Dec 21, 2017

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Cine îți atribuie prea insistent un merit”

 

Tentat a simplifica lucrurile din orgoliu, a le complica din timiditate.

*

Don Juan: prizonier al unei senzualităţi oferite de multitudinea posibilelor partenere, proiectîndu-l mereu într-un viitor pe care nu-l poate atinge. O victimă a prezentului mereu reiterat.

*

„Perechea din tren. Urîţi amîndoi. Ea se agaţă de el, rîde, cochetează, caută să-l seducă. El, privind ursuz în jurul său, e stînjenit de dragostea pe care i-o arată de faţă cu toată lumea o femeie de care nu-i deloc mîndru” (Camus).

*

Iubind, purifici obiectul iubirii purificîndu-te tu însuţi. În cele din urmă poţi  sacraliza obiectul iubirii sacralizîndu-te tu însuţi.

*

Moment negru. Sfîşietoarea durere atunci cînd durerea nu e deplină.

*

Marea durere ne asigură comuniunea cu Dumnezeu. Există însă şi degradări ale durerii: invidia, gelozia, iritarea în exces. Împiedicîndu-te a te regăsi, ele te îndepărtează concomitent de Cel care poate plînge alături de tine, mai presus de orice îndoială mundană.

*

Lady Blanche Balfour, marchiză de Salisbury, personaj al Angliei veacului al *I*-lea, se ruga în acest chip surprinzător: „Păzeşte-ne, Doamne, de primejdiile subtilităţii metafizice şi ale iscodirilor zadarnice cu privire la obîrşia răului”.

*

„Povestea unui ciobănesc german pe nume Capitán a fascinat întreaga ţară în 2011. Capitán a fugit de-acasă, după ce stăpînul lui, Manuel Guzman, a murit în 2006. O săptămînă mai tîrziu, familia Guzman, care trăia în Córdoba, Argentina, l-a găsit cu inima zdrobită, plîngînd pe mormînt. Cîinele şi-a petrecut următorii şase ani în cimitir şi a fost luat în grijă de groparii care l-au hrănit şi l-au îngrijit” (Cesar Millan).

*

„Clipe”, îmi spunea resignat-ironic-calin-iertător A. S. Adică ceea ce nu contează pentru că e doar o clipă, dar ceea ce contează tocmai pentru că e doar o clipă.

*

Bucuriile risipindu-se aidoma unui foc de artificii, suferinţele stăruind îndelung aidoma unui nor de pămînt urcat – cum oare? – în cer.

*

Scrisul său: o manifestare a deznădejdii. Scrie cînd nu mai are nimic de cîştigat, nimic de pierdut în planul acestei lumi. O deznădejde care, graţie scrisului, se înseninează, căpătînd nu mai mult decît substanţa propriei sale supravieţuiri.

*

„Aplicată pe un obiect, culoarea albastră despovărează formele, le deschide, le desface. O suprafaţă colorată în albastru încetează să mai fie o suprafaţă, un zid albastru nu mai este un zid. Mişcările şi sunetele, dar şi formele dispar în albastru, se cufundă în el, se evaporă ca o pasăre în văzduh. Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează tot ce pătrunde în el. Albastrul este un drum al infinitului în care realul se transformă în imaginar. Nu reprezintă el oare culoarea păsării fericirii, pasărea albastră, cea inaccesibilă şi totuşi atît de aproape? A intra în albastru seamănă întrucîtva cu trecerea lui Alice din Țara Minunilor de cealaltă parte a oglinzii” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant).

*

Un lucru pe care l-ai gîndit diferă mai întîi de lucrul pe care l-ai visat, care apoi, tocmai pentru că l-ai visat şi gîndit, începe să difere de propria-i realitate.

*

Insaţiabili a monopoliza tot ce există, comuniştii s-au gîndit să expropieze şi afrodisiacele: „Avem nevoie de-o viagră politică” (Hugo Chavez).

*

„Am încercat cu sfială să protestez, de acord, nu contest că piesa Cununia este o versiune dementă a unei istorii care şi-a ieşit din minţi, în desfăşurarea onirică sau beată a acţiunii se oglindeşte fantasticul procesului istoric, dar de aici şi pînă la aceea ca Mania să fie poporul iar Tatăl – statul?… E prea de tot! Goldmann profesor, critic marxist, spătos, a decretat că eu habar nu am şi că el ştie mai bine! Imperialismul turbat al marxismului. Doctrina asta le serveşte la a strivi oamenii! Goldmann, înarmat cu marxismul, era subiectul, eu, lipsit de marxism, eram obiectul – la discuţie au fost de faţă mai multe persoane, deloc mirate că Goldmann mă interpretează pe mine şi nu eu pe el” (Witold Gombrowicz).

*

Cine îţi atribuie prea insistent un merit, îţi poate induce îndoiala că-l posezi de-a  adevăratelea.

*

Beatitudinea marilor iubiri, a marilor prietenii a dispărut pentru totdeauna odată cu trădarea – cît de credul ai fost! – fiinţelor care ţi le-au inspirat, revelîndu-ţi unicitatea lor, a ta. Esenţa.

*

Scrii prea adesea despre cărţi care nu par a avea mari şanse de supravieţuire. Cărţi de epocă, onorabile conform priceperii tale, care dau seama azi de limbajul curent al poeziei, în seria de diversificări pe care le cuprinde, dar nu mai mult. A le neglija n-ar constitui o injustiţie a oficiului critic, care, în continuitatea sa, nu are a face decît rareori cu scrieri care să-l entuziasmeze? Îţi interzici doar a le înfăţişa altminteri decît la un mod descriptiv, de receptare corectă. Însăşi selecţia volumelor în cauză sugerează eliminarea celor ce cad în lotul rebuturilor care creşte enorm în ultima vreme. Procedînd astfel, încerci o senzaţie similară cu cea a unui călător într-un tren, care schimbă vorbe de politeţe cu companionii de compartiment. Atari călătorii care se repetă ani şi ani în şir, dau naştere unui soi de societate itinerantă, cele mai multe dintre personajele sale neputîndu-te interesa mai mult decît nişte cunoştinţe ocazionale.

*

Tinereţea e o greşeală a copilăriei, maturitatea e o greşeală a tinereţii. Ce-ar putea fi bătrîneţea mărturisesc că încă nu ştiu.

*

Scrii pentru că nu poţi tăcea. Scrii pentru că nu poţi vorbi.

*

Scarabeul Goliat, o insectă din familia coleopterelor, măsoară între 50 şi 110 mm. şi cîntăreşte circa 100 g., figurînd printre cei mai mari scarabei din lume. Etalează culori metalizate, dar şi modele în alb şi negru, precum scarabeii din specia Goliathus regius. E originar din Africa tropicală şi, pentru frumuseţea sa, e căutat cu pasiune de colecţionari.

*

Dacă există poeţi religioşi, nu e firească şi existenţa unor poeţi demonici? La noi, în fruntea topului celor din urmă se află neîndoios Angela Marinescu. Spre-a nu mai exista dubii, iată cîteva mostre din neguroasa d-sale profesie de credinţă: „Astfel că sînt acum un monstru”. Sau:  „Îmi place să fac rău şi să îmi fac rău”. Sau: „Nu mai am faţă. Nu mai am credinţă. Nu mai am nimic”. A. E.: „Mai mult în serios decît în glumă, socotesc că, fiind vorba de-o poetă înzestrată, s-ar cuveni ca sataniştii s-o prizeze ca pe-o muză a lor”.

*

„Pusei mîna pe clanţă şi apăsai. «Curaj, îmi spusei, dar mă oprii să rectific. Curaj? Numai oamenii timizi au nevoie de curaj pentru ca să facă ceva; cei normali, cei puternici n-au nici curaj, nici laşitate, ei deschid uşile simplu, aşa…»” (M. Blecher).

*

Ideea se stabileşte lent, se ruminează, dovedeşte nu o dată o ezitare în formularea sa. Expresia în schimb se poate impune nu o dată ca un rod briant al spontaneităţii. Cu toate acestea există idei care nu-şi pot lua zborul recunoaşterii decît pe aripile expresiei, altminteri rămînînd simple organisme tîrîtoare.

*

Expresia e suspectată de frivolitate de către cei care n-au înzestrarea acesteia, astfel cum o femeie frumoasă e socotită frivolă de către semenele sale cu un fizic ingrat.

*

Dincolo de reavoinţa omenească cea pururi activă, bîrfa ţine de un soi de hybris al puzderiei de înfăţişări ale lumii, care vor să fie băgate-n seamă cu orice preţ, acceptînd riscul puniţiunii cu pricina.

*

„Muzeele germane se luptă încă să răscumpere sau să recupereze operele de artă confiscate de nazişti şi expuse în aşa-numita expoziţie de «artă degenerată», deschisă în urmă cu 80 de ani la München. Peste 600 de lucrări de artă aparţinînd unor artişti moderni precum Kandinsky, Nolde şi Kirchner, jefuite de nazişti din muzee şi colecţii din Germania, au fost incluse în respectiva expoziţie, care şi-a deschis porţile pe 19 iulie 1937. Operele de artă au fost confiscate deoarece nu se conformau gusturilor lui Hitler, care vizau celebrarea mîndriei de a fi german. Obstacolele legale şi preţurile extrem de ridicate, în cele mai multe cazuri, au împiedicat muzeele să recupereze operele de artă, împrăştiate în prezent prin toată lumea. Preţul de azi al operelor de artă face «aproape imposibilă» recuperarea acestora, a declarat Antje Birthhelmer, de la Muzeul Von der Heydt din oraşul Wuppertal, Vestul Germaniei, de unde naziştii au confiscat circa 500 de lucrări din muzee” (Historia, 2017).

*

Durerea severă, stăpînită, la despărţirea de un prieten apropiat, durerea care nu-şi poate menţine ţinuta, umplîndu-se nu o dată de valul cald al sfîşierii organice, la despărţirea de o femeie iubită. Pivotul trupesc al erosului să încerce oare a-şi acoperi prin patetism nostalgia spiritualităţii?

*

„Lucrul de căpetenie în viaţă nu este ceea ce iubeşti, ci să iubeşti” (Proust).

*

Dispoziţia de beligeranţă a simţămintelor nesigure de sine pentru a-şi face curaj.

*

Cea mai scumpă sticlă de whisky din toate timpurile a costat 630.000 $ (circa 2,4 milioane de lei). Este vorba de o sticlă de whisky Macallan «M», care a fost cumpărată în 2014 de un magnat din Hong Kong.

*

Poţi iubi ceea ce există doar pentru că nu va mai exista.

*

Iubirea poate fi luată în derîdere, ura nu. Poezia, înclinaţiile intelectuale pot fi luate peste picior, manifestările spiritului „descurcăreţ” nu. „Dacă aspiri la filosofie, pregăteşte-te de aici înainte să se rîdă de tine, să fii luat în batjocură de mulţi” (Epictet).

*

Se întîmplă să închei şi ceea ce n-ai început.

*

Moment negru: necunoscutul pe care fiecare zi trăită îl oferă fiinţei cum un dar grecesc.

*

„Rocco e un papagal macaw, care îşi face veacul la Manchester, Marea Britanie. Îi place la nebunie berea şi atunci cînd  stăpînul său, Mike Long, nu este atent, îşi desface singur cîte o sticlă şi se răsfaţă. De cînd a descoperit că are un partener de băute, Mike a renunţat complet la toate desfăcătoarele de sticle de bere din casă şi apelează la papagal să-l scape de capacul sticlei” (Click, 2017).

*

În unele cazuri Destinul existenţial al unui scriitor, deşi pare a se afla în dramatică opoziţie cu Destinul său creator, într-o ordine absconsă a lucrurilor, cu aspect cinic, în fapt îl slujeşte. Viaţa scurtă a omului s-ar spune că favorizează viaţa lungă a operei. Ce s-ar fi întîmplat cu Eminescu dacă acesta ar fi devenit octogenar? N-ar fi fost cu neputinţă, dacă ne referim la contemporani ai săi chiar cu cîţiva ani mai în vîrstă, precum Iacob Negruzzi (1842-1932) sau Ion Pop Florantin (1843-1936). Cum s-ar fi simţit autorul Luceafărului în preajma suprarealiştilor ori a unui Ion Barbu? Ar mai fi continuat să scrie, ar mai fi fost glorificat drept geniu nepereche, poetul naţional? În aceeaşi crudă perspectivă a istoriei contrafactuale nu l-am putea avea oare în vedere şi pe Labiş? Moartea sa extrem de timpurie l-a înzestrat cu o aură romantică salutară, pe care altminteri nu e sigur că ar fi avut-o. Pe altarul antropofag al poeziei, asemenea barzi îşi jertfesc fiinţa trupească în schimbul mîntuirii operei. Nu i-am putea socoti nişte martiri ai esteticului?

*

S-a spus nu o dată, încă din Antichitate, că o persoană îşi descoperă cu adevărat caracterul cînd ajunge în funcţii de conducere. Aşa să fie? A. E.: „Eu unul cred că n-am cunoscut încă nici o excepţie”.

*

Un adevăr e cu atît mai verosimil, cu cît conţine un sîmbure de secret.

*

Discreţia e un secret superficial. Secretul e o discreţie aprofundată.

*

Vanitoşi se dovedeau şi poeţii antici care, după ce-şi citeau producţiile în arena amfiteatrelor romane, îşi îndemnau auditoriul să-i aplaude, cu vorbele Plaudite, cives! („Aplaudaţi, cetăţeni!”). Formulă care a rămas pînă azi într-o notă ironică.

*

Există vînători de soluţii şi vînători de enigme. Ei se pot întîlni cu politeţe pe terenul umoral al pasiunii pentru ceea ce fac în preajma misterului, întrucît nu depind unii de alţii.

*

Boala e prea adesea o afacere murdară. Relaţiile onorabile cu moartea le stabileşti prin contemplaţie, în stare de sănătate.

*

„Prietenul P e alcătuit dintr-un blînd şi încăpăţînat sentiment al propriului merit, care se vădeşte şi-n fundamentala sa indiferenţă faţă de tot ce e în legătură cu aproapele său, o nesfîrşită neîncredere la fel cu cea a ţăranului care nu îngăduie amestecul nimănui în lumea sa practică. Este un om care nu are niciodată vreo îndoială asupra propriului fel de a se comporta, aşa că nu cunoaşte neliniştita adaptabilitate a raporturilor pe care le au alţii cu lumea. (…) Cînd îi spun că nu cunoaşte psihologia, înţeleg că nu ignoră mecanismele umane pe care îşi construieşte dramele sale, ci că, dincolo de acest cîmp al «posibilului» psihologic trăit în artă, el nu a trăit niciodată în realitate o îndoială psihologică, o boală a spiritului – una din acele boli care sînt singurele mijloace de experimentare şi cercetare a abisurilor conştiinţei” (Cesare Pavese).

*

Creaţia: un aliaj interminabil în multitudinea sa de variante între împlinire şi neîmplinire.

*

Nu poţi trăi eternitatea dacă nu poţi trăi clipa.

                                   

Revista indexata EBSCO