Dec 21, 2017

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – A.D. Xenopol – 170 / 24 Ioan HOLBAN – Poezia lui Ioan Alexandru

 

A trecut aproape nesesizat un moment aniversar legat de figura lui A. D. Xenopol (1847-1920), marele polihistor de la a cărui naştere, în capitala de atunci a Moldovei, s-au împlinit, la 24 martie, 170 de ani. Să-mi fie permis a reactiva, ca un modest mijloc de fixare mnemotehnică a momentului, un mic eseu mai vechi al subsemnatului: Discursul unionist în cheie serială.

O explicaţie interesantă a fenomenului Unirii întîlnim la A. D. Xenopol, neobositul polihistor, care şi-a început cariera, la 1868, cu o pledoarie pentru Cultura naţională şi a încheiat-o, jumătate de secol mai tîrziu, ca luptător – chiar dacă minat de boală, ţintuit la pat – pentru desăvîrşirea Unirii. Între un moment şi altul e o legătură lesne sesizabilă pentru cine urmăreşte activitatea militantului. Primul fusese, în fond, ocazia fericită de formulare a unui credo ce avea să-i lumineze întreaga existenţă. Fraza iniţială, chiar, e revelatoare pentru debutul său cărturăresc, ca şi pentru toată opera sa: „Trebuie bine să ne însemnăm, noi românii, că orice progres pe calea civilizaţiunii nu are pentru noi o adevărată valoare decît întrucît se reflectează asupra naţionalităţii noastre“[i].

Era un fel de a opta pentru o directivă susceptibilă să pună în miezul atenţiei propria naţiune, privită în dezvoltarea ei globală, diacronică, o directivă căreia Xenopol i-a rămas fidel pînă la capăt. Din ea au decurs analizele cu privire la „starea noastră actuală“, seria de Studii economice, atît de moderne în concepţia lor, demersurile practice de ameliorare a vieţii celor nevoiaşi, iar mai presus de toate opera sa de istoric şi gînditor, închegată spectaculos spre finele carierei[ii]. În tot ce a întreprins, pe tărîm cultural, ştiinţific sau politic, el a fost animat de aceeaşi unică idee: punerea în valoare, la modul optim, a virtuţilor poporului român, aşa cum s-au manifestat ele în trecut şi cum se manifestau încă în actualitatea cea mai vie.

Meditaţia pe marginea trecutului l-a dus, pe de o parte, la o serie de studii şi sinteze istorice, iar pe de alta, la o concepţie sistematică asupra istoriei însăşi. El a identificat în desfăşurarea faptelor inserieri cauzale şi a conceput, pe această bază, un întreg sistem explicativ, acele Principii fundamentale ale istoriei (1899) din care avea să se nască La théorie de l’histoire (1908). Tot ce se întîmplă în istorie, susţinea filozoful, poate fi reprezentat prin serii evolutive, cu geneză, ascensiune şi declin, potrivit unui principiu genetic care guvernează întreaga evoluţie[iii].

O asemenea idee, aplicată la studiul propriei naţiuni, l-a dus încă de la început, chiar dacă într-o formulare vagă, la concluzia că „un popor are putinţa de a trăi şi a se dezvolta pînă ce a revărsat în lume tot cuprinsul său sufletesc“, cum afirma, la 1871, în cuvîntarea festivă de la Putna, adăugînd că, în ce-i priveşte pe compatrioţii săi, aceştia n-au avut încă putinţa să exteriorizeze acel conţinut. De unde îndemnul ca „toţi românii (…), fie ei din orice sferă, fie ei din orice ţară, să lucreze neobosit, fiecare în parte şi toţi împreună, spre aflarea şi răspîndirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noastre comune în unul şi acelaşi viitor“[iv]. Credinţa într-un viitor comun, clar exprimată atunci, venea din veac şi Xenopol n-a făcut decît să o rostească în faţa unei adunări din care nu lipseau Kogălniceanu, Maiorescu, Slavici, Eminescu şi alţi mari oameni ai timpului, în culmea carierei sau numai la începutul ei. Acea „revărsare“ de potenţe etnice pe tărîmul culturii nu era decît o serie, marea serie istorică a oricărei comunităţi în epoca modernă. O judecată simplă l-a dus pe vorbitor la această formulare: „Fiindcă noi românii încă nu am desfăşurat tot cuprinsul nostru sufletesc, avem dreptul de a trăi şi putem spera în viitor“[v]. O lege a naturii se cerea astfel împlinită, nu de la sine, ci prin voinţa liberă a oamenilor, prin munca lor bine strunită în direcţia aceluiaşi scop: „lucrare înceată, ca aceea a polipilor ce ridică insule din sînul oceanului, pe care apoi viaţa îşi aşterne covorul său, iar nu ca aceea a furtunilor mării ce nalţă într-o clipă cumpliţii munţi de spumă, ca iarăşi să-i cufunde în latul ocean!“[vi]

Printr-o asemenea metaforă, Xenopol îşi mărturisea preferinţa pentru o mişcare evolutivă, organică, sugerînd totodată, consensual, procesul de acumulare ce anunţă, în istorie, orice „eveniment“ de seamă, orice fenomen cu semnificaţie aparte. „Lucrarea“ sugerată, în direcţia căreia invoca solidarităţi de tot felul, trebuia să fie însăşi unitatea deplină a neamului său. Un arc peste timp leagă această imagine de străduinţa mai tîrzie de a explica procesul unificării româneşti ca fenomen istoric, mai întîi ca simplă restituţie punctuală, apoi sistematic, făcînd apel la ideea de serie.

Seria istorică a Unirii îşi avea originea departe în timp, în chiar romanizarea populaţiei daco-getice şi în eforturile noii sinteze etno-culturale de a-şi păstra fiinţa în ciuda vitregiilor istoriei. Nu vom stărui aici. Destul că în secolul XIX, care a însemnat resurecţie peste tot în zonă, a apropiat mult această serie de ţinta ei finală. Decelîndu-i rădăcinile îndepărtate şi urmărindu-i „creşterea“ în timp, istoricul a ajuns la mari studii privind secolul naţionalităţilor: Războaiele dintre ruşi şi turci (1880), Domnia lui Cuza Vodă (1903), Istoria partidelor politice (1910), Nicolae Kretzulescu (1915), la care se adaugă luminosul discurs academic în care a evocat personalitatea lui Mihail Kogălniceanu (1895), precum şi noua ediţie, neîncheiată, a Istoriei românilor din Dacia Traiană. În aceste lucrări şi în altele de mai mică amplitudine, Xenopol a avut ocazia să adîncească diverse aspecte ale complexului fenomen, ceea ce l-a ajutat a defini pînă la urmă, pe larg, marea serie a Unirii. Pe tărîm pragmatic (V. Maciu, V. Netea etc.), ca şi sub unghiul explicaţiei teoretice (O. Buhociu, V. Bulgaru, G. Toma, Al. Boboc, Z. Lateş, M. Popa etc.), contribuţiile sale au fost deja puse în lumină[vii].

Să notăm, aici, doar faptul că dintre istoricii români Xenopol a fost primul care s-a ocupat mai adînc de Unire şi a tratat-o ca fenomen complex, multisecular, cu implicaţii geopolitice, de la căutarea „instinctivă“ a unor soluţii de solidaritate defensivă în evul mediu, culminînd cu marea acţiune a lui Mihai Viteazul, pînă la înfăptuirea ei în zona extracarpatină, la mijlocul secolului XIX. Seria deschisă astfel, incompletă pe tărîmul faptei, dar prelungită ideal în mintea istoricului pînă la realizarea unităţii depline, a căpătat un contur tot mai precis, fiind prezentată în marea sinteză pragmatică şi în studii mai restrînse, unele de un interes cu totul remarcabil. Scoaterea Unirii de sub incidenţa hazardului pentru a-i găsi temeiuri în sfera necesităţii, ca „product“ al unei lungi serii, e poate contribuţia cea mai caracteristică a lui Xenopol în acest domeniu şi ea se întemeiază mai ales pe ideea de serie istorică. Dorind să-şi exemplifice sistemul de gîndire printr-o analiză concretă, el a scris Domnia lui Cuza Vodă (1903), iar pentru străini un studiu pe aceeaşi temă în Revue de synthèse historique (1906).

Unirea constituie, în opera lui Xenopol, un capitol esenţial, asupra căruia a revenit mereu. Obsesia aceasta l-a însoţit pe istoric şi în vilegiatură, ca o umbră ineluctabilă, iscată din chiar solul patriei ideale, aşa cum avea să se înfiripe aceasta doar la finele existenţei cărturarului. Peregrin prin teritoriile aflate încă sub dominaţie străină, el schiţa, la Vatra Dornei, la Rîşnov sau la Mehadia, gînduri privind destinul românesc ca o realitate organică, în afara oricărei segregaţii pasagere, o realitate ce se încheagă, triumfătoare, dincolo de neşanse geopolitice şi de obstrucţii ieşite din culisele diplomaţiei. Istoricul visa, poposind în Mehadia, la clipa Unirii depline, simţind-o aproape, de vreme ce şi exista în inimi. „Desigur că încordarea puterilor necesare pentru a prinde în un singur lanţ viaţa noastră ca popor nu este încă pe deplin coaptă şi că trebuie să aşteptăm maturitatea rodului, pentru a-l culege“, încheia Xenopol, adăugînd că atunci, cînd rodul se va fi copt, „nimic în lume nu-l va mai putea opri, nici piscurile Carpaţilor, nici uneltirile neamurilor străine“[viii]. O atare concluzie era sprijinită nu doar de speranţa legitimă a unui vechi militant pentru idealul naţional, ci şi de convingerea omului de ştiinţă, îndelung verificată, că în durata noastră, ideea Unirii forma o serie istorică, a cărei împlinire nu putea să mai întîrzie mult timp. Intuise această desfăşurare a lucrurilor demult, studiind trecutul românesc, a teoretizat-o apoi şi i-a urmărit realizarea metodic, luînd în seamă fiecare serie de fapte, pentru a ajunge, inferînd, la o concluzie. A şi sintetizat, în monografia dedicată lui Cuza-Vodă, aspectul metodologic (cap. XVI), pentru a conchide că istoria acelui interstiţiu se lasă descifrată cel mai bine în lumina unei evoluţii seriale. O asemenea perspectivă îl obliga pe istoric să se întrebe, integrînd domnia respectivă în marea serie a redeşteptării: „S-a încheiat oare dezvoltarea politică a poporului român, cu punerea coroanei regale de oţel pe fruntea principelui Carol şi nu mai are acest popor nici o dorinţă de îndeplinit, nici o ţintă de urmărit?“[ix] Răspunsul nu putea fi decît negativ, iar pentru cititorii din pragul secolului XX el sugera limpede finalul seriei respective prin desăvîrşirea unităţii de stat.

A.D. Xenopol a mai prins să vadă cu ochii acest final, după ce asistase, imobilizat de boală, la ororile războiului, nu fără a-şi încuraja compatrioţii şi a interveni pe lîngă prietenii săi francezi în interesul ţării. O mare serie istorică se împlinea, odată cu viaţa cărturarului, care scrisese, într-o generoasă cadenţă: „Ca un fluviu adînc, în care se varsă toate rîurile lăturalnice ale dezvoltării poporului român, curge marea serie a regenerării şi redeşteptării neamului, a cărei rădăcini culturale se pierd în secolii mai îndepărtaţi, dar care începe a se arăta pe tărîmul politic de la pătrunderea domniilor naţionale“[x]. Sfîrşitul acestei serii, partea ei triumfală aşa-zicînd, coincidea oarecum cu traiectoria vieţii lui Xenopol, desfăşurată între discursul-program de la Putna şi îndemnurile la coeziune naţională din anii marelui război de întregire. Sînt traiectorii ce se interferează semnificativ, iar de această interferenţă istoricul era cel dintîi conştient şi cel mai dispus la explicaţii integrative. Căci dacă ideea Unirii a constituit, în durata românească, o idee-forţă, un liant miraculos, cel ce a pus-o primul în lumină edificatoare, ca pe o serie istorică, i se ataşa organic, sporindu-i, prin chiar acest fapt, relevanţa*.

 

[i] A. D. Xenopol, Scrieri sociale şi filozofice, Bucureşti, 1967, p. 77.

[ii] Cf. Alexandru Zub, A. D. Xenopol, biobibliografie, Bucureşti, 1973, passim.

[iii] A. D. Xenopol, op. cit., p. 217-231.

[iv] Ibidem, p. 211.

[v] Ibidem, p. 206.

[vi] Ibidem, p. 216.

[vii] Vezi îndeosebi vol. A. D. Xenopol. Studii privitoare la viaţa şi opera sa, ed. L. Boicu, Alexandru Zub, Bucureşti, 1972; Mihai Popa, A. D. Xenopol filosof al istoriei, Bucureşti, 2007, p. 37-39.

[viii] A. D. Xenopol, Amintiri de călătorie, Iaşi, 1901, p. 148.

[ix] Idem, Scrieri sociale şi filozofice, p. 349.

[x] Idem, Domnia lui Cuza-Vodă, II, Iaşi, 1903, p. 232.

* Text revizuit din Luceafărul, XXVI, 1983, 47, p. 1, 7.

Revista indexata EBSCO