Dec 21, 2017

Posted by in EDITORIAL

Adrian LESENCIUC – Cultura română, între drumul propriu și „imitațiune”. Reperul Maiorescu. Perspective junimiste contradictorii

 

Dezvoltată în direcţia junimistă, analiza lui A.D. Xenopol (în principal din Studii asupra stării noastre actuale, publicate în Convorbiri literare în 1871) – de altfel, provenind din rîndurile acestei mişcări – propune o interpretare proprie a formelor fără fond. Perspectiva lui Xenopol, avînd la baza clarificări conceptuale după rigori ştiinţifice, care să nu permită interpretări politicianiste, se apropie mai mult de neutralitatea epistemică decît precedentele formulări junimiste; istoricul român consideră necesară o grilă critică de receptare din exterior a formelor adecvate, în paralel cu conservarea valorilor tradiţionale şi a moravurilor româneşti. Meritul principal al lui Xenopol în analiza formelor fără fond este acela de a evidenţia faptul că modernizarea din interior şi preluarea din exterior nu se exclud: „Cele două tipuri de evoluţie – proprie şi prin influenţă – nu se exclud, ci se interferează” (Schifirneţ, 2007:149).

Acţiunea antidifuzionistă, constituită pe fundamentele unei ideologii naţionaliste exprimată în planul ideilor în imediata vecinătate istorică a revoluţiei paşoptiste, stă sub semnul prefacerilor în conştiinţa naţională şi al putinţei de a schimba întregul construct cultural plecînd de la fondul autohton. În contextul exaltării cu privire la identificarea bogăţiei culturale autohtone, acoperite de intemperiile istoriei sub pătura rurală, s-au născut luări de poziţie din prisma unei situări inerţiale împotriva angajării în schimbarea culturală ca urmare a echilibrării raporturilor intern-extern în ceea ce priveşte forţele în cauză. Un moment crucial al dezvoltărilor în această linie este cel iniţiat de mişcarea sămănătoristă, apărută la iniţiativa lui Spiru Haret şi coordonată de Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc. Se pot distinge două direcţii majore de orientare a discursului sămănătorist, vizînd: nefructificarea eficientă a fondului cultural autohton, respectiv neadecvarea împrumuturilor cu acest fond. Prima direcţie presupune mobilizarea schimbării sociale din interior, prin inovare culturală, cea de-a doua este o măsură de răspuns la difuzionismul generalizat al epocii (sau, mai exact, la o tendinţă exagerată a unei anumite structuri sociale de aliniere cu orice mijloace la ceea ce reprezintă mirajul occidentului). Un rol important, în acest sens, l-a avut Nicolae Iorga, care preluînd iniţiativa Sămănătorului, o redefineşte în termenii întoarcerii la „sufletul poporului român”, prin „a da neamului românesc o literatură, care să pornească de la el, de la ce e mai răspicat şi mai caracteristic în el, şi de a da în acelaşi timp literaturii universale în formele cele mai bune ale ei un capitol nou şi original” (apud Lovinescu, 1973/1981:16). Continuînd ideea eminesciană a constituirii grupurilor parazitare (elitele politice, noua pătură mic burgheză) cu o cultură de împrumut, Iorga intenţionează, astfel, o revigorare culturală prin întoarcere la autenticul ţărănesc, în paralel cu consolidarea conştiinţei naţionale şi o respingere a tot ceea ce este anorganic, străin, greu de implantat într-un mediu funcţional. Acordînd literaturii un rol însemnat în întărirea conştiinţei naţionale, Iorga considera a nu fi necesar, prin urmare, importul de forme din exterior, deoarece acest motor al schimbării culturale, literatura, trebuie să se exprime, în termenii herderieni de Volkgeist şi Zeitgeist[1]. Dubla ancorare, în spiritul poporului şi în spiritul timpului conduc spre o actualizare, spre sincronism cultural realizat prin resorturi proprii, prin combustie internă. Nota ideologică asociată mişcării sămănătoriste este exagerată: naţionalismul, tradiţionalismul şi reacţionarismul acesteia sînt doar forme de răspuns la o invazie incontrolabilă de forme ale civilizaţiei inadaptabile mediului autohton, pătrunse mai degrabă cu scopul de a produce schimbarea culturală nu în sensul natural în care s-ar fi produs sub acţiunea factorilor interni. Această notă derivă dintr-o confuzie între etnic şi estetic, în ciuda conturării anterioare a distincţiei prin prisma criticii maioresciene.

Nuanţe diferite ale reacţiei la difuzionism sînt îmbrăcate de perspectiva socialistă. În acest caz avem un raport de influenţă fond social – forme sociale în ţările dezvoltate, respectiv inversat, forme sociale – fond social în ţările „înapoiate”, nedezvoltate, aflate în orbita primelor, în înţelesul alocat de Constantin Dobrogeanu-Gherea (acest raport social fond-formă a fost înţeles eronat de mulţi analişti ca fiind raport cultural fond-formă; în spiritul teoriei lui Gherea, ne situăm în afara cadrului instituit de Maiorescu, dar în înţelegerea eronată, produsă de confuzia schimbare socială = schimbare culturală, el a fost de multe ori proiectat în linia aparentului antidifuzionismului junimist). Plecînd de la ipoteza că statele mai puţin dezvoltate împrumută obligatoriu „forme” din statele avansate, Dobrogeanu-Gherea a formulat legea orbitării ţărilor înapoiate în jurul celor dezvoltate, adică a constatat predominanţa factorilor externi în ceea ce priveşte schimbarea socială.

Nuanţa culturală a raportului inadecvat forme-fond este scoasă în evidenţă, în special, în studiile lui Constantin Rădulescu-Motru[2]. Fundamentînd pe raţiuni culturale „progresul” societăţii, Rădulescu-Motru consideră nu doar inoportună, ci şi, mai ales, păguboasă, dăunătoare imitaţia culturală, acoperirea „golurilor” în dezvoltarea naţiunii, a golurilor istorice din parcursul devenirii ca naţiune, cu forme aparţinînd altor culturi. Pseudocultura ia locul culturii autentice, ale cărei funcţii le reproduce (în sens negativ) şi ale cărei elemente le conţine în integritate. Pseudocultura, stadiu intermediar, urmată de semicultură (stadiu care promite evoluţia, între barbarie şi cultura adevărată, în felul în care a fost definită de Rădulescu-Motru), descrie implantul nereuşit al formelor fără fond în proximitatea teoriei  eminesciene:

 

În aparenţă, pseudocultura cuprinde aceleaşi elemente pe care le întîlnim şi în cultura adevărată. […] Aşa şi elementele care alcătuiesc pseudocultura. Legătura între ele este întîmplătoare şi puţin definită. Aci nu este o excepţie să întîlnim o credinţă religioasă trăind alături cu instituţiuni sociale opuse; valori morale recunoscute din vorbă, dar în fapt neaplicate; o ştiinţă oficială alături de o ignoranţă reală; un interior de suflet necioplit învăluit în haina unei arte de împrumut; aspiraţiuni şi idealuri sociale transformate în titluri de rentă. (Rădulescu-Motru, 1904/1998:74-76)

 

Starea de semicultură, stăpînind sufletul culturii române pînă la începutul secolului al XIX-lea, a lăsat treptat locul instaurării pseudoculturii, ca urmare a importului de forme cosmopolite, ca urmare a mimetismului – motiv pentru care critica de avertisment a lui Barbu şi Lascăr Catargiu, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Lahovari sau Mihai Eminescu a fost de bun augur în scopul apelului la reconfigurarea arhitecturii culturale după coordonate autohtone.

Distanţîndu-se de junimism, Garabet Ibrăileanu lansează ideea ineluctabilului în noile raporturi dintre forme şi fond, în adoptare. Adoptarea de forme din exterior este necesară şi se justifică prin nevoia de dialog cultural: „Nici un popor nu poate şi nu trebuie să fie refractar la cultura celorlalte popoare, şi cu atît mai mult un popor rămas în urmă” (Ibrăileanu, 1919/1989: 26). Această poziţionare are la baza o interpretare conjunctivă a raporturilor dintre culturi: cultura naţională nu se opune celei universale, nu o contrazice. Fiecărui popor îi rămîne calea de a contribui cu ceva la cultura universală, „dîndu-i nota specifică geniului său”, dar alinierea se face în limitele naţionalului, a autenticului care izvorăşte din ţărănimea română (necesar a căpăta valoarea socială proporţional cu valoarea numerică, avertiza Ibrăileanu). În acest sens, criticul român nu se poziţionează nici în linia junimistă, dar nici în cea sincronistă, deoarece concepţia sa despre cultură se focaliza în jurul ideii de autentic: o cultură e cu atît mai înaltă cu cît e mai naţională. În această ecuaţie dinamică, influenţa şi împrumutul nu se opun dezvoltării naturale, autentice, decît în exces.

 

Bibliografie: Garabet Ibrăileanu. [1919] (1989). Cultura streină. În Garabet Ibrăileanu, Cugetări. Antologie, prefaţă, indice bibliografic şi indice tematic de Sergiu Selian. Bucureşti: Albatros; Eugen Lovinescu. [1973] (1981). Istoria literaturii române contemporane. Vol. I. Bucureşti: Editura Minerva; Constantin Rădulescu-Motru. [1904] (1998). Cultura română şi politicianismul. În Constantin Rădulescu-Motru, Scrieri politice. Selecţia textelor, îngrijirea ediţiei şi studiul introductiv de Cristian Preda. Bucureşti: Editura Nemira. 65-186; Constantin Schifirneţ. (2007). Formele fără fond, un brand românesc. Bucureşti: comunicare.ro; A.D. Xenopol. [1871] (1998). Studii asupra stării noastre actuale. În Mihai-Ştefan Ceauşu (ed.), Xenopoliana. Buletinul Fundaţiei Academice „A.D. Xenopol”. Tomul VI, 1-2, Modernizarea în spaţiul românesc. 221-229.

 

[1] „O literatură trebuie să afirme sufletul unui popor în forme care corespund culturii timpului”, nota Iorga în 1905 (apud Lovinescu, 1973/1981:18), ceea ce nu presupune închiderea culturală, tendinţă care se asociază fals teoriei formelor fără fond, ci nevoie de cunoaştere, în scopul analizei comparate, a „sufletului” celorlalte popoare.

[2] Unul dintre marile merite ale lui Rădulescu-Motru este acela de a redirecţiona discursul pe tema culturii române în general, pe marginea raportului dintre fondul autohton şi formele de împrumut în special dinspre „sentimentele şi resentimentele personale” înspre zona ştiinţifică

Revista indexata EBSCO