Dec 21, 2017

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Un Principe serenissim din Est – orientalist pentru Occident

Au fost prea puţine momentele, dar au fost, cînd spiritualitatea românească a putut să se concentreze şi să se afirme în lume prin figuri de savanţi, geniali chiar, de o incontestabilă valoare. Privind înapoi, pe axa timpului şi a destinelor împlinite cultural în afara pămîntului natal, se impun, prin anvergura preocupărilor şi notorietatea universală, antumă sau postumă, două cariere, cea a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui Mircea Eliade.

Vorbim acum despre cel dintîi, Dimitrie Cantemir, numit de un contemporan al său, printr-un fericit joc de cuvinte, „principe al geniilor şi geniu al principilor”, „sinteză a tuturor”, dezvoltînd elogiul într-un limbaj simbolic de coloratură masonică, despre o operă cu bogate reverberaţii în posteritate. Cantemir n-a ţinut în mînă sceptrul domniei decît sporadic, în schimb l-a ţinut pe cel al ştiinţelor şi artei, cel mai durabil. Aflat mereu în exil, cînd la Constantinopole, cînd în Rusia, principele şi-a scris opera în română, latină sau greacă, din propriul impuls practic, ştiinţific ori artistic, dar niciodată la comandă, acoperind goluri culturale. La o privire generală se constată că a scris o operă de lămurire cu sine (Divanul şi Metafizica) şi o operă de iniţiere şi fondare, cu scop practic expres pentru ruşi, ori turci, dar gîndită şi pentru Occident, unde îi va fi rostit şi scris numele peste decenii şi secole.

Eseul de faţă nu ambiţionează noutăţi documentare. Nu vrea decît să aducă un spor în interpretarea, din perspectiva zilei de azi, a cîtorva dintre faptele culturale ale acestui cărturar fără egal atunci şi acolo, care şi-a depăşit profesorii ce-l instruiseră la Constantinopole. Rar erudiţi al căror discurs uman, moral şi politic, dedus din opera scrisă în preajma lui 1700, să-şi păstreze, fie şi numai parţial, actualitatea, cum se întîmplă cu idei şi sensuri, încă vii, din unele cărţi ale lui Cantemir. Fondator şi iniţiator sau luminător în preferate de el domenii ale culturii universale, Dimitrie Cantemir rămîne, cu certitudine, o proeminentă figură a răsăritului european, cunoscută în mediile studioase consonante din răsăritul şi apusul continentului, la începutul secolului luminilor. Este un adevăr nu numai al nostru, de vreme ce este confirmat prin gestul recunoscător al francezilor de a-i fi încrustat numele pe frontispiciul Bibliotecii Sainte-Geneviève din Paris, alături de Leibniz, Newton şi alţi reprezentanţi de marcă ai filosofiei, artei şi ştiinţelor, nume rămase peste veacuri. E un adevăr întărit şi de recursul unor filosofi şi literaţi la opera istorică a orientalistului român, cum au fost Voltaire, Gibbon, Byron, Shelley, Hugo sau Toynbee.

Interesul Occidentului pentru Orient are varii direcţii, unele motivate material, însă ceea ce urmărim în eseul nostru este să distingem cărui interes major de cunoaştere îi răspund, în primul rînd, trei dintre operele principelui moldav, scrise fie la Constantinopole, fie în Rusia. Avem în vedere Cartea ştiinţei muzicii după felul literelor turceşti, datată la 1700, Istoria Imperiului Otoman (1717) şi Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, originalul latin datat 1719. Ultimele două au avut şi o intenţie practică, de cunoaştere, dincolo de document, aceea de a-l instrui direct pe Petru cel Mare asupra a cea ce este fenomenul otoman, care sunt moravurile, politica şi slăbiciunile ce pot fi atacate războinic, cu mare folos pentru toată Europa creştină, dar în primul rînd pentru ţările române.

Acestea sunt cărţile care i-au adus şi faima de orientalist fără rivali pe durata unui secol. Dar nu totul rămîne în rama acelui timp, întrucît ultimele două pot fi citite şi astăzi cu profit, din perspectiva actualei migraţii asiatice spre Europa. Dacă în formula princeps aceste cărţi se adresau elitei culturale şi conducătorilor de state apusene, încă ameninţate de pericolul otoman, astăzi, mai mult decît oricînd, ele pot fi efectiv instructive pentru cititorul de rînd, care vine -şi va veni – în contact cu mentalitatea religioasă a noilor veniţi ce nu se vor asimilaţi de civilizaţia creştină a Europei. Ei vor moschei şi program specific de rugăciune. Cărţile despre Orient nu sunt singurul merit pentru care Cantemir poate fi adus în contemporaneitate. Mai e şi teatrul politic grotesc, de o izbitoare actualitate, înscenat în Istoria ieroglifică, teatru jucat de tiranie, prostie, versatilitate şi multe altele.

Orientalii înşişi, dar nu numai ei, l-au venerat pe Cantemir şi îl invocă încă pe fondatorul primului sistem ordonat de notare a muzicii turceşti. În plus, nu este uitat compozitorul unor piese instrumentale numite „peşrev”, executate măiestru de el însuşi, acompaniindu-se la tambură, cum scriau Neculce şi Nicolae Costin. Pentru a face înţeleasă valoarea contribuţiilor muzicale ale lui Cantemir, neobişnuite pentru un istoric şi geograf, dar nu şi pentru un metafizician, am apelat la două cărţi1) scrise aplicat de specialişti în muzicologie. Însă, am găsit că e util ca mai întîi să trimit la sursa originară, adică la consideraţiile autorului însuşi pe această temă, frecvent şi semnificativ risipite în alte două opere decît Tratatul de muzică turcească. Cele mai multe astfel de paranteze se găsesc în „adnotările” foarte bogate la Istoria Imperiului Otoman. Citind eu filă cu filă, acest tom, în traducerea lui Iosif Hodoş, din 1876, spre a extrage fragmente de text şi adnotări ce dau istoriei o tentă uşor literaturizată, mi-au atras atenţia prea numeroasele şi pateticele inserţii despre muzică.2) Se vede de acolo că pentru Cantemir muzica era mai mult decît plăcere, era pasiune şi talent, vocaţie chiar. Literaţi fiind noi, ne putem imagina că, de şi-ar fi păstrat tronul moştenit, Cantemir ar fi scris primul tratat de muzică din istoria românilor. Regret că, din economie de spaţiu, nu pot reproduce măcar o adnotare întreagă, cum ar fi cea despre cruzimea sultanului Murad, cuceritor al persanilor pe care voia să-i extermine. Dar, din mulţime s-a auzit un glas: „Împărate îndurător, nu lăsa ca odată cu mine să piară arta muzicii … ale cărei mistere încă nu le-am pătruns pe toate … lasă-mă să mă perfecţionez în această artă divină.”3) Şi, supunîndu-l la probă, Murad a izbucnit în lacrimi, îmblînzindu-se. Toate poveştile inserate în Istorie … au tîlcul lor, aici tîlcul totdeauna vizînd puterea de impresionare a artei muzicale. La fel şi în povestea despre un nobil, „mecena al muzicanţilor orientali”, protectorul unui „Orfeu al persanilor”. În această adnotare îşi aminteşte de magiştrii săi într-ale muzicii, timp de cincisprezece ani. Devenind el însuşi profesor de muzică pentru copiii demnitarilor, recunoaşte că, la rugămintea discipolilor săi a scris „o carte mică în limba turcă despre arta muzicii”. Este aici şi o recapitulare detaliată făcută în 1717, cînd scria Istoria, amintindu-şi împrejurările de la 1700. Această adnotare ne spune că, redactînd în latină Incrementorum et Decrementorum Aulae Othomannicae, Cantemir avea conştiinţa circulaţiei cărţii sale în Europa cînd scria: „ Poate că cititorului european i se va părea un paradox, dacă va fi văzut că eu laud, pentru deprinderea într-o artă atît de nobilă, un popor pe care toată creştinătatea îl socoteşte barbar”. Nu pot încheia sumara invocare a paginilor despre muzică din Istorie, fără să subliniez că şi în ultimii săi ani Cantemir s-ar fi întors la vechea pasiune. Cu regret scria: „Nu intră în preocupările mele de acum să mă ocup pe larg de această artă orientală, însă, dacă Dumnezeu îmi va da viaţă lungă şi liniştită, o voi explica într-o altă carte separată”. Perfecţiunea caligrafică, meticulozitatea şi ordinea geometrică a paginilor manuscrisului Tratatului pot fi văzute în fotocopiile din volumul muzicologului Eugenia Popescu-Judetz. Vorbind despre rafinamentul muzical al principelui, autoarea mizează şi pe legenda unei gene pe linie paternă, ştiindu-se că bătrînul şi neinstruitul Constantin Cantemir tatăl cînta frumos la instrumente populare moldave. Se pot reconstitui, în linii mari, mediul cultural al Constantinopolului, relaţiile întinse ale beizadelei, împrejurările în care îşi cînta propriile compoziţii devenite celebre, influenţate fiind de muzica persană catifelată. În Sistemul religiei muhammedane referirile la muzică sunt mai puţine, una fiind de importanţă majoră, cea despre muzica dervişilor mevlevi. Şi este importantă întrucît lui Cantemir i s-a atribuit o „Arie a dervişilor”, despre care s-a scris mult în posteritate de istorici italieni, ca Toderini4), la finele secolului al XVIII-lea, sau, tot atunci, germanul Sulzer. Se crede că această arie era trecută, în copie, în albumul diplomatului francez la Constantinopole, Ferriol, prieten foarte apropiat al lui Cantemir, despre spiritul rebel al căruia principele va povesti pe larg în Istoria Imperiului Otoman. Ideile novatoare, sistemul de notare muzicală, scara muzicală, definiţiile date sunetului muzical, vocii sau motivului melodic şi alte contribuţii originale 5) i-au asigurat lui Cantemir un loc în istoriografia acestei arte, ca şi în memoria Istanbulului de astăzi. Nu e de neglijat faptul că în propunerea de primire în Academia berlineză, era menţionat scurt, între altele, şi meritul de a fi avut acest talent ce-i completează profilul enciclopedic şi de fondator: „Muzica, pe care a alcătuit-o în ordine (căci aceasta lipsea turcilor) înregistrînd-o cu note.”6) Să mai amintim numai că, astăzi, muzicianul spaniol Jordi Savall cutreieră lumea cu mica lui formaţie, cîntînd şi muzica lui Dimitrie Cantemir.

Filosofia istoriei exersată anume în Monarchiarum phisica examinatio, e implicată, pe fond, în toate scrierile lui Cantemir ce se încadrează total sau parţial în această ştiinţă. Istoria scrisă cu intenţia de a prezenta Europei, într-o savantă limbă latină, fenomenul otoman oscilant între creştere şi cădere, stă în centrul întregii sale opere care contribuie hotărîtor la renumele de orientalist. Unicitatea Istoriei Imperiului Otoman stă în faptul că principele, trăitor la Constantinopole 22 de ani, în strînsă legătură cu personalităţi din elita politică, a scris o operă de iniţiere realizată din interiorul imperiului războinic ce ameninţa încă Europa centrală şi de răsărit. Ca să ajutăm cu ceva înţelegerii cititorului de astăzi, vom spune că Orientul otoman era pentru Europa un fel de „deşert al tătarilor”, o primejdie excepţional figurată literar de Dino Buzzati. Citită răbdător, în discursul subiacent descoperi, în chiar cunoaşterea faptică, o anume încurajare a reacţiei europene de a distruge această putere. Un fel de „nu vă fie frică, sunt cauze interne ce ruinează sigur imperiul” şi, deci, slăbeşte elanul lui cuceritor. Este legea internă a acestei vaste construcţii, susţinută şi cu ideea de a anexa un plan al Constantinopolului, Cetatea Epithimiei, adică a corupţiei, cum e figurat în Istoria ieroglifică. Harta a fost reprodusă în ediţiile engleză şi franceză, apărute în posteritatea imediată, presupunînd că a fost studiată cu interes de strategi şi monarhi. Convergentă în intenţie este şi harta colorată a „zidului caucazian” studiat de Cantemir în timpul campaniei din 1722, alături de Petru cel Mare. Era căutată o cale de atac prin „Poarta de fier a Orientului”. Pentru cei fără cultura istoriei, care acuză greşeala lui Cantemir de a fi încheiat tratatul cu Rusia, în speranţa eliberării ţării sale şi a tronului ocupat de greci, trebuie să ştie că principele nu s-a aliat cu sovieticii, ci cu un împărat creştin care a civilizat Rusia. Nu întîmplător, un alt mare cărturar, Nicolae Milescu s-a refugiat şi a sfîrşit tot în Rusia creştin-ortodoxă, iar legenda spune că ar fi fost profesor, pentru cultura europeană, a ţareviciului Petru. Imposibil de respins intenţia practică a cărţii, ea poartă în imaginarul utopic al principelui pecetea visului de libertate pentru ţara tronului său uzurpat. Gîndul era purtat şi pregătit documentar încă din anii trăiţi în palatul său de pe malul Bosforului, pînă tîrziu în anii 1716 – 1717, cînd, în Rusia, duce la capăt istoria acestui popor, nomad la origine şi care, după 1453, cînd ultimii Paleologi le cedează Bizanţul, răscoleşte şi supune, pe durată de secole, popoare creştine din centrul şi estul Europei. Unele popoare, cum albanezii, au fost islamizate. Aversiunea lui Cantemir faţă de această putere imperială l-a stăpînit continuu, deşi a trăit decenii în şi contra ei. O probă a acestui resentiment, diplomatic ascuns o vreme, există în testamentul său. Simţindu-şi aproape sfîrşitul îşi lasă, prin testament, grija copiilor în seama ţarului ortodox, cu precizarea: „astfel copiii mei niciodată nu vor vedea furia mahomedană.”7)                                                            

                Am citit şi recitit, cu mare curiozitate, corespondenţa8) purtată între Maria, fiica mai mare a lui Cantemir, considerată cea mai cultă femeie din Rusia vremii, şi fratele mai mic, Antioh, trimis plenipotenţiar al Rusiei la Londra şi consecutiv la Paris, unde a şi sfîrşt. Întrucît scrisorile lui Antioh datează tocmai din anii 1732 -1738, cînd era la Londra, şi din anii 1738 – 1744, cînd era la Paris, am căutat în ele mărturii despre traducerea Istoriei Imperiului Otoman şi tipărirea în cele două limbi, pe cheltuiala proprie. Absenţa totală a unei informaţii despre apariţia cărţii în cele două mari capitale europene nu poate fi pusă decît pe seama cenzurii ruse asupra corespondenţei. Prinţii Cantemir se fereau să afle curtea imperială de la Petersburg, care păstra monopolul asupra unei cărţi atît de importante pentru orientarea strategiei sale. Sau, epistolierii voiau să evite acuza că ar cheltui în interes particular banii din fondul oficial, şi aşa foarte puţini, cum scria mereu Antioh. Călătoria manuscrisului, de la Antioh, care îl luase cu el în Anglia, la traducătorul englez, vîndut apoi la licitaţie pentru datoriile tînărului principe moştenitor, la un anticar, la un librar şi în biblioteca unei curţi nobiliare, pînă să ajungă într-o Bibliotecă din America, este urmărită, cu tot ce s-a putut găsi documentar, în prefaţa ediţiei din 1999 semnată de Virgil Cîndea, descoperitorul şi editorul manuscrisului, copie a originalului latin.9) Aici e şi explicaţia rapidei difuziuni a cărţii. Apropiaţii familiei au vorbit şi despre un manuscris pierdut al traducerii în italiană a Istoriei, făcută de Antioh. Sau, că Petru cel Mare ar fi comandat şi o traducere în limba rusă. Ca orice lucru de importanţă majoră şi acesta e învăluit în legendă.                                                         Modernitatea spiritului ştiinţific afirmat în capitolul prim al prefeţei, unde expune pe scurt intenţia Istoriei …, cu o logică fără cusur, în stil clasic latin, fără risipă de cuvinte e de reţinut. Non multa sed multum. Şi dacă logica, numită de Cantemir, în Compendiul său, drept „cheia celor mai ferecate porţi ale filosofiei”, atunci ea trebuia să funcţioneze şi în filosofia istoriei. Şi începe: „Mărirea şi decăderea Imperiului Otoman vrînd să punem în lumină, mai întîi trebuie să lămurim cîteva chestiuni de istorie şi genealogie, asupra cărora istorici mari şi serioşi ai creştinilor au căzut adesea în gravă greşeală.” 10)Fiind cartea un instrument folositor creştinilor, principele comentează, pe pagini întregi, cu tabele, corespondenţa, numită de el comparaţie, între anii erei creştine şi cei ai Hegirei musulmane. Adesea, pentru orientarea cronologică a creştinilor, în text, pune în paranteză alături de anul Hegirei, anul de după Christos. În rîndul al doilea îşi propune o cercetare a „numelui neamului turcilor” şi, în fine, tot în introducere, anunţă un demeres explicativ „asupra originei spiţei aliotmanice”. Complică, nu fără orgoliu, în stilul lui, clasica afectare a modestiei, cînd recunoaşte că lămuririle sale „nu pot fi la adăpost de orice greşeală”, întrucît cunoaşterea umană are limitele ei. „Nici în relatarea a ceea ce vezi direct, perfecţiunea nu poate fi atinsă, şi cu atît mai puţin refacerea istoriei trecute a unui neam barbar”, scrie el cu dreptate . Se lasă, prudent, în seama spiritului critic al cititorului. Istoria … nu este dedicată cuiva anume, cum sunt alte scrieri ale principelui, ci e trimisă către orice cititor interesat, care trebuie ajutat să înţeleagă şi să ştie în ce constă primejdia islamismului.

Asocierea Istoriei Imperiului Otoman cu alte cărţi europene, pe baza principiului constructor al creşterii şi decăderii imperiilor, trebuie nuanţată. Este adesea invocat Giambattista Vico, cel care, în Ştiinţa nouă, publicată în 1725, după moartea lui Cantemir, dezvoltă teoretic legea imanentă istoriei, a drumului în cerc, „corsi i ricorsi”, ca întoarcere ciclică la barbarie, ceea ce nu e tot una cu ideea de sursă greacă, pe care construieşte Cantemir. Sigur, fundamentul teoretic care organizează cartea speculativă, de mici proporţii, a lui Montesquieu, Considerations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence, apărută la zece ani după moartea lui Cantemir, este acelaşi cu al Creşterii şi decăderii curţii otomane. Numai că, studiul lui Montesquieu este în întregime retrospectiv, dinafara timpului istorisit, fără o strictă cronologie a împăraţilor romani. Merge pe cîteva vîrfuri, situate la extreme. Or, tomul lui Cantemir ordonat cronologic după succesiunea sultanilor, cu prelungiri informative în adnotări, este cu asupra de măsură valoros în prezentarea istoriei turceşti la care a asistat, ca martor, şi pentru explicarea din interior, prin adnotări, a mentalităţii etnice şi religioase a acestui popor intolerant cu tot ce nu era mahomedanism. O comparaţie a celor două cărţi, dincolo de paradigma din titlu, ar putea să privească doar cîteva dintre cauzele interne ale decăderii: slăbirea puterii armate, anarhia, corupţia, neputinţa legilor, pierderea prestigiului conducătorilor şi altele. Dar ceea ce îi desparte pe cei doi autori contemporani este discursul practic al scrierii lui Cantemir, compus în viziune şi interes european. Se poate presupune că Antioh, aflat în frecvent dialog cultural cu Montesquieu, la Paris, să fi atins problema ideii dominante a celor două cărţi, întrucît tomul tatălui său, în acel moment, apăruse deja în traducere franceză, în 1743. La un an după, eruditul, poliglotul Antioh se va stinge, la Paris, spre regretul oficial exprimat de autorul Scrisorilor persane. Adnotările care ocupă jumătate din Istoria Imperiului Otoman, instructive şi atractive pentru exotismul lor, fac proba priceperii principelui de a face plăcută lectura şi deci receptarea discursului cărţii sale. Nici aspectul memorialistic al adnotărilor despre prezenţa autorului în unele evenimente nu e lipsit de importanţă, ca semn al autenticităţii.

În fine, cea de a treia operă de orientalistică scrisă în latină de Cantemir în Rusia, în ultimii ani de viaţă, tradusă în limba rusă, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, tipărită antum, în Rusia,în 1722, e o anexă a Istoriei Imperiului Otoman. Dezvoltă aici informaţii promise în Istorie, ca iniţiere pe termen foarte lung, asupra ce este doctrina religioasă musulmană care nu cunoaşte grade intermediare, mizează doar pe ultimele consecinţe, ori cîştig, ori moarte. Vorbind şi în Istoria Imperiului Otoman despre psihologia poporului şi despre înrădăcinarea fanatică, extremistă, a acestei credinţe, o rezumă într-o adnotare revelatoare pentru ceea ce trebuie, şi astăzi, să ştie un creştin din noua Europă: „Sufletul musulman – scrie el – adică «cel care a hotărît că ori învinge, ori moare»… crede că pe cel ce moare îl încoronează martiriul… Iar de aici se aude adesea din gura celor ce pleacă în expediţie vorba: «ori tronul, ori fericirea», «ori martir, ori învingător»…” Sistemul, tradus la noi de Virgil Cîndea, este şi o carte de atitudine antimahomedană şi de religie comparată între Biblie şi Coran. Cantemir n-a fost nici primul, nici singurul care a scris despre sistemul credinţei ce a hotărît organizarea statală şi jurisprudenţa turcească, dar este cel mai profund şi mai complet autor. „Cuvîntul înainte”, de închinare către ţarul protector şi „apărător al credinţei ortodoxe”, este o diluată formulare a recunoştinţei, împletită în mod original cu, iarăş, o îndelungată şi variată mimare a modestiei, simultan lăudîndu-şi „uşurinţa şi zborul lesnicios al penei”. Subînţeles, cartea despre religia muhammedană e destinată „a folosi obştei” interesată de subiect, din nevoia de cunoaştere utilă. Pentru cine deschide această carte, ce merită reeditată şi tradusă în limbi de circulaţie în Europa, poate citi două ode ce îl vor fi încîntat pe deja „celebrul principe”, scriitor despre „perfida Turcie”. Autorul odei a perceput scopul ultim al cărţii, acela de a-i învinge pe musulmani chiar cu armele ştiinţei despre propria lor credinţă. Ideea o dezvoltă însuşi Cantemir în „Precuvîntarea către cititor”, unde defineşte rezumativ „şiretenia grosolană şi proastă a cărţii Curanului”, ridiculizată de învăţaţii greci între care împăratul Ioan Cantacuzino. Precuvîntarea avansează intenţia de a discredita islamismul prezentîndu-l în comparaţie cu creştinismul, cu apel la texte din Coran şi Biblie. În mod repetat se exprimă compasiunea pentru oprimarea nemeritată a grecilor, al căror avocat apărător a fost însuşi Cantemir la un moment dat.

De la înălţimea ştiinţei lui de carte şi a raţionalismului său, Cantemir insistă mult pe moravurile, pe mentalitatea dominată de superstiţii, pe credulitatea şi credinţele false ale musulmanului de rînd. Dusese cu el în Rusia notiţe amănunţite din perioada constantinopolitană, avînd în proiect scrierea cărţii de popularizare a ceea ce este mahommedanismul. Vedea germeni ai decăderii chiar şi în perioada lui Soliman-canuni, adică legiuitorul. Semnul îl vedea în neputinţa legilor în anumite comunităţi sau secte ale dervişilor. Instructive pentru oricine sunt paginile scrise cu umor conţinut despre „închinătorii la cîini”, şi „închinătorii la boi”, sau despre „ţiganii de neam faraonit” pe care Soliman nu i-a putut ordona prin repetate legi cărora ei li s-au sustras sistematic. Datele de conţinut susţin afirmaţia că Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, scrisă în original latin, este o carte gîndită imediat pentru o eventuală campanie antiotomană a ruşilor, iar pe termen lung e dedicată cunoaşterii europene a încă periculoaselor accese agresive ale imperiului în declin. După doctrină, pacea cu creştinii nu poate fi decît temporară, întrucît mai puternică e proorocirea profetului că: „mai înainte de a pieri lumea, poporul meu va stăpîni tot globul pămîntesc de la apus la răsărit”. Se vorbeşte astăzi în Europa atentatelor despre „Jihad”. Despre asta Cantemir spunea totul, pe scurt: „Tăria în limbajul Curanului se numeşte şi se înţelege în două feluri: djihad, adică purtarea războiului sfînt, şi gaza adică puterea, prin care cei necredincioşi şi adversari credinţei muhammedane sunt învinşi, supuşi şi ucişi… dacă vei ucide vei fi gazi, adică învingător, dacă vei fi ucis, vei fi mucenic, deci fericit în amîndouă cazurile.”11) Cantemir contrazice doctrina cu sentinţe din Etica lui Aristotel, întoarsă pe dos de închinătorii la Mahomed. Această operă a lui Cantemir, prevenitoare şi într-un fel profetică, face proba că principele serenissim din răsăritul Europei avea în grijă spiritual-creştină tot bătrînul continent bîntuit de cotropitori. Numai atît de ne-ar fi spus Maurul înainte să plece, şi ar fi suficient motiv ca Europa de azi să-l recitească.

Note                                                                                                                          

  1. Eugenia Popescu-Judetz, Dimitrie Cantemir-Cartea Ştiinţei Muzicii, Editura Muzicală, Bucureşti, 1973. Conţine, în anexă, facsimilul manuscrisului original; Victor Ghilaş, Dimitrie Cantemir în istoria culturii muzicale, Editura Epigraf, Chişinău, 2004
  2. Dimitrie Cantemir, Legende şi istorioare orientale extrase din Istoria Imperiului Otoman de Elvira Sorohan, Junimea, Iaşi, 2013
  3. Citatele trimit la: Dimitrie Cantemir, Legende şi … op.cit.,pp.114-117
  4. Eugenia Popesu-Judetz, op.cit.,p.48
  5. Idem, pp.96, 105
  6. Victor Ghilaş, op.cit.,p.9
  7. Apud: Ştefan Lemny, Cantemireştii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Polirom, Iaşi, 2010, p.14o
  8. Prinţii Antioh şi Maria Cantemir în documente de epocă. Ediţie îngrijită, prefaţată şi adnotată de Leonte Ivanov. Traduceri de Marina Vraciu, Leonte Ivanov, Dragoş Cojocaru. Ed. Univ. „Al.I. Cuza” Iaşi, 2011, pp.359 – 475
  9. Dimitrie Cantemir, Incrementorum et Decrementorum Aulae Othomanicae, facsimil al manuscrisului latin de la Biblioteca Houghton, Harvard University, Cambridge Mass, cu introducere de Virgil Cîndea, Roza Vînturilor, Bucureşti, 1999. După aspectul caligrafiei, manuscrisul original a fost copiat de mai multe mîini.
  10. Vezi: Dimitrie Cantemir, Istoria măririi şi decăderii Curţii Othomane, trad. din latină de Ioana Costa, Acad. Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2015, p.481
  11. Dimitrie Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, trad.,studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cîndea, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977, pp.117, 313, 315                                                        
Revista indexata EBSCO