Nov 18, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – O altfel de privire asupra Cărții regelui a lui Ferdoussi

Despre Abul Qāssim Ferdawsī (Ferdousi/ „(cel) din Paradis”[1], este pseudonimul lui), considerat una dintre figurile de seamă ale literaturii persane, şi unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii, despre Cartea şahilor/ regilor am mai scris şi în „Convorbiri literare”[2]. Acum însă este vorba despre o ediţie prin intermediul căreia cititorul se poate apropia nu doar de Cartea regilor, considerată în Iran una dintre operele de căpătâi ale culturii ţării, ci şi de ceea ce înseamnă miniatura persană, realizarea de „cărţi-opere de artă”.

Din nefericire, din varii motive, mai degrabă economice dar nu numai, azi rareori nu numai la noi (în Orient am mai văzut, dar nu atât de des pe cât speram), mai întâlnim/ se mai tipăresc cărţi-obiecte de artă. Şi de aceea am primit-o cu multă bucurie pe aceasta, frumos ilustrată cu miniaturi vechi şi măiestrit pictate. Volumul îşi propune să prezinte „caracteristicile importante” ale Cărţii regilor, elementele „simbolice, sapienţiale, spirituale”, şi, poate în primul rând, „rafinamentul miniaturilor”.

Pe scurt, autorul ar fi scris epopeea[3] în două variante (sau prima şi o a doua revizuită), prima fiind terminată undeva între 995-999, a doua în martie 1010. Dar opera originală a lui Firdousi s-a pierdut, nu se ştie dacă există pe undeva. Acum se lucrează după cópii. Unii cred că poate cea mai veche copie existentă ar fi datată în anul 1020 (după alţii datarea este eronată, cea mai veche fiind din 1217, şi se află la Biblioteca Nazionale di Firenze).

Oricum, între aceste copii vechi, pe care se lucrează (care au, unele, între 50 şi cca. 60.000 de versuri, adică cca. 120000 de versuri, „de şapte ori mai mult decât Iliada” spun şi realizatorii acestei cărţi), sunt diferenţe care ţin mai ales de înlocuirea arhaismelor/ construcţiilor arhaice cu altele în uz la vremea înfăptuirii manuscrisului copie, dar nu numai astfel de „deosebiri”, de unde au rezultat destule probleme, erori. În Iran s-au alcătuit ediţii care vizează „reconstruirea” textului lui Firdousi. Se spune că, din cauza compunerii epopeii, timp de treizeci de ani, Ferdousi şi-a pierdut toată influenţa şi a ajuns un cerşetor la bătrâneţe.

Azi, citim în „cuvînt înainte”, multe dintre manuscrisele Cărţii regilor nu se mai regăsesc legate în volum, ci, pentru a le creşte pe total valoarea, s-au desprins filele cu miniaturi care au fost colecţionate/ vândute separat, cum este cazul cu „Marele manuscris mongol” (Šāh-nāmeh Demotte), datat noiembrie 1335 – mai 1336, care are, în cele două volume (de 410 x 290 mm) 190 de miniaturi. Din acesta, mai sunt în colecţii private 57 de miniaturi şi un număr de file de text, alte 58 au fost distruse în 1937, şi mai sunt cunoscute doar din fotografii. Realizatorii volumului acesta mai amintesc manuscrisul Baysongori (Baysonqori)[4], din 1430[5], azi în Palatul Golestan, din Teheran (cu 21 de miniaturi; copistul a fost cel supranumit şi „Maulana” Jafar Tabrizi Baysonghori[6]), dar şi altele, între care un exemplar din colecţia de manuscrise orientale a Bibliotecii Academiei Române, o copie din secolul al XVIII-lea, ilustrat cu frontispiciu şi 75 de miniaturi.

Cartea aceasta, aşa cum este realizată, îşi propune nu redarea epopeii distih cu distih, ci concentrarea pe o serie de tablouri semnificative – multe „poveşti” au circulat şi de sine stătătoare, de exemplu cele ale lui Sohrāb, Akvān Dīv şi Bătălia lui Rustam, de simboluri – de exemplu miticul „Simorgh”, toate într-o realizare grafică aparte, cu ilustraţii/ miniaturi care te poartă cu gândul şi cu sufletul dincolo de timp. Astfel, sunt explicate/ subliniate diverse aspecte ca: importanţa calului în epopee, Rostam – cel mai puternic, mai viteaz erou al naţiei în viziunea poetului, imaginea femeii persane ş.a.

În ceea ce priveşte ideea de „miniatură” (dincolo de înţelesul modern de „model”/ pictură/ desen redus), realizatorii cărţii subliniază că în cultura persană, dincolo de alte aspecte de tehnică/ detaliu ş.a.,  termenul „delimitează o artă distinctă, a cărei forţă rezidă în concentrarea culorilor, fineţea desenului şi unitatea ornamentală”. Astfel, imaginea „se situează în afara textului, devenind ea însăşi o interpretare care sintetizează diferite momente ale naraţiunii”.

Îmi aminteam, călătorind cu ochiul şi gândul peste paginile acestea, unele cu o caligrafie minunată, de întâlnirile mele cu caligraful Ghani Alani, discipolul maestrului Hashem Muhammad al-Baghdadi[7], şi lecţiile pe care mi le-a oferit… despre caligrafia ruq’a, folosită în publicitate şi tipografie, caligrafia thulûth, folosită în arhitectură şi manuscrise[8], stilurile naskhi[9], diwâni, djali-diwâni, ruq’a, ta’lîq, care, spunea el, „devin uşoare după învăţarea celui thulûth”, care era cel mai greu, la felul în care putea să facă artă din simpla caligrafiere a unui nume. Sau la bătrânul caligraf Refat Kavukciu, pe care l-am întâlnit, în buricul Anatoliei, la Erzingean, şi la discuţiile legate de caligrafia/ desenele sale din/ după Risale-i Nur, opera lui Badiuzzaman Said Nursi. Sau la clipe de pe meleaguri şi mai depărtate, spre Ţara Soarelui Răsare, la un poem şi o pictură tip kaishi (ad litteram – „hârtie de buzunar”, o bucată de hârtie pe care poeţii o foloseau la recitări, concursuri, spre deosebire de tanzaku, de pildă, folosită la expunerea creaţiilor, în expoziţii etc.). Sau la momentele în care am trecut cu degetele ochiului şi ale sufletului peste picturile japoneze pe sul de hârtie sau pergament (produse al epocii Heian), printre liniile trasate cu „sumi” (o cerneală neagră), culori şi apă, pe hârtia preparată din mătase (care este folosită în loc de canava sau alte materiale tipice Occidentului) – o călătorie într-o lume a „literaturii pictate“[10]. Mă gândeam la clipele în care vezi, simţi frumuseţea picurând de pe vârful calamului sau penelului pe hârtie într-o caligrafie sau un desen care va dăinui peste secole.

Reîntâlnim în carte reprezentări ale lui Rustam şi Isfandīyār (poveste cu originea în surse persane de după perioada Ahemenizilor), înţeleptului Jāmāsp[11], Jam şi Firaydūn/ Fereydūn[12] (ultima fiind o poveste inspirată din Avesta), altele, ca aceea cu Jam, Kāvih[13] şi Kay-kāvūs/ Kayka’us sunt inspirate/ provin din străvechile compilaţii/ legende ariene, Povestea lui Alexandru care, spun specialiştii, ar avea surse unele greceşti sau în siriacă şi arabă, dar şi persane[14], altele venind dintr-un fond de legende mai larg, poate universal (apariţia lui Zāl din laptele animal, invincibilitatea lui Isfandiyar, ideea celor Şapte Ceruri/ Încercări ş.a.).

Este o carte pe care regret că nu o pot ilustra pentru ochiul cititorului revistei noastre cu toate miniaturile. Merită citită pentru introducerea în temă, comentariile, „repovestirea” şi explicaţiile interesante (despre operă, cum se ajungea la cele necesare pentru realizarea unei miniaturi, pânza, vopselurile, despre manuscrisul din colecţia Academiei şi ilustraţii etc.), dar dacă nu o vezi se pierde mult. Se primeşte de cel care o răsfoieşte cu ochiul, dar şi cu inima, şi, dincolo de opera lui Ferdousi, „povestită” aici prin miniaturi, rezumate şi explicaţii, sunt superbele pagini care pot construi ele singure o lume fabuloasă, de o frumuseţe aparte, care ar fi ceva dacă are putea fi bătută cu pasul sufletului şi al privirii de cât mai mulţi cititori.

 

coord. Gabriela Dumitrescu, Abul Qāsem Ferdousi, Cartea regilor, traduceri din limba persană: Luminiţa Spânu, texte: Gabriela Dumitrescu, foto: Petre-Ciprian Şarpe, Editura Sapientia Principium Cognitio, Bucureşti, 2014

[1] O etimologie dată de unii autori iranieni: din avestanul „pairi-daeza”, care a ajuns, ulterior, pardes/ pardos; arabizat – „fer-dos”

[2] „Convorbiri literare”, august 2012.

[3] Despre cuprinsul Cărţii regilor, posibilele surse ale autorului, cum de are acest nume, traducerile creaţiei sale în Occident/ în România – în „Convorbiri literare”, august 2012.

[4] Iranienii îi spun „Bāysonğorī Šāh-nāma” – cele 21 de picturi sunt scrise cu nasta’līq; este păstrat în fosta Bibliotecă a Şahului, în Muzeul Palatul Golestan, Teheran. În pagina a noua a introducerii din manuscris aflăm că nu a fost copiat după un altul, ci a fost alcătuit comparând alte câteva copii mai vechi.

[5] Am găsit şi datarea 1429.

[6] Ja‘far Tabrizi (din Tabriz), născut în a doua jumătate a secolului al XIV-lea; nu se ştie nimic despre anii săi de început, doar că a învăţat caligrafia în Tabriz până în jurul lui 1415/ 17, când a plecat spre Herat, spre curtea şahului. Spune-se că învăţase secretele scrierii Nasta‘liq de la chiar fiul creatorului acesteia (Mir ‘Ali Tabrizi), ‘Abd-Allāh, apoi şi alte scrieri. Din 1421 e cunoscut drept Ja‘far al-Bāysonghori, fiind legat de curtea din Herat. Devenit şeful bibliotecii şahului, a avut privilegiul să realizeze manuscrisul a ceea ce iranienii numesc Shāh-nāmah-ye Bāysonghori.

[7] Hashem Muhammad Al Baghdadi (1917-1973), supranumit şi Hashem al-Khattat, născut în Bagdad. A primit diploma de caligraf de la Mulla ‘Ali al-Fadli, în 1943. A studiat, de asemenea, şi în Egipt, în Turcia ş.a. Considerat unul dintre cei mai renumiţi caligrafi arabi.

[8] La începutul secolului al XI-lea se folosea ceea ce se numea al-aqlam al-sittah („Cele şase mâini/ Cele şase scrieri cursive”); adică cele şase stiluri de scriere, denumite Naskh, Thuluth, Muhaqqaq, Rihani, Tauqi, Riqa.

[9] Naskh (s-ar putea traduce a scrie, a transcrie); în timpurile dinastiei selgiucide, acest tip de scriere era folosit în Persia pentru scrierea uzuală, în corespondenţă dar şi la scrierile literare. Se consideră că Ibn Muqla (885/886 – 939/ 940), socotit cel mai important caligraf al lumii islamice, a dezvoltat-o şi pe aceasta şi altele. A deţinut funcţii importante, chiar şi de vizir, în califatul abasid din Bagdad. Exisă voci care îi atribuie, eronat, toate cele şase stiluri.

[10] Cum spune Suichi Kato.

[11] Ministrul de la curtea lui Gushtasp, căsătorit cu Puruchista, fiica lui Zarathustra.

[12] Rege şi erou mitic persan, socotit un simbol al victoriei, dreptăţii, generozităţii.

[13] Kāveh fierarul, Kaveh Ahangar – figură mitologică, care ar fi condus o revoltă contra unui stăpânitor nedrept, Zahak; contra domniei despotice a străinilor în ţară.

[14] A. Tamindari, în Istoria literaturii persane, apărută la Teheran (am semnalat-o în „Convorbiri”) citează pe Ridhā-Zādih Shafaq, Tārīkh-i Adabīyyāt dar Īrān, p. 181.

Revista indexata EBSCO