Dec 21, 2017

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Neașteptatele căi ale sfințeniei: Simone Weil (III)

 

Simone Weil introduce în 1941 noul concept de „decreaţie”,  ca urmare a impresiei puternice pe care i-o lasă binecunoscutul fragment din „Epistola către Filipeni” a Sfîntului Apostol Pavel: „Cel ce dintru’nceput fiind în chipul lui Dumnezeu a socotit că a fi El întocmai cu Dumnezeu nu e prădare, dar S’a golit pe Sine luînd chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflîndu-se ca un om; S’a smerit pe Sine făcîndu-se ascultător pînă la moarte – şi încă moarte pe cruce! Pentru aceea, şi Dumnezeu l-a preaînălţat şi I-a dăruit lui nume care-i mai presus de orice nume, pentru ca’ntru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor dedesubt, şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.”[1] Acest fragment a inspirat teologia kenozei, dar cuvîntul „kenoză” nu apare în opera weiliană.

Cuvintele „a socotit că a fi El întocmai cu Dumnezeu nu e prădare” sînt foarte importante. IPS Bartolomeu Anania subliniază că „Faptul că Dumnezeul-Fiul este şi Se consideră pe Sine egal şi consubstanţial cu Tatăl nu înseamnă cîtuşi de puţin că Tatăl a fost deposedat de propria Sa dumnezeire („Lumină în lumină”).”[2]

Decreaţia nu înseamnă distrugere: „Decreaţie: a face trecerea de la creat la increat. Distrugere: a face trecerea de la creat la neant. Erzaţ greşit al decreaţiei. »[3]

«Creaţia este un act de iubire şi ea este perpetuă. În fiecare moment, existenţa noastră este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Dar Dumnezeu Se poate iubi numai pe Sine însuşi.» – ne spune Simone Weil. « Dragostea Lui pentru noi este dragostea pentru Sine prin noi. Astfel El, care ne dă fiinţa, el iubeşte în noi consimţămîntul nostru de a nu fi. Existenţa noastră consistă doar în aşteptarea Lui, în consimţămîntul nostru să nu existăm.

Mereu, el ne cerşeşte această existenţă pe care ne-o dă. El ne-o dă pentru ca să ne-o cerşească.»[4] Vertiginoase cuvinte, care merită îndelung meditate ! Dumnezeu ne cerşeşte existenţa pe care ne-a dat-o, pentru a o transforma în viaţa cea adevărată, viaţa după viaţă. Prieten al oamenilor, Dumnezeu aşteaptă consimţămîntul nostru de a ne goli, pentru a-L primi.

Consideraţiile despre decreaţie nu sînt teoretice, speculative: Simone Weil a trăit fiecare cuvînt pe care îl spune. Dar ea descrie cu mare rigoare filosofică calea sufletului ei.

Este foarte interesantă alegerea cuvîntului „greutate”, împrumutat din fizică, ca antonim al harului. În lumea sufletului, ca în lumea fizică, noi cădem spre centrele de atracţie gravitaţionale din lumea în care trăim. Astfel sufletul se pierde, el este din ce în ce mai departe de lumina harului.

„Noi nu posedăm nimic în această lume – hazardul ne poate lua tot – cu excepţia puterii de a spune „eu”. Tocmai acest „eu”  trebuie să îl dăm lui Dumnezeu, adică să îl distrugem. Nu există absolut nici un alt act liber care ne este permis, decît distrugerea eu-lui.”[5] Moartea la sine însuşi trece deci prin distrugerea eu-lui. „Păcatul în mine spune „eu”. Eu sînt totul. Dar, acest „eu” este Dumnezeu. Și nu este „eu” „.[6]

Cheia evoluţiei spirituale este renunţarea: „Imitarea renunţării lui Dumnezeu în creaţie. Dumnezeu renunţă – într-un sens – să fie totul. Noi trebuie să renunţăm a fi ceva. Acesta este singurul bine pentru noi.”[7] Putem astfel sparge ecranul, vălul care ne separă de Dumnezeu: „Există o forţă deifugă. În caz contrar, totul ar fi Dumnezeu.”[8] Forţa deifugă este conform logicii devenirii spirituale: fără  ea, am fi fost născuţi deja Dumnezei, ceea ce este absurd. „Noi participăm la creaţia lumii decreîndu-ne pe noi înşine. Nu posedăm decît ceea ce renunţăm. Ceea ce nu renunţăm se întoarce împotriva noastră. În acest sens, nu putem avea nimic fără Dumnezeu.”[9]

„El s-a golit de divinitatea Sa. Noi trebuie să ne golim de divinitatea falsă cu care ne-am născut. Odată ce înţelegem că nu sîntem nimic, scopul tuturor eforturilor este de a deveni nimic. Este în acest scop că suferim acceptînd, este în acest scop că acţionăm, este în acest scop că ne rugăm. Dumnezeul meu, ajută-mă să devin nimic. Pe măsură ce devin nimic, Dumnezeu Se iubeşte prin mine.[10] Este clar că filosofia weiliană nu este o filosofie nihilistă. Nimicul invocat de Simone Weil, este nimicul care se umple de Dumnezeu. Fără acest vid, Dumnezeu nu are unde intra.

Calea sfinţeniei este nemiloasă: trebuie să eliminăm orice milă faţă de noi înşine, să devenim nimic, fără nici un reziduu. Trebuie să murim nouă înşine „pentru a elibera energia ataşată nouă, pentru a  avea o energie liberă,  capabilă să se fie în conformitate cu adevăratul raport între lucruri.[11]

Situaţia fiinţei umane, în starea sa naturală, este tragică: ea trăieşte în somn, în vis, ataşat cu lanţurile create de greutate. Tot ceea ce este jos este în sus şi tot ceea ce este în sus este în jos, fiinţa umană fiind convinsă că aşa este realitatea. O inversare este necesară, o metanoie produsă prin inversare, pentru a putea cădea în sus. „Noi sîntem născuţi şi trăim în contrasens, pentru că sîntem născuţi şi trăim în păcat, care este o inversare a ierarhiei. Prima operaţie este inversarea. Conversiunea.”[12]

Dumnezeu este ascuns: „Dumnezeu nu a putut decît ascunzîndu-Se. În caz contrar, nu ar exista decît El. Sfinţenia trebuie să fie ascunsă, chiar şi conştiinţei, într-o anumită măsură. Și trebuie să fie astfel şi în lume.”[13] După modelul lui Dumnezeu, însăşi sfinţenia trebuie să fie ascunsă, chiar şi conştiinţei noastre. Altfel ea este alterată, cade în jos.

Înţelegem astfel sensul profund al crucii: „Răul este infinit, în sensul de indeterminat: materia, spaţiul, timpul. Peste acest tip de infinit, se impune doar adevăratul infinit. Acesta este motivul pentru care crucea este o balanţă, în care un corp lejer şi fragil, dar care era Dumnezeu, a ridicat greutatea întregii lumii. „Dă-mi un punct de sprijin şi voi ridica lumea.” Acest punct de sprijin este crucea.”[14] Observăm din nou rolul central al contradicţiei: „Contradicţia trăită în străfundul fiinţei, este deşirarea, este crucea.”[15]

Numai astfel putem accede la transcendenţă, prin contact direct: „Vidul prins în clemele contradicţiei este, fără îndoială, cel de sus, deoarece îl sesizăm cu atît mai bine cu cît am cizelat mai mult capacităţile noastre de inteligenţă, voinţă şi iubire. Cădem spre vidul de jos cînd lăsăm să se atrofieze capacităţile noastre naturale. Experienţa transcendentului: sună contradictoriu, dar transcendentul nu poate fi cunoscut decît prin contact, dat fiind că capacităţile noastre nu îl pot fabrica.”[16]

Simone Weil citează pe Sfîntul Ioan al Crucii (1542‑1591), deoarece descoperă la el similarităţi profunde cu ceea ce trăieşte ea însăşi: „Partea inteligenţei – partea din noi înşine care afirmă şi neagă, care formulează opinii – este doar ascultare. Tot ceea ce consider ca fiind adevărat este mai puţin adevărat decît acele lucruri cărora eu nu pot le concepe adevărul, dar pe care le iubesc. Sfîntul Ioan al Crucii numeşte credinţa o noapte.”[17] „A accepta un vid în sine, este supranatural. Unde să găseşti energia pentru a acţiona fără a aştepta vreun rezultat? Energia trebuie să vină din altă parte. Dar, trebuie mai întîi să operăm o ruptură, ceva disperat, pentru ca, înainte de toate, un vid să fie produs. Vid: noapte obscură.”[18]

Sfîntul Ioan al Crucii indică, noaptea simţurilor ca pe o etapă obligatorie în evoluţia spirituală, dar, în acelaşi timp, el vedea organele de simţ ca ferestre, şi nu ca ziduri ale închisorii trupului: „Astfel deci sufletul care ar fi respins gustul oricăror lucruri create şi şi-ar fi umilit toate tendinţele putem spune că s‑ar fi aflat ca în noapte şi întuneric ; ceea ce n‑ar fi fost, oarecum, decît un vid complet faţă de toate obiectele create. Cauza acestei situaţii constă în faptul că sufletul […] este, în clipa în care Dumnezeu îl uneşte cu trupul, ca o tablă goală sau netedă pe care nu era nimic scris; şi, lăsînd deoparte cunoştinţele dobîndite treptat prin simţuri, el nu primeşte, firesc, nici una din altă parte […]. Luaţi‑i ceea ce poate să înveţe prin simţurile care sînt ca ferestrele temniţei sale, şi nu va putea cu siguranţă să mai cunoască nimic pe altă cale…”.[19] Remarcile Sfîntului Ioan al Crucii sînt în deplină consonanţă cu afirmaţia weiliană citată mai sus: „Cădem spre vidul de jos cînd lăsăm să se atrofieze capacităţile noastre naturale.”

Simone Weil este o sfîntă a secolului XX, un „martor al absolutului”[20], o mărturisitoare a unei experienţe exemplare pentru noi, în lumea tulburată în care trăim.

 

 

 

 

 

[1] «Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Filipeni» 2.6-11, in Biblia sau Sfînta Scriptură, versiune diortorisită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 1684.

[2] Idem, nota f), p. 1684.

[3] Simone Weil, La pesanteur et la grâce, Plon, Paris, 1947, p. 42. Traducere în limba română: Simone Weil, Greutatea şi harul, Humanitas, Bucureşti, 2005, traducere şi introducere de Anca Manolescu.

[4] Idem.

[5] Ibid., p. 35.

[6] Ibid., p. 40.

[7] Ibid., p. 42.

[8] Ibid.

[9] Ibid., p. 44.

[10] Ibid.

[11] Ibid., p. 45.

[12] Ibid.

[13] Ibid., p. 49.

[14] Ibid., p. 110.

[15] Ibid., p. 115.

[16] Ibid., p. 139.

[17] Ibid., p. 148.

[18] Ibid., p. 19.

[19] Saint Jean de la Croix, „La Montée du Carmel”, in Oeuvres spirituelles, Seuil, Paris, 1954, p. 34.

[20] Gabriel Marcel, prefaţă la Marie-Madeleine Davy, Simone Weil, Éditions Universitaires, Paris, 1956.

Revista indexata EBSCO