Nov 18, 2017

Posted by in Istorie literara

Demostene BOTEZ – Concurs de eleganță. Un eveniment istoric

 

Fără îndoială, Sinaia este locul tuturor faptelor is­torice. Dacă Bucureştiul este capitala cotidiană a ţării, apoi Sinaia este capitala istoriei ei.

La Sinaia, acum 18 ani, s-a ţinut consiliul de co­roană, din care a ieşit declaraţiunea de război, şi tot la Sinaia, acum, după aproape două decenii, şi ca dovadă că jertfele ţării nu au fost zadarnice, şi că prin ele am atins maximum de prosperitate, a avut loc dăunăzi „marele concurs automobilistic de eleganţă”.

Mi se pare că-i cel dintîi concurs de eleganţă auto­mobilistică de la Unire încoace, ceea ce înseamnă că unirea tuturor românilor de-abia de-acuma începe să dea roade. Fructul belşugului crescut pe mormin­tele eroilor a avut nevoie de 18 ani pentru ca să ajungă la maturitate.

Pentru binele patriei şi mândria noastră de neam sperăm că de-acum înainte, o dată ajuns la majori­tate, roadele vor fi anuale, şi că în fiecare lună august, ca o pioasă comemorare a intrării noastre în război, se cade să se organizeze cîte un concurs automobilistic de eleganţă.

Dacă cei de azi sîntem fiii spirituali ai celor care s-au sacrificat şi au murit ca eroi pe toate fronturile din cele patru puncte cardinale, apoi nu se poate ca ei să nu se bucure de propăşirea pînă la eleganţă a fiilor ei. Nu se putea omagiu mai decent şi atenţie mai mare aduse soldatului necunoscut.

Ar fi fost poate de dorit – şi sper că se va lua act cel puţin pentru viitor – ca benzina de la carbura­toarele automobilelor concurente, în semn de soli­daritate naţională şi pietate, să nu fie aprinsă, banal, cu automatul electric, ei, dacă se poate, cu o flacără luată de la flacăra eternă ce arde altfel neindustria­lizată la căpătîiul soldatului necunoscut. Gestul ar fi plin de simbol. Ar însemna că nu numai energiile omeneşti, dar chiar şi cele mecanice, indiferent de locul de fabricaţie, îşi trag obârşia din idealul de a muri pentru ţară, fără ca să ştie cineva cum te cheamă, atunci cînd, în schimb, e plină lumea de numele generalilor impermeabili la orice corp dur. Ar mai însemna totodată că aristocraţia noastră nici azi n-a uitat jertfa soldatului şi că, atunci cînd are nevoie, tot de-acolo îşi trage izvorul de energie.

Sînt unii oameni retrograzi care nu înţeleg pentru ce automobilismul este considerat ca un sport, susţinînd că el mu dezvoltă nici o facultate fizică pentru cel care conduce, ca işi pentru cel care stă „la fund”.

Aceşti retrograzi se înşală. În mintea lor depravată de considerente sociale noţiunea de sport se confundă cu aceea de muncă.

Aici este erezia. Sportul nu-i altceva decît munca leneşului care-şi poate permite să fie leneş. E un fel de muncă benevolă, în care şi voinţa este stimulată de concurenţă şi de o sugestie-emuil.

Dacă-i aşa, şi dacă sportul e o creaţie proprie a celor care-l practică, de ce n-ar fi sport şi statul pe şezut intr-un scaun de piele cu teluri şi perine de păr?!

Totul este ideea. Astfel, un ţăran care merge intr-o căruţă fără arcuri, scuturat din creieri pînă-n tălpi şi pe care-l mănîncă pielea de scuturătură pe draghin, chiar dacă face 30 de kilometri în 2 ore şi 45 minute, nu va fi niciodată considerat ca un sportsman, precum este automobilistul care face aceeaşi distanţă pe perină de piele cu suspensor Hatfort şi în 20 de minute. De ce? Nimeni mu ar fi în stare să spuie. Eu cred că deosebirea vine de-acolo că ţăranul o face de nevoie, iar automobilistul o face de plăcere. Esenţa sportului este plăcerea şi libertatea practicii lui.

Din orice act, pe care eşti liber să-l faci sau să nu4 faci, şi pe care-l exerciţi gratuit, se poate naşte un sport, mai ales atunci cînd nu-i dă mina oricui să-l facă.

De-aceea nu trebuie nimeni să fie surprins dacă se face din automobilism un sport.

La Sinaia nu a fost însă numai un concurs pentru ca să se ştie cine urcă mai repede cu cîteva secunde o pantă de munte, ci şi pentru a se şti precis şi a se hotărî de un juriu, pentru ca îndoială să nu mai poată fi, cine-i doamna sau domnul care posedă automobilul cel mai elegant.

Şi asta, da. Adică pentru ce să nu fie şi un premiu „pentru avere”?! Bogăţia trebuie să fie o afacere cam monotonă prin siguranţa ei. Un mic premiu anual, cu emoţia estetică şi gratuită pe care o com­portă, este un divertisment.

Şi-apoi, de ce la tracţiunea animală să existe le­gitimat şi fotogenic dreptul de posesiune, dar la tracţiunea mecanică nu?! Ar fi fost o nedreptate socială, strigătoare la cer. Astfel, un proprietar de cai de cursă care nu are nici un merit pentru că nu-i tatăl, nici mama calului, şi pentru că nici nu-l încalecă şi nici nu-l bate el, ci jocheul, are dreptul la toate onorurile şi la toate fotografiile cu „efasarea” totală a calului, care, în ierarhia curselor, ţine loc de „popor”.

Pentru ce nu ar avea aceeaşi satisfacţie nevino­vată şi proprietarul celui mai elegant automobil, care şi el are meritul suprem şi unic de „a poseda”?! Nu a fabricat el automobilul; nici un cui nu-i pus de el, ci de un lucrător care poate acum e şomer şi care numai în minerul unei portiere a făcut ceva de artă punînd puţin din iluziile lui, dar asta n-are de a face.

Eu sînt pentru sfînta dreptate şi cel puţin pentru o egalitate de tratament între cei bogaţi, dacă mai mult nu se poate.

Cu acest principiu morbid şi democratic, solicit chiar concursuri anuale pentru posesorii oricăror obiecte de flux. ^Aristocraţia trebuie distrată. E de da­toria tuturor să inventeze distracţii. Altfel, se plictiseşte şi se blazează, şi atunci e mai rău pentru toţi. Pentru o senzaţie mai tare şi un concurs mai poignant, poate declara război, care, de fapt, nu-i decît tot un concurs, în care noi sîntam mîrţoagele, şi se decide victoria de către cel oare suflă mai mult.

Concursul de eleganţă de la Sinaia mai înseamnă ceva îmbucurător. Înseamnă că criza a luat sfârşit. Ba chiar că exagerează în cealaltă parte. Şi nu-i om căruia să nu-i facă plăcere că cel puţin cei 18 con­curenţi de la concursul de eleganţă a automobilului lor propriu au scăpat de criză. Dacă ar putea să se strecoare la fel şi restul pînă la 18 milioane, am atinge idealul. N-u l-am atins decît în parte, în pro­porţia de unu la un milion. E un început bun. Oricum,  început. Asta-i direcţia care poate duce la fe­ricirea naţiunii. Trebuie încurajată august şi na­ţional.

E nevoie însă de propagandă multă şi asiduă; de muncă.

Căci iată ce s-a întîmplat la Brăila în aceeaşi zi cînd comisiunea de decernare a premiilor de ele­ganţă era încurcată în alegere între un Pakard negru şi un Rol ce bej:

„Brăila, 15. Gheorghe Climatianu, rămas şomer de aproape un an de zile (tocmai de la concursul anu­lui trecut!), locuieşte pe Strada Neagră, n-o. 12. Dispe­rat de existenţa-i plină de mizerie, fostul voiajor a în­cercat ieri noapte să se suprime pe el şi pe cei trei copii ai săi, cărora le-a împărtăşit, intenţia. În timp ce disperatul tată pregătea ligheanul cu mangal în odaia unde dormeau cu toţii, unul din copii, îngrozit de macabrul proiect al tatălui său, s-a strecurat afară, alarmînd vecinii” (Tempo, 17 august 1934).

 

 

Oricine îşi poate da seama cîtă muncă, ce apos­tolat şi cîtă propagandă trebuie pentru ca să faci din Gheorghe Climatianu, salvat din negurile man­galului, un adept al concursului de eleganţă automo­bilistică, adică un element de ordine şi un bun roman. Nimic însă nu trebuie să ne descurajeze.

Şi mai ales să nu adormim, moleşiţi de armonia socială pe care o formează armonios şi dulce claxo­nul de la Sinaia eu ţipătul de groază al copilului de la Brăila.

 

 

1934

Revista indexata EBSCO