Dec 21, 2017

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare. Titu Maiorescu la Convorbiri literare (IV)

 

Este bine cunoscută neimplicarea politică a Societăţii Junimea şi a revistei pe care a fondat-o, Convorbiri literare. Singura ocupaţie admisă la întru­nirile Societăţii era de natură literară, iar în foaia ju­nimistă era refuzată orice colaborare ce avea ca temă politica militantă. Junimiştii, în acelaşi timp, au fost şi mari personalităţi politice care au influenţat direct po­litica românească, la cele mai înalte niveluri: miniştri, prim-miniştri, deputaţi, senatori, preşedinţi ai Came­relor, diplomaţi etc. etc., din ziua cînd, la solicitarea ministrului G. Costaforu (prezent la Iaşi împreună cu Principele – viitorul rege Carol I – şi Elisabeta Doamna şi tri­mis de aceştia pe 15 aprilie 1871 pentru negocieri cu ju­nimiştii), după lungi discuţii, ei acceptă implicarea poli­tică, ce va dura pînă la fruntariile intrării României în prima conflagraţie mondială.

Încă din Introducerea care deschide seria celor cinci volume de Discursuri parlamentare (primul volum ocu­pă 1866-1876, al doilea: 1876-1881, al treilea: 1881-1888, al patrulea: 1888-1895, ultimul: 1895-1899; pe lîngă discursurile ţinute în timpul celor 25 de ani, cît a fost membru în Cameră, a adăugat şi cîteva priviri asupra istoriei noastre contemporane, ce dau seama asupra dez­voltării politice a României de după 1866), Titu Maiorescu face cîteva precizări: „Ceea ce în adevăr trebuie să ne atragă o deosebită luare aminte este tranziţia ţării noastre de la starea precară a unor Principate elective spre consolidarea unui Regat ereditar, şi mai ales îndru­marea spiritelor conducătoare în politică de la uşurinţa răsturnării lui Cuza-Vodă şi de la pornirile antidinastice din întîia parte a domniei lui Carol I, spre deplina recunoaştere a autorităţii Regelui de către toţi bărbaţii politici din ziua de astăzi”.

Şi exclamă încrezător: „Ce deosebire între 1866 şi 1896, ce schimbare a cugetelor în decursul a 30 de ani, şi ce îndreptăţire a încrederii în viitor!”

De altfel, pe acest subiect am scris pe larg la împlinirea a o sută cincizeci de ani de la naşterea Societăţii Junimea, tot în acest spaţiu, şi în volumul Un vis al inteligenţei libere, apărută în 2016 la Editura Ideea Europeană. Din 1871 începe cariera parlamentară a lui Titu Maiorescu. Context în care va fi îndepărtat din învăţămînt, pe 25 noiembrie acelaşi an, pe motiv că nu-i prezent la ore la Universitatea ieşeană, el fiind la sesiunea parlamentară bucureşteană. Rămîne în afara vieţii universitare timp de 13 ani pînă în octombrie 1884, cînd în cadrul Universităţii din Bucureşti va ţine cursuri de Logică şi Istoria filosofiei (germane, franceze, engleze) din secolul XIX; va preda aceste discipline pînă în 1909 cînd se retrage la pensie din propria voinţă, înainte de a împlini 70 de ani.

Ales în Parlament (1871) va naveta între Iaşi şi Bucureşti; pierduse catedra de la universitatea ieşeană, îi mai rămîne în capitala Moldovei contactul cu alegătorii şi prietenii de la Convorbiri şi junimiştii.

Numit Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 7 aprilie 1874-30 ianuarie 1876, în cabinetul Lascăr Catargi, Titu Maiorescu se mută la Bucureşti, unde îşi cumpără în 1879 un imobil în strada Mercur nr. 1; în ianuarie 1874 îşi vînduse casa din Iaşi.

Din 1874 pînă în 1880, în afara unor traduceri din autori germani sau pe filieră germană, nu mai este prezent cu articole şi studii în Convorbiri literare. Viaţa politică îl acaparase cu totul.

Prima fază a activităţii sale îndrumătoare de impunere a adevărului prin studiile publicate în foaia junimistă – perioada cea mai rodnică a lui Maiorescu, se încheiase: „Maurul îşi făcuse datoria – cum remarcă Pompiliu Marcea în «Convorbiri literare» şi spiritul critic (1995). Toate intervenţiile de pînă acum urmăreau să elimine din viaţa spirituală mediocri­tăţile, erorile, direcţiile false. Pentru a clădi ceva tre­buie mai întîi să întreprinzi o operaţie de asanare, de înlăturare a obstacolelor ce frînează progresul. După îndemnul la cantitate al lui Eliade a urmat consemnul selecţiei, al lui Maiorescu, din care urma să se nască o nouă epocă de cultură şi o nouă direcţie. Între 1867 şi 1871 atmosfera literară respira un aer mai pur, mai intelectual, criteriile de apreciere respectau specificitatea fenomenelor şi nici vorbă, Convorbirile şi Maiorescu personal au jucat un rol deosebit”.

Primul studiu de direcţie este Despre scrierea limbii române, publicat în volum în 1866 şi reluat în Convorbiri literare, în intervalul august 1867 – decembrie 1873.

Problema discutată în cadrul Societăţii Junimea încă de la înfiinţare şi mai apoi lăsată în sarcina lui Maiorescu era scrierea limbii române în contextul european la care România îşi dorea să fie parte. În acest context, se impunea renunţarea la haina nepotrivită a caracterelor chirilice şi întoarcerea la originile latine, la alfabetul mai potrivit limbii române. Lupta va fi dublă, odată cu părăsirea tiparelor slave, era necesară şi eradicarea etimologismului ardelean care îndruma limba pe o pistă falsă, cu totul nepotrivită. Maiorescu şi Convorbiri literare vor impune caracterele latine şi scrierea fonetică într-o formă însuşită şi de Academia Română, Academie dominată de etimologiştii transilvani şi din care, din aceste motive, va şi demisiona. Va reintra în Academia Română în 24 mai 1879, împreună cu Vasile Alecsandri, Academia fiind reorganizată prin decretul regal din 29 martie 1879. Biruinţa în chestiunea limbii va fi recunoscută de Academie, care îi şi încredinţează demararea proiectului ortografic al limbii române, împreună cu un comitet format din Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub preşedinţia lui Bariţ. Raportul va fi întocmit de Maiorescu şi citit la Academie, va fi publicat în Anale şi retipărit în Convorbiri literare nr. 2, 1 mai 1880.

O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, care deschide primul număr al Convorbirilor literare, este piatra de temelie pe care se va înălţa poezia română modernă, prin implementarea adevărului estetic în receptarea creaţiei lirice.

Contra şcoalei Bărnuţiu, publicată în Convorbiri… între 15 decembrie 1867 şi 15 februarie 1868 sub titlul: Dreptul public al românilor şi şcoala Bărnuţiu, dezavuează abaterile bărnuţene, stabilind adevărul în spaţiul juridic, politic şi social; şcoala Bărnuţiu susţinînd o viziune ideologică fantezistă şi primejdioasă prin susţinerea separatismului, xenofobiei şi spiritului antimonarhic.

În contra direcţiei de astăzi în cultura română (Convorbiri literare, 1 decembrie 1868) cumulează argumente irefutabile în contra neadevărului intern, în cuprinsul fenomenului cultural român, o direcţie, cum o supranumeşte, stricăcioasă.

Direcţia nouă în poezia şi proza română (Convorbiri literare, 15 mai 1871-11 octombrie 1872) evidenţiază şi dă încredere în noua direcţie spre care se îndreaptă literatura română, recunoscînd, între altele, valenţele de mare poet ale lui Eminescu.

În esenţă, prin aceste studii s-a constituit direcţia estetică în siajul căreia se află şi în prezent literatura naţională, confirmînd şi afirmînd valenţele înnăscute de îndrumător şi dătător pragmatic de direcţie într-un context încă insuficient consolidat.

„Scrise în spaţiul cîtorva ani, ne spune E. Lovinescu în vol. II al monografiei sale, T. Maiorescu, aceste cinci articole reprezintă o revoluţie unitară, pornind dela o idee forţă aplicată în toate domeniile culturii noastre, de un caracter pragmatic. Teoriile se găsesc în cărţi, afirma el adese; valoarea lor nu stă decît în aplicări”.

Aşa cum Eminescu subliniază în Naţionali şi cosmopoliţi: „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu (1871) este, după cîte ştim noi, naţionalitatea în marginile adevărului. Mai concret: ceea ce-i neadevărat, nu devine adevărat, în împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urît nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău, nu devine bun prin aceea că-i naţional”.

Acţiunea de îndrumător, de făuritor de direcţie este încheiată la sfîrşitul lui 1873, an în care publică cele două Studii de patologie literară (Convorbiri literare, 1 mai 1873 şi 1 iulie 1873).

„Dominată de ideea adevărului mai presus de orice consideraţie, prima fază a activităţii lui a avut un ca­racter de luptă culturală; cea de a doua a ieşit din faza culturală pentru a intra excluziv în estetic, fază mai neînsemnată şi incidentală, manifestată cu totul frag­mentar prin articolaşe ocazionale sau prin obligaţii academice; raportate la un timp atît de vast, ele nu re­prezintă nici douăzeci de pagini pe an; îndărătul lor, de altfel, licăreşte cugetarea estetică a lui Schopenhauer” (I. Lovinescu, T. Maiorescu, vol. II, 1940).

Între 1874 şi 1880, interval în care Maiorescu este prezent doar sporadic, în principal cu traduceri, în Convorbiri literare, Eminescu continuă să publice frecvent, Ion Creangă debutează în octombrie 1874 cu Soacra cu trei nurori, Vasile Conta publica Teoria fatalismului în octombrie 1879 începe a publica I.L. Caragiale, cu O noapte furtunoasă etc. etc. În 1876 Maiorescu editează manualul de Logică, partea I: Logica elementară, după un travaliu de 19 ani.

În primul Raport cetit în Academia Română (Sesiunea generală de la 1880) asupra unui nou proiect de ortografie, preluat în numerele din 1 mai 1880 al Convorbirilor…, Maiorescu precizează principiile directoare ale ortografiei şi ale fonetismului: „…Pe cînd ortografia de pînă acum a Academiei Române era întemeiată pe un etimologism temperat prin concesii fonetice, ortografia propusă în proiectul de faţă este întemeiată pe un fonetism temperat prin necesităţi etimologice.

Punctul nostru de plecare este dar acesta: fiecare cuvînt se scrie cum se pronunţă sau, precum a zis-o din vechime Quintilian (Instit. orat., I, 7, 38): Ego sic scribendum quidque iudico quomodo sonat. Hic enim usus est literarum, ut custodiant voces.

Acest principiu va da limbei române o scriere simplă, uşoară, conformă atît cu ideile limbistice moderne cît şi cu cerinţele pedagogice în şcoală”.

Al doilea va fi susţinut după 25 de ani, şi priveşte Revizuirea ortografiei. Raport înfăţişat Academiei Române în numele Societăţii literare în sesiunea generală de la 1904, publicat în Analele A.R. şi republicat în nr. 4/ aprilie 1904 al Convorbirilor… Comisia care se va ocupa de revizuirea ortografiei va fi formată din cei trei membri rămaşi în viaţă din vechea Comisie: Hasdeu, Quintescu şi Maiorescu, şi li se alătură Iacob Negruzzi şi Ioan Bianu.

De remarcat că şedinţa din 11 martie 1895 se ţine sub preşedinţia regelui Carol I – semn că cestiunea ortografiei era tratată ca o problemă de stat.

Prin al doilea raport, între altele, va fi eliminat u final din ortografia limbii române. De asemenea, între cele şase puncte, la ultimul se menţionează: „Pe lîngă aceasta propunem, ca excepţie importantă, scrie­rea lui î prin a în cuvîntul român şi derivatele lui, România, românism etc. Cu acest mod de scriere s-a identificat românimea de la renaşterea ei modernă încoace, el este introdus în oficialitatea regatului nostru independent pe toate mo­nedele, pe toate inscripţiile, pe toate pecetiile. Prin urmare, nu se poate schimba”. Şi într-o notă adaugă: „În şedinţa  plenară Academia a adoptat primele 5 propuneri ale raportului, iar a 6-a a simplificat-o aşa: sonul î se scrie cu â în corpul cuvintelor (când, vând, Român) şi cu î la începutul lor (înger, îndoit, însă).

După 1990 se va reveni la scrierea lui î din a în corpul tuturor cuvintelor şi î din i la începutul cuvintelor, aşa cum s-a statutat de Academie în 1904.

În încheierea raportului citim despre însărcinarea comisiei formată din I. Bianu, Ovid Densusianu şi T. Maiorescu, în urma votului final al Academiei asupra celor şase propuneri de mai sus şi conform cu această hotărîre, să alcătuiască o broşură cuprinzînd aplicări la cît mai multe cazuri îndoioase, pentru a pune orto­grafia adoptată la îndemîna scriitorilor români.

Din corespondenţa criticului cu directorul Convorbirilor aflăm solicitările constante de a fi verificate şi corectate traducerile din Schopenhauer, traducerile fiind practic singurele prezenţe ale lui Maiorescu în cei opt ani de tăcere critică. În epistola de pe 19 noiembrie 1876 îi propune lui Negruzzi, precizînd că numai nepăsător nu a fost niciodată pentru lucrurile literare, şi mai ales nu pentru „Convorbirile” Tale, de a pune pe pagina din urmă a copertei „Convorbirilor” un mic catalog alfabetic al tuturor publicărilor făcute de membrii „Junimei” .

Mulţi oameni întreabă după ele, ar fi dar un repertoriu folositor, şi totodată o podoabă a revistei Tale în locul urîtelor specimene de litere care se reslăţesc astăzi pe acel posterior. Eu îmi închipuesc acest catalog în două coloane, ca pe copertele lui Charpentier. Alăturez lucrările mele şi cîteva altele, de care îmi aduc aminte. Să completeze înşii autori (Studii şi documente literare, vol. I, I.E. Torouţiu, 1931).

Este mereu preocupat de a trimite revistei, la insistenţele directorului, pagini ale unor noi colaboratori şi, totodată, îl interoghează: „De ce nu publici drama lui Slavici? Să nu uităm, că Slavici este cel mai capabil scriitor al întregei Junimi. Iţi trimisesem odată o traducere din Shakespeare de Stern. Ai de gînd să o publici?” (scrisoarea din 23 noiembrie 1876).

La solicitările lui Negruzzi de a fi comentate Convorbirile… în Timpul, răspunsul, din 29 ianuarie 1877, motivează: fiindcă e redactat de fleacul acela de H. Grandea. Şi tot aici îl chestionează: „De ce nu mai scrii Copii de pe natură, după părerea mea adevăratul teren al penei tale humoristice? D. e. o cetire a Monitorului cu desbaterile Camerei şi Senatului sub roşii este un izvor bogat. Şi altele, şi altele: Belferul diplomat la Paris, etc.”.

În epistola din 4 noiembrie 1877, adresată cu Iubite Jacques ca şi celelalte (Eminescu era deja redactor la Timpul), este preocupat de soarta pecuniară a poetului: „Cum stă cu contribuţiile Timpului? Fă bine, spune să se trimeată banii adunaţi lui Teodor Rosetti. Căci Eminescu continuă a muri de foame – agonia poeţilor români”.

Revine şi pe această temă, alături de propunerea spre publicare a lui Petre Ispirescu, în scrisoarea de pe 28 noiembrie 1877, „Sub altă bandă îţi trimet o altă lucrare interesantă. Vei fi aflat despre basmele culese de Ispirescu sub modestul titlu al «culegătorului-tipograf». În Sprachliches aus rum. Volksmarchen de Jaroik se aduce cea mai mare laudă acestei culegeri, preţioase în sensul în care sînt preţioase scrierile lui Creangă prin elementul lor popular. După îndemnul meu, culegătorul tipograf trimete pentru Convorbiri istoria lui Ştefan cel Mare scrisă în ton popular. Două condiţii Te roagă D. Ispirescu să i le primeşti: a) să’i înapoieşti manuscriptul (prin mine) după ce se va tipări, b) să nu ’l nu­meşti astfel în «Convorbiri» decît «Un culegător-tipograf». Trimite Pogor bani lui Slavici şi Eminescu pe Oct. şi Noemvrie la Timpul?

Şi încheie: „Ce frumoasă e Dona Clara a lui Naum! Novela lui Ganea deabia Vinerea viitoare vom ajunge a o ceti în reîncepută noastră «Junime»”.

Deşi nu-i prezent în revistă, este foarte preocupat de soarta ei şi o citeşte asiduu, evident interesat de fenomenul literar românesc.

Criticul este mulţumit că poate să-l anunţe de racolarea de noi aderenţi la Junimea, dornici totodată a publica în Convorbiri: „Protesturi, contraprotesturi, huet mare – chestia e încă pendentă, dar arzătoare: Olănescu însă s’a refugiat în braţele Junimei literare şi se roagă de a fi primit în Convorbiri. Cetiţi şi voi traducerea, fă bine spune-mi părerea Voastră şi tipăreşte drama în foaia Ta. Olănescu, Păucescu, D. Sturdza… contingentul începe a se mări. Şi Gaster vrea să părăsească pe Haşdeu şi mi-a trimis o lucrare despre Jung şi Roesler, însă aşa de slabă şi ovreeşte scrisă, încît i-am spus să o mai prelucreze.

Alaltă seară a fost şi Tocilescu în Junimea noastră şi ne-a cetit din manuscriptele nou descoperite ale lui Cantemir de prin archivele din Petersburg, Chiev şi Moscova, de unde s’a întors To­cilescu de cîteva zile” (epistola din 26 februarie 1878). Aflăm, tot aici, rezolvarea solicitării directorului foii de a primi o fotografie a poetului: „Cu Eminescu am să mă duc eu măine la fotograf, mai nainte însă la bărbier să se radă. La Boheme roumaine.

Scrisoarea din 16 ianuarie 1879, are specificate, cu încîntare, la adresa: Str. Mercur 1 (în casele mele).

Revenirea la masa de scris a criticului este semnalată iubitului Jacques în scrisoarea din 18 august 1881: „Va mai fi cineva pe la tipo-litografia Convorbirilor,  care să-mi mai cunoască slova şi să mă poată zeţui?

Par’că e un veac, de cînd n’am mai scris. Dar în sfărşit am început iarăşi, şi iacă îţi trimit o prea lungă dare de samă asupra Psichologiei lui Popescu, presupuind că poate fi ceva prea lung pentru redactorul a 5 coale de tipar pe lună. Dar în tot cazul măna mea a ajuns a fi aşa de neceteaţă, încît – dacă n’aşi fi prea pretenţios, ca Caragiale – aşi dori să revăd eu o corectură, adecă să mi se trimită la Bucureşti.

Dacă aceasta ar îngreuia prea mult zaţul Convorbirilor şi se va găsi altcineva să se jertfească la corectura unui manuscript aşa de rău scris, îl rog să ia samă la numele proprii şi să nu lase Eessier în loc de Ferrier sau Maubschelle în loc de Maudsley, si să cunoască cuvîntul afasie într’un loc şi adaptare (nu adoptare) În altul. De aci încolo Dumnezeu să-l lumineze întru ale hieroglifelor. Ce e mai curios, este, că odată pus pe povîrnişul scrisului, am mai [scris al] doilea articul (mai lung) pentru Convorbiri cu titula în contra neologismelor. Aştept să-l citesc într’o sară lite­rară aici pentru a ţi’l trimite. Pe la 2 sau 3 Septembrie îl vei ave în Jassi, poate şi mai nainte.

Al treilea, asupra literaturei române în Germania, este în pregătire.

Aşi vorbi şi de al patrulea, dacă nu mi-ar fi teamă că mă pierd într’o perspectivă prea îndepărtată.

Destul că am reînceput să scriu; numai cantitatea să se po­trivească şi cu [calitatea]…”.

Deşi încă din numărul pe mai 1880 îl aflăm în revista Junimii cu Raportul cetit în Academia Română, pentru Maiorescu textul cu pricina nu-i reprezentativ pentru activitatea sa, ci abia cele enumerate în scrierea de mai sus sînt semnificative pentru demersul său critic.

La propunerea lui Negruzzi de a schimba ordinea, publicînd mai întîi Neologismele, pe 23 septembrie 1881 Maiorescu face cîteva precizări, cum singur le numeşte, cam pendante: „Nu ţi-am respuns îndată la scrisoarea Ta din urmă şi nu am trimis manuscriptul Neologismelor, fiindcă în numărul dela 1 Sept. al Conv. nu putuse apăre critica psichologiei lui Popescu, prin ur­mare nu mai era trebuinţă de art, neologismelor pentru numărul din Octombrie, în care presupun că apare acum cel relativ la Popescu. Iar ideea ta să dau mai întîi neologismele şi apoi critica Popescu nu se putea realiză, fiindcă în art. neologismelor, născut chronologic după critica Popescu, se află unele amintiri şi citări din aceasta din urmă, care trebue dar să fie mai întăi tipărită în Convorb.

Îţi trimet astăzi Neologismele cu rugămintea ca să fie publicate în numărul dela 1 Noemvrie, dacă în numărul ce apare acum la 1 Octomvrie se află deja tipărită critica Popescu, care trebue neapărat să meargă înainte. Pe lîngă aceste am gata de tipar şi al treilea articol literatura română şi critica străină (Carmen Sylva), care însă a ajuns a fi o lungă polilogie asupra întregei noastre literaturi ştiinţifice (Haşdeu), pe lîngă cea literară. Articolul are 90 pagine, este de două ori mai lung decît neologismele – poate prea lung. Dar şi de altminteri este riscat în unele din părerile sale, şi eu doresc să’l cetesc întăi Junimei în Iassi înainte de a’l publica. Poate se vor modifică în urma acestei cetiri cîteva pasage, precum am schimbat altele după citirea în cercul nostru din Bucureşti.

Voiţi să facem aniversarea Junimei Sîmbătă la 14 Noemvrie, cu o zi înaintea deschiderii Camerelor? Atunci aşi veni la 14 Noem­vrie în Iassi, am ceti articolul împreună, aşi schimbă stante pede ce este de schimbat, şi ar pute încă să fie tipărit în ultimele 2 coale ale Convorbirilor ce vor apăre la 1 Decemvrie. Şi nici nu ar fi bine să apară în fruntea unui număr al Convorb.; căci cred, că Neologismele vor fi cel d’întăi articol în numărul dela 1 Noemvrie şi atunci nu poţi începe şi numărul de la 1 Decemvrie tot cu mine. O să le fie lechamite oamenilor de atîta critică de a mea.

Şi de art. Neologismelor îmi pare foarte rău, că nu vi’l pot ceti însumi şi nu mă pot folosi de observările voastre. Eu cred acest articol cel mai cu temei şi mai sfîrşit în felul său din cîte le-am scris pînă acum. Dacă îl cetiţi din întîmplare acum Sîmbătă la Junimea (şi este de e şi Lambrior sau Burlă de faţă), te rog spune’mi, unde aţi crede, că este ceva de schimbat. Cum ştii, eu sînt uşor de convins în privinţa unor asemenea schimbări (stilistice mai ales) şi aşi mai ave timp să le fac înainte de a se începe tiparul, care pentru numărul de la 1 Noemvrie se face cam de pe la 3 sau 4 Octombrie.

Presupun dar, dacă nu ai tu nimic în contra, că articolele cele 3 vor apare aşa:

  1. Critica psichologiei Popescu, acum în numărul de la 1 Octomvrie, mai spre mijlocul sau spre sfîrşitul numărului.
  2. În contra Neologismelor la începutul numărului de la 1 Noemvrie.
  3. Literatura rom, şi critica străină la sfîrşitul numărului de la 1 Decemvrie. Ear dacă cumva nu apare critica Popescu în acest număr de la 1 Octomvrie, atunci şirul întreg trebue înaintat cu un număr, şi, ordinea trebuind neapărat să rămînă aceeaşi. Te rog să publici în acest cas articolele la 1 Noemvrie (Popescu), 1 Dec. (Neolog.) şi 1 Ianuarie (Lit. străină).

Iartă-mi această stăruinţă cam pedantică. Se vede, că omul îmbătrînind ajunge a fi mai îngrijat, sau că, unde n’am mai scris nimic de vr’o 8 ani, am pierdut liniştea cam impertinentă ce o aveam, cînd ne aflam cu toţii în Iassi şi isbeam în dreapta şi în stînga cu divina grobianitate a tinereţei”.

La final citim: „Moara cu Noroc, o foarte curioasă şi interesantă novelă a lui Slavici (lungă), o am la disposiţia ta în manuscript. Cînd să ţi-o trimit? Apare în traducere germană în „Deutsche Revue” de la 1 Noemvrie stil nou.

După aniversarea Junimii la Iaşi, în 14 noiembrie 1881, îi trimite, pe 16 noiembrie 1881, prietenului Jacques cîteva rînduri calde, ataşante şi definitorii pentru structura psihică a lui Maiorescu: „Întîi relaţiile omeneşti, apoi literatura, în al treilea rînd politica – aşa merge scara intereselor sufleteşti aIe subscrisului, dar mai întîi încă odată şi încă odată mulţumiri pentru ciasurile de fericire petrecute în mijlocul vostru şi în deosebi în cassa Ta din Iassi. De cîte ori plec de la voi, parcă sunt un pui golăşel, care îşi părăseşte cuibul cel cald şi sgripţură de frig în aer străin. Puiul e cam bătrîn, nu-i vorbă; dar compararea tot e dreaptă. În ale literaturei, am uitat să şterg adaosele cu creionul făcute în titlul articolului I. Trebue să remînă Literat rom. şi străinăta­tea, fără poetică sau alt cuvînt. Te rog, şterge şi îndreptează aşa. Fă bine asemenea şi adaogă în nomenclatura romanurilor la partea I cam spre sfîrşit, unde e vorba de Mare au diable, Rabbiata etc… şi Blocus de Erckmann-Chatrian, după George Sand, ştergînd poate Rabbiata lui Heyse ca să nu fie pomelnicul prea mare, O altă rugăciune ar fi să mai arunci tu ochii prin articol, dacă ai ceva vreme, şi să faci unele terminări în –ţie, unde am eu ca pretutindeni, –ţiune. Odobescu m’a cam făcut să zic tot –ţiune. Dar recitind, lucrarea înaintea lui Alecsandri, prea mi-a părut terminarea monotonă şi urîtă, Poţi lăsa –ţiune, unde cuvîntul este mai rar şi mai ştienţific, şi –ţie unde este mai de obicei”.

În sfîrşit, numărul pe octombrie al revistei găzduieşte articolul lui Maiorescu: „O psihologie empirică în limba română, cu trimitere la manualul lui I. Popescu: „Psichologia empirică sau ştiinţa despre suflet între marginile observaţiunii, publicat în 1881 la Sibiu.

Bun cunoscător al literaturii de specialitate în psihologie şi pedagogie, Maiorescu remarcă prioritatea unei lucrări în limba română recomandată pentru cea dintîi învăţare a psihologiei în liceu. Primul merit al cărţii ce ţine să-l evidenţieze este că: „ea pune psihologia în rîndul ştiinţelor celorlalte ce se predau tinerimii în şcoalele noastre, şi o fereşte de acele declamaţiuni confuze, bogate în cuvinte şi sărace în înţeles, asupra «facultăţilor sufletului», asupra «imortalităţii» etc., precum se întîlnesc în «manualele de bacalaureat» importate din Franţa de pe timpul influinţei preponderante a catolicismului oficial”.

La teoria psihologică a lui Herbert şi a şcolii formate în jurul lui apelează, în principal, autorul român în compilaţia sa, cu preponderenţă, din autorii germani.

Maiorescu laudă inclusiv alinierea la scrierea fonetică a volumului: „Noua carte a d-lui Popescu, mărginită la întrebuinţarea în şcoalele secundare, este prea oportună pentru a nu fi în curînd răspîndită prin liceele române, cu atît mai mult cu cît şi ortografia ei este cea fonetică, aşa cum se scrie în România liberă, în Convorbiri, d.e., cu oarecare modificări”.

Preocupat de a-şi continua lupta pentru o limbă română cît mai curată şi armonioasă, precizează: „Să vorbim mai întăi despre limba d-lui Popescu. D. Popescu este dintre acei autori de peste Carpaţi care scriu bine româneşte. înţelegem prin scriu bine că scriu aşa încît să-i înţeleagă toţi românii; aşa încît să fie pe cît mai apropiaţi de limba populară şi pe cît mai îndepărtaţi de «instrucţiunile arbitrare ale filologilor; aşa încît să ajungă (pentru a nu zice ca d. Popescu: să pervină) a fi identitate de vorbire cu românii cei culţi din România liberă şi să pregătească astfel înălţarea noastră la adevărata stare literară, la vorbirea şi scrierea unei limbi culte uniforme în privinţa gramaticală şi lexicală”.

Sînt amendate în amănunt lunecările de limbă ale psihologului.

Face şi o scurtă disertaţie asupra citării: „Trecem dar la alte observări. Am arătat mai sus că lucrarea d-lui Popescu este în esenţă o compilare din nişte autori germani, pe care d-sa îi însemnează cu esactitate. Mai pe toate paginele cărţii găsim una sau mai multe citaţiuni. Dar şi citaţiunile au regula şi cuviinţa lor. Nu poţi cita oricînd şi ori­cum. Citezi pentru a arăta izvorul cuvintelor din text şi citezi pentru a-ţi întări părerea ta prin autoritatea altora. Dar în privinţa izvoarelor şi în privinţa autorităţii trebuie un fel de alegere după valoarea autorilor, şi o grămădire de nume proprii sub text fără nici o necesitate este în toate privirile greşită. Este mai întăi greşită fiindcă împrăştie sau, cum zice d. Popescu la pag. 170, «dispersa» şi distrage atenţiunea cetitorului de la legătura ideilor din text; este apoi greşită fiindcă înlocuieşte calitatea prin cantitate; este, în fine, greşită, fiindcă îndeamnă pe autor şi pe cei ce se iau după dînsul a face paradă cu apa­renţele erudiţiunii – lucrul cel mai deşert şi cel mai copilăresc în sfera activităţii ştiinţifice”.

Opiniile lui G. Călinescu asupra citării nu diferă cu mult de cele ale lui Maiorescu.

În contra neologismelor este publicat în numărul pe noiembrie 1881 al foii junimiste. Vom observa că e justificată publicarea după darea de seamă asupra cărţii lui I. Popescu.

În contra neologismelor este şi un studiu de sinteză şi marcare a biruinţelor maioresciene şi convorbiriste, lupte pornite în urmă cu 14 ani, cînd pentru întîia oară s-a arătat în Convorbiri literare o direcţiei critică în contra limbei obişnuite pe atunci în multe scrieri ale literaturii române.

De neologisme Maiorescu se ocupă explicit pentru prima dată în studiul finalizat în 1872, Direcţia nouă în poezia şi proza română. „Dacă astăzi şi-ar da cineva osteneala să recitească acele articole critice, ar dobîndi, desigur, încredinţarea că orice s-ar putea zice în contra lor, numai un singur lucru nu s-ar putea zice: că au fost dictate de un spirit antinaţional. Prea aspre le pot părea la unii, prea puţin oportune la alţii, prea lipsite de respect pentru vechile autorităţi la al treilea, dar orce cap ne­părtinitor va trebui să recunoască, în tendinţa de a readuce limba română la viaţa ei populară şi de a combate germanismele, o tendinţă mai întîi de toate naţională”.

Încă o dată ţine să fixeze că exerciţiul său critica a avut o tendinţă mai întîi de toate naţională.

În cei opt ani cît Maiorescu a lipsit de pe „cîmpul de luptă”, Convorbirile, prin noii scriitori ce i-a găzduit a continuat să afirme tendinţa naţională şi curăţenia limbii prin scriitori, cum spune tot aici Maiorescu, dintre cei mai cu limba românească ce i-a avut vreodată literatura noastră. Se nominalizează o parte dintre scriitorii grupaţi în jurul noii direcţii: Negruzzi, Gane, Eminescu, Creangă, Slavici, Şerbănescu, Lambrior etc. La care am putea adăuga, cu îndreptăţire, cel puţin pe Conta şi Caragiale, scăpaţi din vedere de critic.

Convorbirile, o dată direcţia estetică şi naţională asumată, vor reuşi, împotriva numeroaselor atacuri, să o impună pentru totdeauna pe întreg arealul românesc.

„Astăzi însă, remarcă Maiorescu – pare c-ar fi zecimi de ani la mijloc şi generaţiuni întregi – lupta a încetat ca prin minune. în chiar mijlocul Transilvaniei, în Sibiu şi în Braşov, s-au arătat prieteni călduroşi ai direcţiei noastre literare; nimeni din cei cu minte nu mai pune la îndoială principiile critice rezumate la începutul acestui articol; Revista literară şi ştiinţifică a dispărut după al patrulea număr al ei; iar Convorbirile literare îşi urmează şi astăzi viaţa lor regulată, şi la 1881 redactorul lor d. Negruzzi a fost primit ca membru în aceeaş Academie Română care mai nainte se arăta aşa de duşmană foaiei literare din Iaşi.

Va fi avut şi aici timpul influenţa sa binefăcătoare; vor fi ajuns oamenii încetul cu încetul să se înţeleagă mai bine unii pe alţii şi să se mai îmblînzească, se va fi arătat încă o dată legea cea cunoscută, după care o stăruinţă neclintită nimiceşte în orce evoluţiune a spiritului rezistenţele mai uşoare”.

Se merită citate rîndurile lui Vasile Alecsandri din scrisoarea trimisă lui Iacob Negruzzi: „Îmi spui că Maiorescu – îi scrie V. Alecsandri lui I. Negruzzi în 27 septembrie 1881 – a reînviat pe lumea lite­rară după opt ani de catalepsie. Cu atît mai bine şi pentru literatură şi pentru el! Un om ca dînsul, învăţat, elocvent, deştept, cugetător şi de gust, este menit a aduce mari foloase tinerimii, atît prin scrierile sale, cît şi prin graiul lui. Să ne felicităm dar de reînvierea ilustrului orator, care ştie a com­bate atît de aspru beţia de cuvinte”.

Patru sînt regulile normative în preluarea neologismelor argumentate de critic, norme de constantă actualitate şi de permanent interes pentru lingvişti. Le enumerăm: „Acolo unde pe lîngă cuvîntul slavon există în limba românească populară un cuvînt curat românesc, cuvîntul slavon trebuie să fie depărtat şi cuvîntul român păstrat.

Vom zice dar binecuvîntare şi nu blagoslovenie, vom zice preacurată şi nu precistă, bunavestire şi nu blagoveştenie.

„Acolo unde avem în limba noastră obişnuită un cuvînt de origine latină, nu trebuie să introducem altul neologist. Vom zice dar: împrejurare şi niciodată cercustanţă sau circonstanţă, binecuvîntare şi nu benedicţiune etc.”.

O regulă ce se cere permanent urmată în presă, în literatură, la catedră, mai ales într-un context contemporan criticului, cînd mulţi îşi aveau studiile în limbi străine şi pe care adesea o stăpîneau mai bine decît limba nativă.

„Însă cea mai uşoară deşteptare va fi de ajuns pentru a trezi pe aceşti scriitori din felul de letargie intelectuală în care se află cît pentru limba lor şi a le aduce aminte că şi limba romană are geniul ei propriu şi cuvintele ei proprii şi că acestea tre­buiesc cunoscute şi trebuiesc deprinse. Mai toţi ştim pe din­afară fraze din Voltaire şi din Alfred de Musset, din Schiller şi din Heine. Dar dacă este să vorbim şi să scriem bine româneşte, trebuie neapărat să ne dăm osteneala de a cunoaşte şi Biblia română în frumoasa limbă din secolul al 17-lea, şi cronicarii noştri, şi poveştile, poeziile şi proverbele populare. Fără această cunoştinţă nu poţi fi scriitor român”. Şi, firesc, am adăuga, nici un bun vorbitor de limba română şi cetăţean român. Exemplul de stil bun sînt date articolele lui Eminescu din Timpul.

„Acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvînt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi cuvîntul întrebuinţat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză. (Nu vorbim de termenii tecnici.)”. La final vine cu precizarea întru apărarea specificităţii limbii: „Nivelurile de abstracţiune nu se pot egaliza între două popoare, şi a introduce cu sila asemenea forme de gîndiri străine într-o limbă însemnează a-i slăbi elementul ei specific naţional”.

Şi ultimul principiu: „Depărtarea tutulor cuvintelor slavone din limba română şi înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greşală şi este cu neputinţă”.

În epocă părerile pro şi contra acestei eradicări provocau dezbateri uneori pătimaşe. Maiorescu rezumă răspunsul la două chestiuni: „Întîi, limba română este astăzi recunoscută de întreaga Europă cultă ca o limbă romană şi naţiunea română ca o na­ţiune de rasă latină, în acelaş înţeles în care şi limba şi naţiunea franceză, spaniolă etc. sînt de origine latină. Tendinţa vizio­nară a vreunui autor rus de a ne crede slavi, sau mania bătrî­nului Schuller de a ne face anglo-saxoni sînt curiozităţi izolate, pe care nimeni nu le mai ia în serios. De la francezul Raynouard, prin germanii Diez, Schuchardt, Diefenbach, pană la slavul Miklosich, nimeni nu mai pune la îndoială cel puţin latinitatea noastră limbistică. Dacă dar de la începutul secolului pînă pe la 1840 istoria lui Petru Maior, Lexiconul de la Buda, Tentamen criticum al lui A.F. Laurianu erau aplecate a exagera nota latinităţii noastre pentru a răspunde la exagerările celor ce ne-o contestau, astăzi acest motiv de exagerare a dispărut: lupta este cîştigată pentru noi pe tărîmul ştiinţific.

Al doilea: ideea naţionalităţii sau mai bine zicând simţul naţionalităţii este aşa de viu deşteptat în tinerimea română de astăzi, încât nici nu poate fi vorba de vreo sporire a cuvintelor slave în limba română peste numărul celor ce se află în ea de mai nainte. Nici un scriitor, nici un orator român nu intro­duce cuvinte nouă din slavoneşte, miile de neologisme pri­mite de la 1848 încoace sunt mai toate din limba franceză şi latină, unele din italieneşte, puţine (şi totdeauna greşite) din limba germană”.

Astăzi, între sursele de unde primim neologisme, adăugăm şi engleza. Aceste neologisme, trist adevăr, sînt prost asimilate şi aglomerează faţadele cu anunţuri şi firme anglizate sau pur şi simplu în engleză, încît ai uneori senzaţia că eşti într-o ţară anglofonă, nu în România.

Discutînd preluarea nefericită a unor neologisme face trimitere şi la articolul publicat în numărul anterior asupra Psihologiei empirice a lui I. Popescu.

Scoaterea cu totul a slavonismelor ar fi cu neputinţă şi stricăcioasă, dar îmbrăţişarea latinităţii de către tinerii şcoliţi de după 1848 a lărgit aria cuvintelor de origine latină ce au determinat renunţarea la multe dintre cele slavone: „În această mişcare vedem noi ca element esenţial: emoţiunea puternică lăţită într-o parte întinsă a poporului român. Căci legea acestui fenomen limbistic ne pare a fi cea următoare: cuvintele (afară de terminii tehnici, care sînt indiferenţi şi de aceea sînt şi cosmopoliţi) nu se nasc şi nu se înrădăcinează din destilarea rece a reflecţiunii, ci din căldura simţimîntului. Neo­logismul se lipeşte de organismul unei limbi sub fierberea emoţiunii. Exaltarea religioasă, aprinderea revoluţionară, mişcarea poetică a unui întreg popor sau a unei părţi însemnate din el – iacă izvorul de viaţă al cuvintelor nouă ce şi le însuşeşte o limbă” (T. Maiorescu).

Context în care, cu o vehemenţă aproape eminesciană, apreciază că, fenomenul cel mai caracteristic al stării noastre de astăzi este abisul între pătura de sus şi pătura de jos a naţiunii române, şi dacă este ceva în stare să deştepte o direcţie nouă şi mai salutară a spiritului public, nu numai în limbă, ci şi în politică, ar trebui să fie tocmai simţirea acestui abis şi necesitatea de a-l acoperi.

Principala misiune a cuvintelor, importanţa lor consistă în capacitatea de a fi purtătoare de înţeles: „Spiritul naţional al unei limbi stă mai ales în partea spiri­tuală a acestei limbi, în înţelesul specific al cuvintelor ei.

Dacă ne întrebăm dar: ar fi bine ca în limba poporului român cantitatea cuvintelor de origine latină să fie din ce în ce mai mare? Trebuie să răspundem: ar fi bine – cu o condiţiune, ca şi cantitatea înţelesului, adecă suma de putere intelectuală manifestată prin cuvinte, să crească în aceeaşi proporţie” (T.M.).

Pledează pentru păstrarea acelor cuvinte intrate adînc în spiritualitatea naţională: „Cuvînt înrădăcinat este acela al cărui înţeles face parte din întreaga viaţă sufletească a poporului, şi semnul acestei înră­dăcinări este întrebuinţarea cuvîntului în toate manifestările geniului unui popor: în rugăciunea izvorîtă din credinţa sa religioasă, în proverbul ieşit din înţelepciunea sa lumească, în povestea născocită de fantazia sa şi în poezia înflorită din adînca sa mişcare”.

Exemplele sînt nu doar elocvente, ci şi admirabile prin apelul la minunate texte lirice din poezia populară, dar şi din cea cultă.

Maiorescu este consecvent cu principiile afirmate în primii ani ai Convorbirilor literare, viziune îmbogăţită ideatic şi nu lipsită de vibraţii poetice cum citim în finalul studiului În contra neologismelor: „Căci cuvîntul numai în dicţionarele cărturarilor se înfă­ţişează ca o unitate izolată de cîteva litere împreunate laolaltă, cari prin permutări se pot preface îndată în alte unităţi; în realitatea vieţei sufleteşti cuvîntul este un complex de înţelesuri şi de simţiri, care nu există niciodată singuratice, ci sînt tot­deauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ ca şi a unui popor.

Această legătură este mai întinsă sau mai restrînsă, mai în­desată sau mai pe deasupra, după cum este şi firea individului: dar totdeauna este împletită din multe iţe ale spiritului ome­nesc, şi din cînd în cînd se ivesc încrucişări de fire cari pot pune în mişcare ţesătura întreagă, şi cu un simplu cuvînt se deschide adîncimea adîncimilor sufleteşti”.

Vorbind despre literatura de idei, Pompiliu Constantinescu aprecia că ideea există ca atare din momentul în care exprimă o conştiinţă teoretică. Şi aici, din acest punct de vedere, cel dintîi examen al culturii române îl fac junimiştii: „Criticile lui Maiorescu alcătuiesc un prim corp de idei asu­pra spiritualităţii naţionale; prin excelenţă profesor, gîndirea lui este şi un corectiv pedagogic, nu numai un act de cunoaştere pură. Din poziţia lui critică trage toate consecinţele aplicative la o realitate socială şi culturală. Nu mai cele cîteva aforisme schiţează un portret interior al criticului, iar meditaţia despre Progresul adevărului şi reflecţiile intitulate Din experienţă nu depăşesc sfera ade­vărului impersonal. Un alt junimist, Eminescu, gîndeşte asupra societăţii şi istoriei dintr-o perspectivă mai largă. Ideile lui despre stat, despre raportul omului cu natura, despre rădăcina vieţii, care e egoismul, oricîte aplicaţii ar cuprinde, la rea­lităţile noastre, stau pe un plan mai înalt al conştiinţei teoretice. Dacă fragmentele lui de cugetare par formal mai puţin construite decît criticile maioresciene, dacă articole­le lui politice, de o coeziune nefărîmiţată şi astăzi, sînt străbătute de prea multă pasiune a momentului şi de numeroase atacuri personale, cugetarea eminesciană a exer­citat o influenţă covîrştitoare, fiindcă are un mai adînc plan metafizic. Maiorescianismul a impus o ţinută a gîndului ca o eleganţă formală. Dispărînd sugestia maestrului exerci­tată de la catedră şi prin contact personal, s-a irosit şi dinamismul ideologiei. Excelent gospodar al cîtorva idei de orientare, Maiorescu a posedat arta de a le expune, punînd accentul personalităţii mai mult în formă decît în conţinutul lor. Mai înclinată spre eclectism, cugetarea lui rămîne strict criticistă; colorată şi de un temperament pu­ternic, cugetarea eminesciană e mai unitară, mai organică. Continuatorii lui n-au adăugat nimic unei ideologii atît de coerente, afară doar de coeficientul literar variabil” (Studii şi cronici literare, BPT, 1981). Şi tot Pompiliu Constantinescu în Eseuri critice, Casa şcoalelor, 1947 (studiul Titu Maiorescu faţă de noi), nota, în siajul celor de mai sus: „Împreună cu Eminescu Titu Maiorescu rămîne astăzi în fruntea generaţiei lui, ca scriitor de idei, şi un model de preciziune şi fermitate, de limpezime şi logică şi de o anume căldură interioară în desfăşurarea cugetării. Că n-a fost original e de puţină însemnătate (cîţi gînditori originali avem oare azi?); originalitatea lui stă în expresia în care a ştiut să înveşmînte, să românizeze idei de circulaţie europeană, în estetică, politică şi în alte domenii”.

Reluîndu-şi prezenţa, după o absenţă de opt ani, în Convorbiri literare Maiorescu îşi păstrează armătura logică şi ideatică, în contradicţie cu opinia lui E. Lovinescu din T. Maiorescu, vol. II, pentru care opera lui de îndrumare culturală era isprăvită la 1872, adică în mai puţin de şase ani; în cei 40 următori, n-a făcut decît să-şi vulgarizeze ideile prin discuţii de amănunt şi prin exemplificări polemice.

În contra neologismelor este unul din argumentele puternice în favoarea menţinerii rolului, prin care Titu Maiorescu s-a consacrat, de îndrumător cultural al naţiunii.

Revista indexata EBSCO