile „atrase de lună” şi albesc genunchii fetelor: matricea, adică: „Cunoaşteţi ninsorile, fumul acesta ceresc –/ arde sus otrava firii noastre, jar etern/ şi fumul se ridică în straturi spre pămînt./ Îmbrăţişarea noastră cînd s-a dus revin doar erorile din noi spre ea./ Credinţa cînd se sparge de-un val/ de întuneric ce-i dă cu tifla/ timpul peste noi răstălmăcită falnic/ de-un hîrc de inorog./ Femeile se ridică pe deal atrase de lună/ în nopţile de mai,/ nesomnul lor, ninsoarea de acum./ Zăpezile întinse lîngă mare,/ genunchi de fete-albind un haos fără chip./ Culcat pe-o aripă aş vrea/ să plîng întins pe spate/ în veşnica ninsoare” (Ninsorile).

Naşterea din adîncul îngheţat ori din veşnica ninsoare se face pentru a intra în Infernul discutabil; este naşterea unui om care poartă vina tragică de a purta un nume, chiar de a se fi născut, gustînd din „pasărea vinovată” a pomului cunoaşterii (Vine vremea), stînd sub zodia nedreptăţii fratelui mai mare (Dealuri), a înţelegerii pildei care vorbeşte despre trecerea cămilei prin urechea acului (Pas de pas): în păcat şi în imaginea vinovată a răstignitului pe cruce viu sîngerînd: astfel şi cu acest final se naşte omul din poezia lui Ioan Alexandru, din infernul său (in)discutabil: „În ploaie pe mare strînşi,/ într-o colibă spartă/ ne pregătim de drumul spre pămînt./ Fulgeră-ndelung în noapte,/ apele gem în vîrtejuri sure scîndurile putrede pîrîie sub picioare./ Singuri şi tineri fără somn,/ cînd răstignitul pe cruce viu sîngerînd,/ apăru peste noi. Ne-am ghemuit de teamă./ Ce speram? cînd arma lui se auzi trăsnind/ în piepturile le noastre. Ardem? Dormim?/ Sau am murit de mult?/ Crucea cu barba pală dispare în adînc,/ trasă de sfori cereşti spre zări nemuritoare” (Apariţie). Odată născut, omul ajunge în „ţara infernului”, locuită de figuri asemeni femeii oarbe care „trăieşte într-o casă de piatră”, îmbătrînind printre meri înfloriţi, stînd să cînte „atît de pustiu/ că ruginesc clopotele în turnul bisericii” (O casă); aici, pămîntul e un „clopot sugrumat” sunînd trist în „haosul din noi” (Clopotele), nici măcar umbra „nu ne mai recunoaşte” (În schimbul nostru), orice „pom roditor se sălbăticeşte” în tăcerea „necredinţei noastre” (Furtuna); pînă şi poetul (identificat mereu în „efigia” Nicolae Labiş) e „coroana de spini pe fruntea generaţiei”, iar eternii cai din poezia lui Ioan Alexandru nu se mai nasc, nici măcar nu sînt lăsaţi să vieţuiască pentru ca omul să se recunoască în ei, ca în volumele precedente: ei sînt ucişi: „Astfel toţi caii – s-a hotărît să piară./ Era o vînătoare de coame peste tot/; arcaşi trăind pînă acum în umbră/ şi-au scos din tinde vechile săgeţi./ Din cozi s-au făcut bidinele/ şi-n catedrale perne sub genunchi;/ din copite clei pentru lipit afişe./ Şi căsăpiţi – cadavrele la porci ce‑mestecau/ cu poftă-ngrozitoare./ S-au scris şi cîntece frumoase despre cai,/ cum trec spre abatoare, slăbănogi,/ mînaţi de floarea soarelui către apus./ Golul atletic rămas în aer după/ prăpădul lor e un fel de laţ ce ne/ înăduşe pe toţi cînd ne ridică luna/ capul de pe humă” (Elegie). Cu Infernul discutabil sîntem în 1967, în perioada de relativă „liberalizare” a discursului literar; poetul e mult mai aproape de eveniment, ca în evocarea episodului uciderii cailor, din vremea colectivizării: sau astfel, departe de poezia patriotică a anilor tinereţii lui Ioan Alexandru: „În aceste ţinuturi după doi ani,/ orice pom roditor se sălbăticeşte./ Pe pielea apei goală se-ndeasă/ un fel de păr mătreţos./ Frunzele se chircesc/ ca şi cum o altă oală fierbinte/ le-ar opări tot timpul./ Sîngele-şi părăseşte albiile fireşti/ şi se adună ciorchine suprapuse/ pe la-ncheieturi./ Prunii sînt vineţi din pricina alcoolului/ stors din piatră seacă./ Oglinzile-n pereţi/ prind rădăcini de putregai/ şi noaptea-năduşe copii-n aşternuturi,/ vocile se confundă cu biciul,/ mîinile cu seceta./ Părul femeilor e-o patrie de fum sub care jarul ochilor mocneşte;/ în cuiburile clopotelor babele clocesc/ ninsorile ce o să vină,/ păsările se umflă noaptea-n cuiburi/ şi cînd răsare luna cu ghearele prin nori/ plesnesc de nenoroc,/ drumuri cu măsele hîrbuite/ macină paşii călătorilor./ În aceste ţinuturi/ o! cum îmbătrînesc dintr-o dată;/ mă trage pămîntul, cad pe brînci/ şi ploile toamnei pătrund în mine” (Ţinut).

Ţinutul infernului discutabil e, în fapt, Pustia, cu vămile ei prin care Ioan Alexandru trece spre Imne; Vină, Vămile pustiei şi Poeme re-prezintă limita, capătul ţinutului desfigurat, haosul de dinainte de geneză: nu e Pustia ispitelor din Noul Testament, ci începutul: „pergament ceresc întins între Izvor şi Mare” (Ce este Pustia), locul unde „nu există început şi sfîrşit” (Fluturi negri) şi unde pămîntul „doarmea-n sine nedesfăcut şi gol”, iar stelele se-ncheagă „în dosul lumilor crăpate” (O, mamă). În Pustie, poemele sînt un fel de drum pe care nu poate călători nimeni în afara îngerilor (De unde vine umbra); vremea cînd s-au retras profeţii şi Fiul venit „încă n-a fost auzit în lumea porturilor” (Mormîntul poetului): e vremea Apocalipsei, cînd „trîmbiţa a treia a pornit” şi cînd se nimicesc întîiele popoare: „Nu întoarce capul îndărăt/ Cînd pe cetăţi blestemul se coboară/ Şi turmele din arsele păşuni/ Cu behăit se mută-n altă ţară./ Nu-ntoarceţi capul ni s-a poruncit/ Şi totuşi iată-l pe Poet cu jale/ Se răsuceşte singur îndărăt/ Sfidînd sfios porunca Dumisale/ Trăsnet veni încremenindu-l deci/ Pe culme-ntors cu capul într-o parte/ Pierdu trecut astfel şi viitor/ Un stîlp de foc la margină de moarte/ Ce a văzut Poetul parc-am şti/ Şi totuşi cînd să repetăm ce spune/ Nu mai găsim decît Pustia-n noi/ Deşertăciuni sînt toate şi deşertăciune/ Parcă ştiam ceva, dar am uitat/ Era un fel de vuiet care vine/ De pe căderi amarnice în sus/ Lovindu-se de mine şi de tine/ Un fel de veşnic tînăr răsărit/ Culcat pe-o aripă amară/ Ce curge pe-un fluviu spre un deal/ Sub care creşte sîngele de fiară/ Cît de pustie-i zarea fără El/ Poetul început de Fire/ Pe marginea prăpastiei lăsat./ Între Pustie şi nemărginire./ O, valurile ce se-neacă reci/ Unul în altul şi e pururi noapte/ Şi corbii nefiinţei se aud venind/ Din pulberea seminţelor abstracte/ Se-apropie vremelnice porunci/ Şi cine, Doamne, vai, că le pricepe/ Cînd scîrţîie în şubrede ţîţîni/ Mînzul în burta putredelor iepe/ E vremea îngerului asfinţit/ În dosul muntelui cel mare/ Trîmbiţa a treia a pornit/ Se nimicesc întîiele popoare” (Porunca). Dincolo de Apocalipsă şi Pustie sînt Imnele: ale bucuriei, iubirii şi ţării.

Revista indexata EBSCO