Nov 18, 2017

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – Viețuirile lui Horia Bădescu (IV)

 

APOCALIPSA DUPĂ HORIA BĂDESCU

În literatura română din anii comunismului, am consemnat apocalipsa fără finalitate a lui Dumitru Radu Popescu din ciclul romanesc F, precedată de metafizica golului istoric din imaginarul poetic lui G. Bacovia, pentru ca acum, în postcomunism, să ne  confruntăm cu ceea ce voi numi retractilitatea apocaliptică a lumii după Horia Bădescu, simţită şi aceasta încă din anii concentraţionari, fără ca pseudomorfozele postdecembriste să-i pună stavilă. Dimpotrivă. Este eonul „înaltei noastre uri”, eonul cantităţii (René Guénon), cu care se-ncep Furcile caudine (1991). Individul uman a devenit prizonierul unor războaie groteşti, golit de patrie şi de identitate: „O, haina prizonierului,/ fără epoleţi, fără nasturi,/ niciun semn al identităţii!” (Prag). Eminescu descoperise enigma identităţii în Archaeus, în alétheia platoniciană, ca memorie a Fiinţei. Pentru românii basarabeni, cu stranii răsfrângeri şi pe malurile Dâmboviţei[1], Prutul este drumul încremenit al lipsei de identitate:

 

Aşază, Doamne, lumea cum am vrut!

Veacul se duce, vremea e târzie;

la tine-n ceruri, cineva mai ştie

pământurile noastre peste Prut?

Fă să se pară că ni s-a părut

că-n ele creşte doar zădărnicie;

Doamne, te strigă-ntreaga Românie

-n pământurile noastre peste Prut!

Fă să se poată dacă s-a putut

paharul să ni-l treci în clipa sumbră!

Ia-ţi cârja ta de lacrime şi umblă

-n pământurile noastre peste Prut

                   ca să mărturisim că Te-am văzut!

                    Aşază, Doamne, lumea cum am vrut!

 

Păcat că acest admirabil ronset lipseşte din antologia poeziei despre „Prutul blestemat” a istoricului basarabean Vlad Mischevca[2]. Fireşte, istoria l-a citit pe Nietzsche, încât omenirea nu-l mai regăseşte pe Dumnezeu (Recitindu-l pe Nietzsche): „Pe unde, Doamne, vei mai fi fiind?/ Ce viscol te-a înzăpezit pe grind?/ Cine te-a răstignit în nelumină?”[3] Îl vor îndupleca avertismentul şi strigătul poetului?: „Auzi pereţii lumii cum se-ndoaie!/ Ne-atârnă veacul de grumaz pietroaie.”[4]

Se pune problema dacă în imaginarul lui Horia Bădescu apocalipsa este fără finalitate, ca la amintiţii G. Bacovia şi D.R. Popescu, un sfârşit continuu (Ion Caraion), agonic, ca simptom a ceea Kierkegaard diagnostica a fi maladie à la mort, contrariul apocalipsei după Ioan, Judecata de Apoi fiind regăsirea paradisului pierdut, ca biruinţă hristocentrică asupra Satanei, în vreme ce ronsetul de mai jos pare să nu lase loc de speranţă:

 

Uitat e drumul către Paradis.

pe unde calci, rămâne numai zgură,

simţi cum îţi cresc lichenii pe figură;

totul se-nvârte într-un cerc închis.

Un timp proscris, trăit în veac proscris,

o lume încurvită-n nemăsură,

nămolul ţi se urcă pân’n la gură,

totul se-nvârte într-un cerc închis.

E ca şi cum nimic nu s-ar fi zis,

e ca şi cum ar fi o altă viaţă,

e ca şi cum ai fi murit de greaţă;

totul se-nvârte într-un cerc închis,

              totul se-amână, totu-i doar promis.

              Uitat e drumul către Paradis.

 

Pare surprinzător la un gânditor creştin al Fiinţei şi vieţuirii, de structură mai degrabă blagiană, care transfigurează antinomiile sub Zodia Cumpenei (a se vedea poemul blagian Zodia Cumpenei din romanul postum Luntrea lui Caron), nicidecum destinat Zodiei Cancerului, retractilităţii Fiinţei. Blaga aducea o laudă seminţelor, arheilor („mărunţilor zei”) în sânul unei istorii a Cancerului, pe când Horia Bădescu pare să trăiască cioranianul neant valah (extins la întreaga omenire) prelungindu-l, agonic, într-o istorie care ni se prezintă a fi a libertăţii. Asta ne arată cât de complexă este viziunea artistică a părintelui ronsetului, în faţetele ei multiple. Cercul închis bădescian este repetiţia oarbă, stearpă, acel memento mori din vizionarismul eminescian, din care nu lipseşte simbolismul cancerului, în ce-i priveşte pe români: „Vai de biet român săracul,/ Înapoi tot dă ca racul” (Doină).

Paradoxul trans- al lui Horia Bădescu vine de acolo că trece dincolo de propria structură antropologică a imaginarului (aparţinând „diurnului”, „luminişului Fiinţei”), într-o negativitate stilistică saturniană. Carlos Bousoño, referindu-se la negativitatea anticlimaxului, observa că generează stare de tristeţe, retractilitate amurgică: „tristeţea definitivă şi fără remediu tinde să paralizeze în aceeaşi măsură în care noi tindem spre agitaţie când suntem bucuroşi.”[5] La nivelul formelor, apare aşa-numitul dinamism negativ, care invită chiar la o lectură lentă, ca în cazul poemei Rar a lui Bacovia, titlul însuşi sugerând intrarea în colapsul tăcerii. Astfel, „valoarea dinamică a reiteraţiilor este evident negativă”[6], punct în care Bacovia se întâlneşte cu Vicente Aleixandre, cel din Sombre del Paraíso. În ronsetele lui Horia Bădescu, dar nu numai, repetiţiile şi refrenele pot avea o dublă funcţionalitate: de climax şi de anticlimax, acesta din urmă fiind preponderent în vieţuirile ultime, ale apocalipsei fără finalitate.

Ronsetele trec prin ambele stări remarcate de Carlos Bousoño. Climaxul bucuriei creştine, chiar în starea de întoarcere către „soare-apune”:

 

Ah, bucuria sfântă de a fi!

Întorşi cu faţa către soare-apune,

scăldaţi într-o lumină fără nume

ne-mbogăţim cu fiecare zi.

 

Să se observe şi aici ethosul transdisciplinar al paradoxului lupascian că semiactualizarea soarelui-apune semipotenţializează îmbogăţirea numinoasă („lumină fără nume”). Sau: „Cu sine însuşi cerul se-nveşmântă,/ doarme-n hamacul umbrelor lumina,/ cu rouă spală îngerii grădina/ şi se aude liniştea cum cântă.”[7] Suntem în starea imnică a lui Ion Barbu, a lui Lucian Blaga şi a lui Ioan Alexandru. Numai că armonia antitezelor care este viaţa şi care încă poartă amintirea stării dintâi, cum o numeşte Eminescu, se vede, la orizont, tulburată de starea din urmă resimţită de ftizia lui Ştefan Petică, devenită ftizie metafizică în excepţionalul triptic de Poeme (Fecioara în alb, Când vioarele tăcură, Moartea visurilor), 1902. Pare o repetiţie sumară la universul lui Horia Bădescu pe matrice eminesciană: de la formele perfecte, angelice (Fecioara în alb), la tăcerea vioarelor şi la moartea visurilor. În starea de Fiinţă, la Horia Bădescu, liniştea cântă; la Ştefan Petică, starea din urmă e cântecul remanent de după tăcerea vioarelor. Dar, odată intrat în eonul urii, poetul clujean nu mai poate vedea/visa decât la stingerea eternă în care să dispară fără de urmă (Eminescu). Suntem sub zodia stilistică a anticlimaxului naţional şi universal, când toate sunt răsturnate, când poetul plăteşte cu propria viaţă, în bolgia acelui 28 iunie 1883 sau, de ce nu, cu acel 28 iunie 1940, când naţiunea însăşi plăteşte cu viaţa: „Lumina-n glod şi putregaiul sus./ Pentru un pumn de adevăr în plus,/ cu viaţa lui plăteşte cântăreţul. /…/ Un veac înalt, de măsurat cu leţul,/ un veac sălbatic, cinic şi plebeu!/ În jugul farsei prins cu Dumnezeu,/ Cu viaţa lui plăteşte cântăreţul.”[8]

Cu Dumnezeu prins în farsa veacului, vine şi moartea cuvântului: „vorbele-s cu limbile tăiate,/ iarba doar dacă ne mai cunoaşte”[9]. Doctrinei universului în expansiune i se opune colapsul universal: „Parcă cerul s-ar albi de frică./ Doamne, lumea s-a făcut mai mică!”[10] Târziul bacovian invadează şi lumea bădesciană: „S-a făcut târziu în calendare,/ s-a făcut a noapte în cuvânt;/ Dumnezeu mai umblă pe pământ/ cu durerea noastră în spinare.”[11] O liturghie teribilă, neagră, a unui înger negru pluteşte peste tot (Un înger negru). Seara aduce „o spaimă nemărturisită” (Seara). Un câine bătrân mai zgribuleşte pe străzi:

 

Câine bătrân

pe străzile lustruite de brumă;

uşi închise,

înjurături,

frigul cu colţii rânjiţi;

sună pe caldarâm lanţul singurătăţii.

Numai urletul lunii

încălzind

gâtlejul de gheaţă al întunericului.

 

Din limpezi, făuritoare de forme perfecte, oglinzile au devenit toate de cenuşă, oglinzi de praf[12], oglinzi slute sau negre („laptele întunericului”)[13], oglinzi buboase, ca a lui Iov, în ele zărindu-se „Un orizont prăbuşit sub găinaţul/ tăcerii/ e tot ce rămâne.”[14] Lumina însăşi e bolnavă: „Printre urdorile zilei/ mergând spre grădinile Paradisului;/ o lumină bolnavă/ se umple de povara zădărniciei./ Abia de te mai pot duce cârjele/ mâinii,/ abia de mai fulgeră umbra/ privirii./ Precum Iov în oglinda bubelor sale,/ îţi sprijini faţa întoarsă/ de subsuorile Domnului.”[15] Primăvară nu mai este, iar vara nu mai este vară, ci năpădită de ploi de funingine, sub care viaţa şi veacul îşi fumegă gunoiul (Vară căzută). În loc de pâine, „cuminecarea noroiului” (Haită de vânturi). Şi: „Pământ negru, putred de amintirile ploilor;/ poţi să-i auzi sămânţa crăpând/ în pântecul frigului./ Pământ pârjolit;/ cenuşă macină măselele/ vântului.”[16] Iarna s-a pogorât ireversibil pe pământ, o iarnă „cu degetul pe trăgaci./ Fără lucruri,/ fără văzduh,/ fără oameni!”[17] Retractilitatea lumii e atotstăpânitoare, căci Fiinţa însăşi scade: „Scad lumile,/ zilele,/ orele…/…/ Scade lumina/ nedesăvârşita făptură/ întoarsă la vârsta copilăriei./ Scade fiinţa”[18]. Întunericul a căzut şi peste cuvinte (A căzut întunericul). Şi totuşi, Horia Bădescu invocă Apocalipsa citită de Ioan:

 

Tot mai departe de flacără…

Scrum şi funingine

în vetrele reci;

în pivniţele mileniului,

sori morţi,

avortaţi de vintrea celestă.

Un vânt de primejdie

mârâie

în culcuşul umed al insomniei.

Cu felinarul acoperit

dinaintea tropotelii nerăbdătoare

a orbilor:

şi lumina izbăvitoare a rugului

pe care Ioan îşi citeşte

Apocalipsa!

 

Înseamnă că, în pustietatea tăcerii ultime, în abatoarele tăcerii, „Dumnezeu îşi caută chipul/ în aceste bălţi de tăcere.”[19] Omul, devenit „locuitor al tăcerii”, îndepărtat de logos, vorbeşte, dar cuvântul nu-i mai vorbeşte, încât „Ziua de mâine/ n-are memorie”[20], aşadar – lipsită de arheul retras în marginea lumii, în „îndărătnicile buruieni”[21] şi în abisul nefiinţei: „Dincolo,/ cămaşa însângerată a Domnului/ se zvântă-n lumina-ngheţată-a nefiinţei.”[22]

Ciclul de poeme Pielea îngerului prelungeşte imaginea cămăşii însângerate a lui Iisus, ascunsă în tăcere: „Numai fărădesunet!/ Poţi auzi nimicul/ sfârtecându-şi virginitatea.”[23] Să auzi timpul, cu întreg tragismul său pur în înălţarea Bisericii din legenda Meşterului Manole, aşa cum a cuprins-o şi Părintele Stăniloae. Aceasta va fi soluţionarea apocalipsei de care s-a lăsat răvăşit Horia Bădescu. Nu ştiu dacă autorul Cărţilor vieţuirii s-a apropiat la modul livresc de Dogmatica Ortodoxă a Părintelui Stăniloae, dar întâlnirea, de orice chip ar fi ea, este absolut salvatoare, ştiind că poeţii fals „furioşi” împotriva vicleniilor lumii, s-au lăsat târâţi, cu mari laude oficiale, în smârcurile scârboşeniilor pornografice şi scatofile. Iată începutul de replică al poetului: „Cum ar putea preacurata fărădetimpului/ să-şi afle vestire/ în smârcul venelor tale?”[24]

Apocalipsa, spune Părintele Stăniloae, este opacizarea totală a lumii, pierderea luminii, a zonei de maximă transparenţă a Fiinţei. Şi el observă că limba română este singura dintre surorile de gintă latină care a conservat numirea lumii de la lumen (lumină), altă dovadă peremtorie a creştinismului nostru primar. Deşi noi suntem „copiii trădării eterne”, alegând moartea opacizantă, spune Horia Bădescu, „totuşi sunt nopţi/ în care roua morţilor/ aprinde ochiul lui Dumnezeu/ sub pleoapele noastre.”[25] Şi acum vine extraordinara răsturnare conceptuală produsă de gândirea teologică a Părintelui Stăniloae. De la Einstein încoace, ştim că timpul se defineşte ca o anexă a spaţiului, ca a patra lui dimensiune. Dimpotrivă, avertizează Dumitru Stăniloae, spaţiul este o dimensiune a timpului. Obstacolul dintre noi şi Dumnezeu e chiar  timpul, fiindcă, în realitate, între noi şi Iisus nu există spaţiu, Mântuitorul fiind mereu alături de om: „Distanţa e deci timpul, ca aşteptare a eternităţii îndreptată spre creaturi şi cu o speranţă a creaturii îndreptată spre eternitate.”[26] Şi acum vine frumuseţea unică şi profundă a definiţiei timpului dată de Părintele Stăniloae, în comentariul Apocalipsei 3, 20): „Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătaia Sa la poartă şi fapta noastră de a o deschide”[27].

Gândirea transdisciplinară a unui Thierry Magnin îi dă dreptate: „Credinţa este, astfel, aşteptare a acestei comuniuni pe care Dumnezeu o oferă, este răspuns la chemarea lui Dumnezeu, într-un angajament de clădire a unei lumi demne de iubirea sa.”[28] Iată şi răspunsul lui Horia Bădescu:

 

Atât de înaltă căderea

făpturilor noastre,

atât de fără de capăt

curgerea orelor,

atât de bogată trecerea clipei,

atât de sărac şi de pustiit Dumnezeu,

aşteptându-ne![29]

 

Numai hotărându-ne să deschidem poarta Celui Care ne aşteaptă din vecie, putem birui eterna reîntoarcere oarbă, convertind-o în ceea ce Noica a numit devenire întru fiinţă, altminteri şi cheia poeticii şi gândirii lui Horia Bădescu. Poetul ne reproşează ceea ce Denis de Rougemont reproşa lui Tristan şi Isoldei: iubesc, dar nu se iubesc. Şi întruparea anaforică, de profundă paradoxie oximoronică din  Jurnalul de subterană al lui Horia Bădescu: „Noi visăm fără vise,/ noi iubim fără dragoste,/ noi urâm fără ură,/ noi vieţuim fără viaţă:/ împrejurul nostru doar ţărâna e cea care naşte.” (O zi după cealaltă zi). Ţărâna/carnea doar nasc, nu şi suflarea de viaţă a lui Dumnezeu. Acesta este tâlcul hermetic al vieţuirilor bădesciene, cartea cu şapte peceţi pe care a gândit-o şi Eminescu, în acest nou avatar al creativităţii unuia dintre cei mai viguroşi poeţi pe care i-a zămislit pământul românesc.

 

 

Închidere. Desigur, călătoria aceasta prin universul artistic al lui Horia Bădescu este departe de a pretinde vreo intenţie de exhaustivitate. Ar fi şi imposibil. Consideraţiile critice nu fac decât să întregească ceea ce au spus alţii de-a lungul anilor. Şi n-au fost puţini, între care, afară de cei deja menţionaţi aş mai înşirui câteva nume, într-o cvasiordine cronologică: Petru Poantă (care postfaţează volumul al 2-lea), Ion Vlad, Ioan Adam (postfaţă la volumul 1), Ion Pop, Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Victor Felea, Mircea Iorgulescu, Cornel Regman, Dana Dumitriu, Grete Tartler, Valentin Taşcu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Muthu, Liviu Petrescu, Adrian Popescu, Laurenţiu Ulici, Ion Simuţ, Dumitru Micu, Eugen Simion, Răzvan Voncu ş.a. Mircea Popa, de exemplu, a văzut în evoluţia operei trei vârste, marcate, în genere, şi de trei teme majore: dragostea, în tinereţe (La poarta cuvântului), observaţia severă a realităţii, la maturitate (Furcile caudine), şi vârsta senectuţii, impregnată de „zariştea metafizică a trăirii şi a contemplaţiei sacrului, a surprinderii sentimentului morţii şi a «abatoarelor tăcerii»”, în secţiunea De la o zi la alta, toate susţinute de o avalanşă de stiluri şi forme literare, reformate de scriitor.

Dar se poate susţine paradoxul că Horia Bădescu este deja matur de la primele volume, că temele operei se supun „eternei reîntoarceri”, după tehnica muzicală a contrapunctului. De pildă, o circularitate contrapunctică se distinge, la vedere, în Anotimpurile (1987), dar şi în celelalte cicluri/volume. Această realitate m-a determinat să nu emit judecăţi în pas de cronologie, întrucât, în arhitectura trilogiei, fiinţează, de fapt, o singură Carte, deşi există o ecuaţie temporală, ascunsă însă ochiului cititorului şi dezvăluită abia în al patrulea sumar din volumul al treilea. De altfel, principiul unificator este sugerat de autorul însuşi, prin cuvântul vieţuiri, cu o încărcătură semantică aparte, pe care mi-am centrat, altminteri, întregul discurs, care, îmi place să cred, dezvăluie, în consonanţă cu Michel Camus, îndeobşte, că ne aflăm în faţa unui întemeietor al noului canon transmodern alături de alţi poeţi postbelici: Nichita Stănescu, Victor Teleucă sau Cezar Ivănescu, toţi descendenţi din cel mai pur eminescianism.

[1] Vezi Apel la identitate, suveranitate şi unitate naţională, emis de 84, apoi 101 academicieni, datat 8 februarie 2017, apel împotriva căruia s-au ridicat 28 de „istorici” mancurţi, secundaţi de „boierii minţii” de la GDS.

[2] Cf. Vlad Mischevca, Prutul în destinul neamului românesc, Editura Civitas, Chişinău, 2015, cu o prefaţă a lui Iulian Filip şi cu un studiu introductiv al autorului.

[3] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 2, Furcile caudine, p. 202.

[4] Ibidem, p. 181.

[5] Carlos Bousoño, Teoria expresiei poetice, Editura Univers, Bucureşti, 1975, p. 182.

[6] Ibidem, p. 178.

[7] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 2, Furcile caudine, p. 159.

[8] Ibidem, p. 182.

[9] Ibidem, p. 204.

[10] Ibidem, p. 205.

[11] Ibidem, p. 207.

[12] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 3, De la o zi la alta, p. 133.

[13] Ibidem, pp. 135, 140.

[14] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 2, Furcile caudine, p. 233.

[15] Ibidem, p. 236.

[16] Ibidem, p. 240.

[17] Ibidem, p. 241.

[18] Ibidem, p. 242.

[19] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 3, De la o zi la alta, p. 41.

[20] Ibidem, p. 64.

[21] Ibidem, p.89.

[22] Ibidem, p. 97.

[23] Ibidem, p. 153.

[24] Ibidem, p. 156.

[25] Ibidem, pp. 167, 176.

[26] Ibidem, p. 184.

[27] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, I, 1978, p. 186.

[28] Thierry Magnin, Între ştiinţă şi religie, trad. din franceză de Simona Modreanu, prefaţă de Basarab Nicolescu, postfaţă de Henri Manteau-Bonamy, Editura Junimea, Iaşi, 2007, col. „Ananta. Studii transdisciplinare”, p. 150.

[29] Horia Bădescu, , Cărţile vieţuirii, 3, De la o zi la alta, p. 157.

Revista indexata EBSCO