Nov 18, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Programatic despre viitorul pragmatic

În cele aproape 30 de interviuri ce i s-au luat de-a lungul a trei decenii, Călin Vlasie a răspuns la diverse întrebări (puse și prin intermediul anchetelor literare) legate de primele sale experienţe poetice, de cenaclurile literare, de „generaţia în blugi” a anilor ʼ70, de postmodernismul anilor ʼ80, de Cenaclul de Luni, de poeticitate, de activitatea editorială, de cultură, de educație, de menirea cărților în general și, nu în ultimul rând, de prietenie și cenzură. Toate acestea au fost adunate în volumul Știința apropierii de viitor. Interviuri (1987–2017) (Ed. Paralela 45, 2017).

Răspunsurile date conțin numeroase idei legate de: poezie, construct poetic, psiheism, interdependenţă a psihicului cu poezia. Poezia lui Călin Vlasie, scrisă în perioada antedecembristă, i-a fost influenţată de teoriile învățării, pedagogia experimentală, pedagogia și psihologia cibernetică. Afirmația „Dacă n-ar fi fost răsturnarea din 1989, n-aş fi putut evolua ca scriitor” (p. 72) vine în contradicție cu ceea ce se declară nu prea la mare distanță, în cadrul aceluiași interviu: „Eu sunt un fost poet şi un fost psiholog. Profesia de editor este a treia mea profesie importantă” (p. 78). Sau cu rândurile dintr-un alt interviu, în care poetul duce mai departe mărturisirea că se pregătea să devină un autor… postum: „Nu mai scriu poezie din februarie 1989 şi mă simt foarte bine. […] Este o decizie estetică, nu conjuncturală. Se ajunge foarte repede la autopastişă” (p. 50).

Dar aceste neconsonanțe sunt explicabile prin faptul că, în decursul a trei decenii, orice om își schimbă opiniile și atitudinile. Cert este că „Numai tâmpiţii şi apucaţii nu trăiesc după un program şi sunt în afara timpului. Dacă eşti poet, eşti poet tot timpul, fără a fi obligatoriu să scrii. Scrisul în sine e doar un mod de a te privi în oglindă. În spatele tău e o altă oglindă, în care îl vezi pe altul care se uită la chipul tău şi tot aşa, mii de chipuri care se uită unul la altul şi se miră că ceea ce pare a fi de nevăzut poate fi văzut./ Exist, deci scriu. Într-o zi, voi fi privit. Nu mă grăbesc de a fi privit. Oricum, ceea ce am scris am scris” (p. 129).

În ultima decadă a regimului comunist, când a debutat autorul Laboratorului spațial, exista o lume în schimbare, ce suferea transformări pro­funde în literatură, la nivelul structurilor poeticității, al modalităţilor de co­municare. Or, Călin Vlasie a fost unul dintre iniţiatorii Cenaclului de Luni – o mare revistă literară hebdomadară vorbită, fără nicio autocenzură, apărută în anul când se desființase cenzura, din moment ce aceasta nu… exista (după cum spunea cu umor involuntar Ceaușescu). Intervievatul își amintește că „La Cenaclul de Luni, într-o seară, pe la începuturi, l-am auzit pe Manolescu spunând: daţi-i înainte cu poezia ame­ricană, ăsta e viitorul! Mircione n-a ieşit din cuvântul lui Manolescu şi a dat înainte cu sincronizarea formelor până s-a epuizat materialul. Când citeşti proza lui Cărtărescu, îţi vine să spui că parcă scria mai bine poezie şi când citeşti poezia lui, spui că parcă scrie mai bine proză. Cărtărescu e un caz tipic de marketing literar, cu setări începute livresc de Manolescu şi continuate comercial de Liiceanu şi ICR-ul consonant al lui Patapievici” (p. 138).

Călin Vlasie este de acord că mutațiile în această conştiinţă a unei noi ideologii culturale şi morale avute de generaţia sa au apărut aproape simultan cu ceea ce se petrecea în spațiul cultural apusean, ajungându-se la schimbarea de paradigmă literară, însă optica lui este diferită: „Chestiunea că noi ne-am sincronizat cu postmodernismul american e o aiureală, noi am revenit la poezia lui Tonegaru, la poezia generaţiei pierdute, a ultimei grupări mondiale suprarealiste, formată din români, din timpul ulti­mului război, la o parte a poeziei avangardei româneşti, la poezia ultimă a lui Bacovia, pe care Călinescu o considera minoră… Poezia nu vine din neant, vine dintr-o cultură profundă, cum e şi a noastră, cu o istorie proprie, vine dintr-o schimbare de istorie, de mentalitate şi de sensibilitate” (p. 144). Și aceasta pentru că „[…] a fi sincronizat nu înseamnă automat că eşti şi valoros; împrumutând necritic, grosier, procedee, tehnici, limbaj ultrasincronizat, nu ajungi cu poezia («universală») decât până la marginea Bucureştilor. Sincronismul mimetic, naiv şi izolarea autistă sunt boli ale copilăriei poeziei (şi literaturii). Aceste simptome sunt specifice începuturilor” (p. 8). Deși la prima vedere interviurile dau o inerentă notă de fragmentar, Călin Vlasie explică pe îndelete procesul de cristalizare a generaţiei optzeciste, ca formă de evoluție spirituală înaintea celei sociale, în acei ani când s-au manifestat impulsuri semnificative ale desidenţei morale, intelectuale și estetice.

Tânărul Vlasie a profesat mai bine de un deceniu ca psiholog (întâi, ca defectolog, apoi ca psiholog clinician) și, prin urmare, această activitate i-a facilitat întreținerea relațiilor interumane, l-a ajutat să înţeleagă ce înseamnă dezvoltarea și menținerea unei structuri, i-a oferit posibilități adecvate de extindere, atât culturale, cât şi financiare. Așa se explică faptul că a înfiinţat trei edituri – Calende, Didactica nova şi Vlasie –, dar și că le-a părăsit pe rând şi aproape în acelaşi timp, din cauza disfuncționalităților în relațiile cu asociații. Apoi a înființat Paralela 45, pe care a adus-o în careul de ași al editurilor românești. „Până la 30 de ani ai dreptul să spui că eşti genial, după 30 de ani trebuie să iei în serios propria ta devenire şi să te comporţi normal, echilibrat, ho­tărât” (p. 71) – declară el neechivoc undeva. Deși până la 30 de ani nu s-a considerat genial (și bine a făcut), Călin Vlasie s-a comportat ulterior echilibrat și hotărât în tot ceea ce a întreprins, rezistând pe piaţa de carte, ce era martoră a măririlor, a decăderilor și a dispariţiilor multor edituri.

Astfel, el a iniţiat numeroase colecţii şi câteva serii care acoperă aproape o sută de domenii editoriale: literatură română şi universală, ştiinţe socio­umane, filosofie, istorie, religie, artă, drept, economie, cărţi practice, literatură pentru copii şi adolescenţi, cursuri universitare, cărţi de metodică, auxiliare şi manuale şcolare. Această impresionantă paletă a ofertelor se datorează faptului că prestigiosul director de editură adoptă o strategie temeinică, gândită în termeni de industrie culturală, iar nu în termeni de atelier editorial. Totul a fost realizat printr-o logistică editorială pusă foarte bine la punct timp îndelungat și prin conlucrarea cu specialişti din domeniul contabilităţii, al vânzărilor, al distribuţiei, al marketingului. Nu încape îndoială că promovarea generaţiei sale în calitate de editor a făcut-o prin publicarea de antologii colective și de autor, prin serii ale generaţiei.

Dovedind simț de anticipare pedagogică, Călin Vlasie întocmește proiecte de apariții editoriale sistematice în virtutea credinței că editura reprezintă o instituţie de cultură care poate avea în timp un impact deosebit în viaţa literară şi culturală, în sfera educaţională în general. Mereu atent la nivelul vânzării de carte, la tendinţele în cererea de carte, la relaţiile cu autorii şi cu traducătorii, editorul piteștean cercetează ce repercusiuni comportă indicaţiile metodologice ministeriale, ce tip de didactică stă în spatele textelor din manuale, auxilia­re şcolare și caiete de lucru. Totodată, el demonstrează o cunoaştere în detaliu a procesului nostru de învăţământ, dar şi abilitatea de a promova oferta naţională, fiind convins că, în exces, traducțiunile „omoară în noi duhul național”, vorba lui Kogălniceanu. Călin Vlasie consideră profesia de editor drept o creaţie propriu-zisă, deoarece se simte mereu responsabil față de întreaga literatură, ficţională, nonficţională sau educaţională pe care o publică și care are drept scop pedagogia culturală și actul civilizațional.

Marea problemă a didacticii actuale este considerată a fi mecani­cismul sau pozitivismul morfologic care se doreşte a fi transmis ad litteram elevilor. Sintaxa poeticităţii, singura care este întotdeauna prietenoasă, stimulativă şi plină de satisfacţii profesionale, scapă încă programelor oficiale, care se ocupă de metodele de predare a literei poeziei, nu a spiritului ei: „Noi vrem să fim în secolul vitezei informaţiei, dar tot pe vârful dealului ne urcăm şi urlăm la cei de pe dealul vecin până ne spargem plămânii… Mimăm discursul obiectiv, sec, în loc să vorbim într-un limbaj normal, autoreflexiv. Suntem foarte tari în analize abstracte şi taxonomii care despică firul de iarbă în zeci de caracteristici pe care nu le decelezi nici la cele mai sofisticate sisteme” (p. 147). Autorul volumului Întoarcere în viitor își pune mari speranţe în profesorii care conduc cercuri literare şi ateliere de lectură, pentru că ei, cu entuziasmul şi cu actualizările didactice făcute din pasiune, reprezintă adevăraţii şi primii reformatori ai predării limbii şi literaturii române.

La rândul lor, editurile sunt responsabile de formarea educaţională, dar şi de for­marea bunului-simţ şi a spiritului critic. Raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură este „Cam acelaşi raport stabilit ştiinţific dintre cantitatea de ploaie şi gradul de udare a celui care stă în ploaie – optim e să fie suficientă ploaie ca să fii suficient de ud, nici prea uscat, dar nici ud leoarcă” (p. 273). Cât despre ceea ce acaparează astăzi pe toată lumea, „La noi, internetul e un copac din vremea lui Adam şi Eva din care poţi culege fructe fără nicio res­tricţie” (p. 232), iar Facebook-ul circumscrie „un fel de coafor în care se povestesc «marile» evenimente perso­nale cotidiene” (p. 233).

Personal în ceea ce răspunde, Călin Vlasie se arată dezinhibat, tranșant, natural, atent la scara valorică, pragmatic și programatic. La capătul antrenantelor interviuri din cartea Știința apropierii de viitor. Interviuri (1987–2017), marcate, inevitabil, de unele repetiții datorate unor aproape identice întrebări la care a fost nevoie să se răspundă, concluzia mea este că „Amintirile te întăresc, prezentul te face sceptic, dar numai aşa ai sentimentul că viitorul are un sens…” (p. 253). Aceasta constituie, de fapt, știința apropierii de viitor.

Revista indexata EBSCO