Nov 15, 2017

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare. Titu Maiorescu la Convorbiri literare (III)

Maiorescu şi întreaga echipă convorbiristă continuă lupta în contra formelor fără fond, atît de răspîndite şi comode pentru a fi aplicate prin preluarea lor din spaţiul occidental fără discernămînt şi minim interes în transferarea şi transformarea lor la nivelul necesităţilor reale din societatea românească a timpului.

Observări polemice apare în siajul acestor preocupări, de firească aşezare naţională pe calea adevărului. Numerele 12/15 august 1868, 13/1 septembrie 1869, 24/15 februarie 1870 din Convorbiri literare publică una din cele mai puternice pledoarii în favoarea criticii, Observări polemice, în volumul de Critice în 1874. Articolul se deschide cu o logică argumentaţie în favoarea criticii şi astăzi de actualitate: „– A critica este uşor; e greu a face mai bine.

– Fără îndoială. Dar de aci nu urmează, precum par a crede cei ce ne întîmpină cu asemenea opinii nouă, că a critica este de prisos. Uşoară sau nu, critica a fost şi va rămînea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este e parte a îndreptării.

Din acest punct de vedere, înfiinţarea unei reviste (Con­vorbiri literare) cu o tendinţă critică mai pronunţată ne pare a împlini un gol lăsat în mica noastră mişcare literară”.

Dacă în politică jurnalele erau pline de atacuri la persoană, presa literară era plină de gazetari aflaţi într-o perpetuă admiraţie reciprocă; era o jenantă societate lăudăcioasă cum o aprecia I. Negruzzi în Poeticale. Explicarea diferenţelor dintre jurnaliştii politici şi cei literari par a scoate articolele noastre, ne spune Maiorescu, din marginile exclusive ale Convorbirilor literare, care au binevoit a-l primi în coloanele lor.

Între ţintele critice îndreptăţite din Observări… se află şi Lepturariul românescu al lui A. Pumnul de la Cernăuţi, profesorul gimnazial al lui Eminescu. Nu este iertat nici Timotei Cipariu şi Gramatica sa etc.

Observări polemice este şi un prilej de a motiva demersul critic al Convorbirilor literare în totalitatea lui, Maiorescu refuzînd a-şi asuma doar pentru sine această acţiune de asanare culturală: „În mijlocul unei tendenţe a spiritului critic, precum am văzut-o din exemplele citate, cîţiva juni scriitori s-au întîlnit în credinţa că pentru onoarea bunului-simţ şi în interesul tine­rimii noastre ar fi timp a se restabili odată măsura lucrurilor; şi de aceea la înfiinţarea Convorbirilor literare s-au încercat, fie prin explicări teoretice, fie prin schiţe umoristice, a răspîndi o judecare mai serioasă a literaturii române. Pentru noi, patrio­tismul nu putea fi identic cu imperfecţiunea, şi o lucrare slabă nu merita laudă prin aceea că era românească.

Din contră, tocmai încercarea de a învăli greşelele sub mantaua «românismului» ne-a părut a fi o înmulţire a perico­lelor, deja prea multe, în contra cărora avem să ne luptăm, şi o îndoită provocare de a ne împotrivi în contra lor. Eram, prin urmare, datori a pune acelor domni întrebarea; nu cumva cred că există un naţionalism al ştiinţei, capabil de a face din eroare adevăr, dacă numai eroarea provine de la un autor român? Că, d.e., Academia din Bucureşti, care pentru orce stat cult ar fi o concentrare de neştiinţă pretenţioasă, să poată fi un focar al ştiinţei adevărate cel puţin pănă unde curg apele Dîmboviţei? Că teoriile limbistice ale d-lui Cipariu, care pentru orce filolog apusean nu sînt decît un şir de erori, să fie bune şi drepte mă­car în hotarul Tîrnavelor? Că dreptul public al d-lui Barnuţiu, care pentru un jurist cu noţiuni elementare de ştiinţă este o ţesătură de interpretări false şi de confuzii neiertate, să rămînă «tablele dreptului român» cel puţin pe malul Bahluiului? Că scrierile lui Pralea, Tăutu, Ţichindeal, Săulescu, A. Densuşanu etc., care în alte state ar deveni un izvor nesecat de împrumu­tare pentru foi umoristice, să fie destul de bune pentru Lepturariul serios al d-lui Pumnul, din care să se nutrească mintea tinerimii române?

Demnitatea noastră de oameni nu ne permite ca din pro­duceri ce la popoare culte ar fi obiecte de rîs sau de compă­timire să facem o colecţie venerabilă şi să o depunem pe altarul patriei cu tămîia linguşirii. Ce este rău pentru alte popoare este rău şi pentru noi, şi frumoase şi adevărate nu pot să fie decît acele scrieri române care ar fi frumoase şi adevărate pentru orce popor cult”.

Convorbirile au pornit activitatea critică în speranţa care s-a şi împlinit de a atrage atenţia publicisticii epocii: „Că această direcţie a criticei din Convorbirile literare va atrage asupră-şi luarea-aminte a jurnalelor române era prima noastră speranţă. Că va deştepta mînia celor ce se simţeau atinşi şi că această mînie îşi va afla răsunet în organele lor era speranţa noastră a doua. Speranţă, şi nu temere. Căci polemica jurnalelor, cînd produce vreun folos (adese nu produce nici unul), pune numai în mişcare interesul publicului pentru punc­tul în discuţie: publicul începe a ceti – iacă rezultatul cel bun; iar opinia definitivă se fixează de regulă după puterea argumen­telor, nu după gîndul jurnaliştilor, şi astfel un autor, dacă me­rită a se nimici, se nimiceşte numai prin propriele sale scrieri, dar niciodată prin scrierile altora, şi cu cît acestea sînt mai numeroase şi mai violente, cu atît mai puţin.

Aceste două speranţe ale noastre s-au îndeplinit. Trompeta Carpaţilor, Federaţiunea, Familia, Transilvania, în timpul din urmă Archivul filologic, Traian etc. au binevoit a susţine cu vioiciune critica literară şi a confirma ruperea pactului tacit de lăudare reciprocă ce se încheiase mai înainte în această parte a vieţei noastre intelectuale.

Lucrul important este acum ca această direcţie mai bună să se ferească de celălalt extrem ce-l văzurăm în jurnalele politice, de necuviinţa de a pierde din vedere obiectul şi de a discuta numai cu personalităţi”.

Criticile revistei junimiste sînt combătute pe motiv că ne aflăm într-o epocă de tranziţiune (veche boală, perpetuată pînă azi) una, cum este de aşteptat, imperfectă şi, drept urmare nu-i putem cere să fie deodată bună. Şi cu o logică impecabilă aduce din aceasta un plus de îndreptăţire a criticii: „Să admitem că este aşa. Ce dovedeşte aceasta în contra criticei? Oare din starea imperfectă a unei epoce, poporul s-a ridicat lăudîndu-şi imperfecţiunea, sau s-a ridicat criticînd răul pentru a prepara binele? Din momentul în care se recunoaşte că sîntem în transiţiune, din acel moment se recunoaşte legitimitatea criticei si se osîndeşte lenevirea, care aşteaptă binele în viitor fără nici o luptă în care, văzînd răul, îl măguleşte cu speranţa că se va îndrepta de la sine. De la sine nu se îndreptează nimic în capetele unei generaţiuni; căci orce cultură este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenţei libere, şi datoria de a afla adevărul şi de a combate eroarea se impune fără şo­văire fiecărui om care nu se mulţumeşte cu existenţa sa privată de toate zilele, ci mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea şi la nefericirea naţiunii din care s-a născut”.

Nici o clipă criticul de la Convorbiri nu intenţionează să anihileze valoarea personală a diverşilor autori, ci ţinta este judecarea corectă, în limitele adevărului a operelor ce le-au realizat: „În contra persoanelor însă în valoarea lor privată nu s-a îndreptat niciodată critica noastră. Fiecare din noi simte şi este gata să afirme că Petru Maior, Şincai, Cipariu, Pumnul sînt bărbaţi de valoare personală, care şi-au jertfit viaţa lor la binele public aşa precum l-au înţeles, şi anume, şi-au jertfit-o fără a căuta interese personale, precum face marea mulţime a urmaşilor lor. Dar această onoare şi demnitate personală nu schimbă întru nimic judecata obiectivă asupra operelor, ea nu poate face din cartea lui Petru Maior o istorie, din compilarea fără critică a lui Şincai o hronică, din etimologismul d-lui Cipariu şi din limba lui Pumnul un adevăr limbistic. Din contră, cu cît persoanele sînt mai presus de critică, cu atît erorile literare trebuiesc supuse unei critici mai serioase, şi numai simţirea şi combaterea acelor erori e mijlocul propriu de scăpare. Căci dacă istoria scrisă admite explicări, adevărul de realizat nu admite tranzacţiuni. El neagă eroarea absolut, orcare ar fi fost motivele ei, precum se neagă în dez­voltarea omenirii orce popor care nu a ştiut să-şi însuşească elementele de cultură în timpul priincios”.

Nu cantitatea ci calitatea este importantă, fie şi în debutul unei culturi: „Dar pentru ca această continuare în viitor să se întîmple, începutul cel mic la întindere a trebuit să fie mare prin adevărul ce-l cuprinde, prin valoarea energică, ce-i dă putere de a rezista şi, biruind greutăţile timpului, a produce şirul neîntrerupt de forme nouă de viaţă”.

Soluţia întru îndreptarea pe calea adevărului este critica neabătută: „Căci nu fără lupte grele poţi rupe roadele din pomul cunoştinţei, şi îndărătul fiecărui adevăr la care ai ajuns laşi o iluzie pierdută. Cu simţiminte de recu­noştinţă şi cu inima plină de speranţe, ai intrat în templul tutulor, şi în loc de statuie ai găsit idoluri, şi în locul templului visat te-ai deşteptat într-un haos de ruine, fericit dacă afli în mijlocul lor o inteligenţă amică, care să simtă cu tine dezo­larea generală.

În asemenea momente este bine să nu cauţi înapoi, nici împrejur, ci, păşind înainte, să-ţi păstrezi încrederea că pro­gresul adevărului trebuie să se facă şi că formula lui este aceasta, mulţi din cei ce astăzi sînt în rătăcire vor veni mîine pe calea adevărului, dar nici unul din cei ce au înţeles o dată adevărul nu se va mai întoarce la vechile erori”.

Mersul culturii naţionale l-a confirmat pe Maiorescu, nimeni din cei ce au înţeles o dată adevărul, prin constanta activitate a criticii, nu s-a mai întors la vechile erori. În iunie 1869 publică în Convorbiri o recenzie la W. Pütz: Geografia şi istoria Evului Mediu; pledoarie pentru imparţialitate în abordarea acestor materii.

După negativismul cu tentă aproape nihilistă din În contra direcţiei de astăzi, apare ca o necesitate un studiu marcat pozitiv, nu doar a distruge e calea, ci-i necesar şi a construi. Iar Direcţia nouă în poezia şi proza română (Convorbiri literare, 6/15 mai 1871, 13/1 septembrie 1871, 14/15 septembrie 1871, 6/1 septembrie 1872, 7/1 octombrie 1872 şi în volumul Critice/ 1874) împlinea această binevenită contrapondere.

Prima parte, Poezia, se deschide cu o serie de întrebări prin care s-a fondat cultura naţională: „Sînt întrebări care în starea normală a unei societăţi nu există, dar care, o dată născute, se impun atenţiei tutulor şi cer neapărat un răspuns de la cei ce se gîndesc la interesele publice.

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei des­tulă putere primitivă pentru a ridica şi a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcină care cere şi consumă neîntrerupt pu­terile vitale ale unei naţiuni. Va putea să păşească în lucrare paşnică pe aceeaş cale pe care civilizaţia apuseană a adus atîta bine omenirii?

O parte a răspunsului atîrnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi, direcţie a cărei manifestare este literatura în înţelesul cel mai larg al cuvîntului.

Pe cînd în lumea noastră politică neliniştea a ajuns la culme şi totul pare întunecat în confuzia unor tendinţe lipsite de princip, se dezvoltă, alăturea cu acele mişcări nesănătoase, o literatură încă jună şi, în parte, încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur şi solid, ne dă primul element de speranţă legitimă pentru viitor. Această speranţă va deveni o realitate în proporţia în care noua viaţă, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va fi înţeleasă şi primită de societatea română, mai ales de juna generaţie, în mijlocul căreia trăim”.

Dacă starea literaturii de la 1867 pînă la apariţia noii direcţii era sub pecetea neadevărului, după, asistăm la instaurarea şi restabilirea adevărului în toate domeniile vieţii politice şi culturale: „Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimînt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce ome­nirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional”.

Şansa criticului şi a convorbiriştilor a fost să-l aibă apropiat pe V. Alecsandri, poet al naţiunii recunoscut, adevărată punte între generaţia de la ’48 şi realizatorii direcţiei noi. Încît, firesc şi elegant, Maiorescu deschide cu el seria poeţilor: „În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, culegătorul cîntecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară”. Apariţia Convorbirilor redeschide interesul bardului, care începe a-şi publica aici Pastelurile, caracterizate de critic drept un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, cîteva idile, toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturei, scrise într-o limbă frumoasă, încît au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturei române îndeobşte.

Imediat după Alecsandri îl aflăm pe Eminescu. Lovinescu aprecia tactul lui Maiorescu de a apela la Alecsandri, deşi, el consideră, ar fi putut să se bizuie pe Eminescu, adică pe un om nou pentru o şcoală nouă, din senti­mentul unei tranziţii necesare şi din respectul tradiţiei treptelor formale, punctul de reazăm al construcţiei maioresciene cade asupra unui scriitor din generaţia trecută.

Criticul se arată relativ prudent faţă de mai tînărul poet: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deo­camdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pănă acum aşa de puţin format încît ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvîntului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului (semnul celor aleşi), o con­cepţie înaltă şi, pe lîngă aceste (lucru rar între ai noştri), iubirea şi înţelegerea artei antice”.

Strofele alese spre exemplificare deschid strania poezie Veneră şi Madonă, debutul poetului în Convorbiri literare.

Pînă la scrierea articolului despre Direcţia nouă, Eminescu mai publicase în foaia junimistă Mortua est şi Epigonii.

Critica lui Maiorescu asupra poeziilor eminesciene este uşor expozitivă, cu observaţii irelevante şi admonestări asupra unor greşeli ce trebuie neapărat îndreptate (!!??). Observaţii care pot fi justificate de admiraţia criticului pentru perfecţiunea clasică a formelor în poezie.

Întru victoria direcţiei noi Maiorescu atenţionează: „Degeaba veniţi astăzi şi voi, cei cu gîndirile groase, cu forma incultă, cu stilul greoi, filologi, academici, jurnalişti, sau cum vă mai numiţi; degeaba vă încercaţi să loviţi cu atîta pa­timă în direcţia cea nouă: voi n-aveţi formă, ziua de mîine nu vă mai cunoaşte”.

Din păcate, între cei cuprinşi în direcţia nouă, ziua de mîine nu-i va mai cunoaşte nici pe Samson Bodnărescu, nici pe Matilda Cugler-Poni, Aricescu, Tăutu, Hasdeu, Boliac: „Despre aceştia s-a vorbit destul în singura revistă critică ce a avut-o România, în Convorbiri literare. Dar să ne aducem aminte şi de alţii, să ne reprezentăm încă o dată societatea în care sînt siliţi să trăiască poeţii noştri cei adevăraţi”.

După prezentarea lui S. Bodnărescu, aşezat al treilea după Alecsandri şi Eminescu, Maiorescu notează: „Pe lîngă aceşti poeţi însemnaţi prin înălţimea ideilor şi, în parte, prin felurimea formelor poetice ce le-au introdus, ar fi nedrept să uităm încercările altora mai noi, care, în sfera lor mai restrînsă, ne prezintă o mişcare naturală, exprimată în limba corectă, adesea elegantă, totdeauna ferită de înjosiri”. Criticile de apreciere sînt mult în marginea unei critici aplicate, cu totul expozitive şi aproape şcolăreşti.

În continuare sînt practic desfiinţaţi, cu îndreptăţire, poeţi precum Iosif Vulcan, Pătîrlăgeanu, Grădişteanu, Drăgescu etc. Critica negativă este cu mult superioară celei pozitive.

„De aceea împotrivirea energică în contra direcţiei false ară­tate în aceste rînduri ne va părea totdeauna o datorie literară, şi încercarea de a pune o stavilă în contra ei, atît prin criticarea producerilor rele, cît şi prin relevarea scrierilor mai bune, şi de a produce un fel de presiune îndestulătoare a opiniei publice în contră-i, va trebui să fie repeţită, fără obosire şi cu puteri unite, pînă cînd va izbuti – presupuind că va izbuti vreodată”.

La direcţia nouă la Proză sînt adiţionaţi: Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vîrgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P.P. Carp, T. Rosetti.

În intervalul celor patru ani dintre În contra direcţiei de astăzi (1868) şi Direcţia nouă (1872), în Convorbiri se impune cu prioritate proza ştiinţifică, mai puţin cea beletristică. Sînt aşezate în oglindă cele două direcţii: „Direcţia veche a bărbaţilor noştri publici este mai mult îndreptată spre for­mele dinafară; direcţia nouă şi jună caută mai întîi de toate fundamentul dinlăuntru şi, unde nu-l are şi pînă cînd încă nu-l are, despreţuieşte forma dinafară ca neadevărată şi nedemnă”.

Tot aici răspunde numeroaselor atacuri în contra direcţiei noi şi a acuzaţiei de cosmopolitism; acuzaţie, ne amintim, combătută şi de Eminescu. Este strigătul prin care, de cîţiva ani încoace, presa română, nu cea de rînd, s-a obişnuit să combată juna direcţie din Iaşi. Atacul s-a încercat întîi într-un discurs solemn rostit la 1869 în Societatea Academică din Bucureşti de către d. Bariţ, care, cu claritatea şi mai ales sinceritatea limbagiului, pentru care este renumit, s-a pronunţat în contra direcţiei noastre „cosmopolite”.

Refuză de plano această acuzaţie:Adevărul este că poate în România întreagă, dar desigur cel puţin în «Junimea» din Iaşi, nu există cosmopolitism, dacă sub acesta se înţelege frumoasa utopie de a căuta fericirea omenirii intr-o constituire comună a ei cu negarea individualităţei naţionale. Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziţie scrisă sau pronunţată de mine îndeosebi nu susţine cosmopolitismul; atît eu, cît şi ceilalţi membri ai «Junimii» din Iaşi sîntem partizani ai ideii naţionalităţii şi ne-am pronunţat totdeauna în acest înţeles.

Iacă o declarare foarte lămurită, pe care o dovedim îndată, începînd istoriceşte, prima atingere a acestei întrebări din partea vreunuia din noi s-a făcut în 1864, în una din prelecţiile publice populare ce le ţineam în sala Universităţii din Iaşi (vezi Convorbiri literare de la 1 martie 1867). Era prelecţia a zecea din acel an, ţinută de mine asupra temei Individualitatea po­porului şi cosmopolitismul. Ţinta acestei prelegeri fusese de a ne pronunţa pentru individualitate şi în contra cosmopolitismului. Este nominalizat şi Al. Xenopol care în numărul din 15 iulie 1867 al Convorbirilor subliniază răspicat: Cosmopolitismul nu e pentru noi.

Sînt enumerate 86 de nume de jurnale pline de insulte la adresa junimiştilor ca pretinşi cosmopoliţi.

„Este dar dovedit că societatea «Junimea» din Iaşi nu e cosmopolită, că în Convorbirile literare s-a susţinut totdeauna naţionalismul de către fiecare din noi, dar – ce e drept – nu ca pretext pentru a ascunde sub drapelul şi sub strigătul lui «Ştefan cel Mare» şi «Mihai Viteazul» toate mizeriile şi cru­dităţile celor nechemaţi şi nealeşi, ci ca punct de pornire pentru o dezvoltare mai energică şi mai conştienţioasă a activităţii literare şi ştienţifice în mijlocul poporului român”.

Finalul Direcţiei noi este impecabil argumentat şi temeinic motivat: „Nu e cu putinţă ca un popor să se bucure de formele dinafară ale unei culturi mai înalte şi să urmeze totodată înlăuntru apucăturilor barbariei. Şi fiindcă a da înapoi e cu neputinţă, nouă nu ne rămîne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea.

Iacă pentru ce lupta neîmpăcată în contra ignoranţei pre­tenţioase şi a neadevărului ne-a părut cea dintîi datorie şi pentru ce nu am putut primi punctul de vedere al acelora care sînt deprinşi cu o privire mai blîndă şi se mulţumesc cu o lungă aşteptare a îndreptării în viitor.

Românii, anticipînd formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite şi, depărtaţi din starea mai normală a dezvoltărilor treptate, pentru noi etatea de aur a patriarhalismului literar şi ştienţific a dispărut. Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orce jertfe şi în mijlocul a orcîtor ruine trebuie împlîntat semnul adevărului!”.

Între adversarii constanţi ai publicaţiei ieşene se află B.P. Hasdeu, care va fi între primii care vor ataca direcţia nouă şi autorii promovaţi de Maiorescu, majoritatea copleşitoare fiind dintre colaboratorii Convorbirilor literare; un motiv suplimentar de a fi acuzat de partizanat, de un greu de constestat parti pris.

Numărul 22 din 5 iunie 1871, din foaia bucureşteană a lui Hasdeu, Columna lui Traian, atacă atît direcţia nouă, cît, mai ales, autorii propuşi ca modele: „Convorbiri literare din Iaşi se laudă printr-un articol al d-lui Maiorescu de a fi creat o nouă direcţiune poetică, pe lângă care un Bolintineanu, un Sion, un Mureşianu şi alţii sunt nişte pigmei.

În realitate nici chiar această nouă direcţie nu este de tot nouă; adevă­raţii săi fundatori nu sunt reformatorii de la Convorbiri literare ci dd. Prodănescu şi Cristorian. Cu toate astea, întru cât cei în drept nu revendică ei înşişi laurii priorităţii, noi unii nu credem de cuviinţă a contesta şcoalei d-lui Maiorescu mult dorita paternitate în sfera galimatiei şi pentru ca toată lumea să vadă, ca ce fel de poezie anume este noua direcţie a Convorbirilor literare, vom reproduce din ea în fiecare număr al Columnei lui Traian sub modesta rubrică a Varietăţilor câte o mostră din muza d-lui al-de Bodnărescu, Eminescu, Pogor, Iacob Negruzzi, Matilda Kugler)”. (apud. E. Lovinescu, T. Maiorescu, vol. I, 1940).

Columna… reproduce, începînd cu numărul 22 şi în următoarele poezii de: Matilda Cugler-Poni, Iacob Negruzzi, inclusiv Noaptea lui Eminescu şi ale altor autori incluşi în direcţia maioresciană.

În dorinţa de a discredita revista, directorul ei şi nu mai puţin pe autorul noii direcţii, expediază o poezie Eu şi ea, cu specificarea Din Gablitz, pentru a induce ideea că ne aflăm în faţa unei traduceri; textul va fi publicat în numărul de pe 15 iulie 1871 al Convorbirilor. Textul este semnat de M.I. Ilaşu, iar la sumar apare M.I. Elias. Hadeu profită de scăparea convorbiriştilor şi persiflează întreaga întîmplare într-un articol, Un rămăşag, publicat în Familia din Pesta, preluat de Trompeta Carpaţilor şi Telegraful din Bucureşti, cum consemnează Maiorescu în textul său În contra unei copilării, găzduit de Convorbiri literare în nr. 12/15 august 1871.

Criticul reproduce integral atacul persiflant al redactorului de la Columna…, în foaia junimistă: „La 3 iunie, în ajunul marii serbări naţionale în onoarea lui Tudor Vladimirescu, mai mulţi amici se întruniseră seara la mine, dintre cari îmi aduc aminte pre d-nii Alexandru Lupaşcu, dr. Vlădescu, Grigore Tocilescu, T. Rădulescu, N. Popovici şi Scurtescu.

În acel moment mi se aduse numărul Convorbirilor literare, în cari d. Titu-Liviu Maiorescu, bătându-şi joc de Barnuţiu, de Şincai, de Cichindeal, de Cipariu, de Sion, de Bolintineanu, de toate somităţile cugetării române, şi mai ales de poeţi, celebrează cu emfază aşa numită Noua direcţia inaugurată – risum teneatis! – de d-nii Bodnărescu, Eminescu, Iacob Negruzzi şi tutti quanti.

Pentru a arăta cât de ridicule sunt toate criticele în bine şi în rău ale d-lui Titu-Liviu Maiorescu, eu propusei atunci un rămăşag, afirmând, cu deplina certitudine, că nu este nici o galimatia pre faţa pământului, în proză sau în versuri, pre care Convorbirile literare să nu se grăbească a le primi în sânul lor, cu singura condiţiune esenţială ca să nu cuprinză nimic românesc.

Este reprodusă şi „poezia” cu pricina şi comentariul lui Hasdeu pe marginea propriei galimatia şi păcălitorul încheie: „Mă cred acum dator a divulga rămăşagul, rugând toate ziarele române de a-i da o publicitate cât de întinsă, fiind cea mai solidă măsură despre seriozitatea de criticism a d-lui Titu-Liviu Maiorescu şi cea mai generoasă răzbunare pentru acei scriitori români, filozofi, istorici, filologi, beletrişti, pre care-i batjocuresc mereu Convorbi­rile literare.

Mie unuia îmi pare bine că de câte ori voi vrea să fiu poet pentru d. Titu-Liviu Maiorescu nu-mi trebuie decât să subscriu evreieşte şi să zic că am tradus din nemţeşte.

În contra unei copilării, publicată în nr. 12/15 august 1871 al Convorbirilor, este o încercare de derobare în faţa păcălelii lui Hasdeu care reuşise să publice în Convorbiri o poemă a unui autor străin inexistent. Maiorescu atenţionează: „Nici Societatea Junimea, în genere, nici subscrisul, în special, nu au nici un ames­tec la redacţia Convorbirilor. Atît meritul cît şi responsabilitatea acestei întreprinderi privesc esclusiv pe d. Iacob Negruzzi. Participarea mea la Convorbiri se mărgineşte la articolele sub­semnate de mine, pentru a căror publicare această revistă mi-a făcut onoarea de a-mi deschide coloanele sale”.

Considerată o simplă copilărie, încercarea de minimalizare a atacului lui Hasdeu îi va costa pe convorbirişti, pe Negruzzi şi pe Maiorescu. Peste cîţiva ani, autorul dramei Răzvan şi Vidra expediază o nouă poezie, La noi, care va fi publicată în nr. 11/1 februarie 1876.

B.P. Hasdeu publică istoricul noii farse la adresa criticului revistei, a directorului şi a Convorbirilor literare, sub titlul: Al doilea rămăşag, care apare ca editorial în prima pagină a Revistei literare şi ştiinţifice, din 15 februarie 1876.

Pentru istoria literară şi pentru a lămuri inventivitatea lui Hasdeu în paralel cu naivitatea, ca să nu folosim un termen mai dur, a convorbiriştilor reproducem în parte Al doilea rămăşag. Editorialul este dedicat d-lui V. Alecsandri: „Când mai mulţi amici îmi făcură onoarea de a-mi propune direc­ţiunea literară a Revistei de faţă, le-am adresat lor şi mie însumi urmă­toarea întrebare: o singură publicaţiune de această natură nu este oare de ajuns pentru micul nostru cerc de lectori?

Mi s-a respuns că da.

Atunci – zisei eu – avem deja Convorbiri literare, şi prin urmare orice altă revistă e de prisos.

– Dar Convorbirile nu sunt serioase! a exclamat unul din cei de faţă.

– Vă prea grăbiţi cu sentinţa, răspunse cu gravitate un advocat. Pentru ca să puteţi pronunţa în conştiinţă o condamnaţiune, trebuie mai întâi ca acuzatul să-şi recunoască culpa.

Toţi au început a râde.

– Ei bine, domnilor – zisei eu – vă propun un rămăşag…

– Un al doilea rămăşag, căci pe cel întâi l-ai câştigat mai în-ţerţ prin Eu şi ea din Gablitz:

Ca o liră fără sunet,

Ca un fulger fără tunet…!

– Fie şi al doilea! Pentru a împăca pe omul nostru de legi, eu pariez că voi reuşi a face, ca aşa-numita nouă direcţie să-şi recunoască nulitatea în modul cel mai solemn, s-o mărturisească în faţa lumii în­tregi, şi aceasta nu mai departe decăt până la termenul de 15 februarie, pe care l-am fixat pentru apariţia Revistei noastre.

(Vezi Convorbiri literare din 15 iulie 1871 şi foile de publicitate din acel timp.)

Rămăşagul a fost primit.

Şi de astă dată am câştigat.

La 5/17 ianuarie, cu recepisa sub No. 936, am trămis la foaia din Iaşi următorul acrostich La Convorbiri literare.

«La noi e putred mărul», şi la întrebarea: unde anume e putred? acrostichul răspunde: «La Convorbiri literare». Acolo sunt falnicii pigmei, acolo sunt aruncători de vorbe în aer, acolo sunt insecte mici cu umbre mari, acolo simt plagiatorii ce repetă fără a spune de unde, acolo se luceşte prin neştiinţă etc., etc., o vastă pleiadă mânjită până la sâmbure de un vierme sarbăd cu otrăvită boare!

Din exces de generozitate, eu am prevenit pe criticii de la noua direcţie prin pseudonimul P.A. Calescu, adică păcălescu şi chiar prin nota cu «Deşteaptă-te, Române!» Ei n-au voit totuşi să vază, să auză, să ştie nimic!”.

Hasdeu subliniază că poezia a fost bine primită în cercul Junimii, cu o minimă modificare, vestală timoroasă este înlocuită cu Fecioară sfiicioasă, astfel modifică şi acrostihul: La Conforbiri literare: „Aşadar, consemnează editorialistul, neseriozitatea Conforbirilor fiind legalmente constatată prin propria lor mărturie, mă grăbesc a primi sarcina de a dirige în par­tea literară Revista de faţă, considerând-o a fi în adevăr necesară, de vreme ce nu există deocamdată în România nici o altă de această natură.

Va fi nu o nouă direcţie, ci o direcţie sănătoasă.

Reacţiile convorbiriştilor nu vor întîrzia. Şi cum era de aşteptat, cel care va fi considerat răspunzător este diriguitorul publicaţiei Iacob Negruzzi, Ioan Slavici, redactor la foaia conservatoare Timpul, îi scrie din Bucureşti, pe 4 faur, 1876: „Iubite domnule Negruzzi, Grăbesc încunoştiinţa, că Haşdeu iarăşi ne-a făcut o poznă proastă. Poezia «La noi», semnată, «Călescu» e un caraghiozlic, pe care l’a făcut el. Mă iartă, dar nu înţeleg uşurinţa «Junimei». Poezia asta este într’adevăr superlativul gogomăniei. Ei bine! Nu e nime în «Junimea», care să cunoască «Deşteaptă-te Române»!?

În sfârşit – să ne gătim de luptă.

Al D-tale devotat

IOAN SLAVICI” (Studii şi documente literare, vol. I, I.E. Torouţiu).

Nici actuala serie a Convorbirilor literare nu a dus lipsă de încercări asemănătoare celor ale lui Hasdeu. În cei 22 de ani, graţie echipei redacţionale, dar şi vigilenţei la care suntem datori, am reuşit să le evităm; cel puţin pînă la această oră.

Din corespondenţa lui Maiorescu cu Negruzzi, dar şi a lui Negruzzi cu colaboratorii Convorbirilor, cele două păcăleli ale celui care a scris Duduca Mămuca (povestirea considerată ca imorală, context în care, la recomandarea şi a corifeului Junimii va fi pus sub acuzare la Ministerul Educaţiei pentru frivolităţi şi neîmplinire de datorie – aici ar putea fi cheia atacurilor hasdeene repetate în contra Convorbirilor şi a lui Maiorescu) au determinat un grad sporit de alertă din partea acestora, încît, spre exemplu o traducere a lui Stefaneli, trimisă din Germania nu va fi publicată decît după acribioase diligenţe.

Peste timp, deşi verva atacurilor în contra direcţiei maioresciene nu s-a potolit, îl aflăm pe Hasdeu prezent pe 5 martie 1882 la întrunirea Junimii bucureştene în casa lui Maiorescu unde participă şi Eminescu, Alecsandri, G. Bariţiu, B.P. Hasdeu, I. Slavici, I. Negruzzi, S. Florea Marian şi A. Macedonski. Un an mai tîrziu Livia, fiica lui Maiorescu, îl pomeneşte prezent la aceleaşi întîlniri, alături de Alecsandri, Odobescu, Caragiale, Slavici şi pe nelipsitul Hasdeu.

Scrisoare către redacţiune se publică în nr. 7/1 octombrie 1872 al Convorbirilor literare ca răspuns la rectificarea publicată în Familia de la Pesta în jurul apelului către publicul român de înfiinţare a unui fond pentru teatrul naţional, interpretată de corifeul Junimii drept intenţie de a ridica un edificiu pentru teatru, în fond se pare că era şi a rămas o metaforă poetică în programul de strîngere de bani.

Beţia de cuvinte se publică în Convorbiri literare nr. 2/1 mai 1873 şi este o recenzie a lui Maiorescu la primele numere ale Revistei contimporane, născută pe 1 martie 1873. Beţia de cuvinte îi pare criticului a fi privilegiul exclusiv al omului şi-i face patologia: „Simptomele patologice ale ameţelei produse prin întrebu­inţarea nefirească a cuvintelor ni se înfăţişază treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate ne­potrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i ser­vească de îmbrăcăminte. În curînd se arată al doilea simptom în depărtarea orcărui spirit şi în întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sînt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea orcărui şir logic, contrazicerea gîndirilor puse lîngăolaltă, violenţa nemotivată a limbagiului”.

Revista contimporană, cu specificarea: Litere-Arte-Ştiinţe, îi oferă lui Maiorescu exemple din abundenţă de evidente pagini cotropite de beţia de cuvinte. Între victime aflăm pe Gh. Sion, D.A. Laurian, Pantazi Ghica, V.A. Urechia, G. Marian şi alţii.

În marginea acestei polemici zdrobitoare asupra unor autori nu cu totul lipsiţi de merite, G. Călinescu în Istoria sa face cîteva observaţii: „Paginile criticului rămân un izvor mereu proas­păt de plăceri subtile, deşi punctul lor de plecare ar fi fost pentru oricare altul de o dezolantă ieftinătate. Nu din surprin­derea inepţiei iese humorul maiorescian, ci din altitudine, din prefăcuta rece cercetare a cauzelor răului, dintr-o desfăşurare savantă de forţe, din tonul părintesc şi suficient medical. Raportul între polemist şi adversar e acela dintre o minte inacce­sibilă şi un lamentabil intelect, care trebuie corijat ori admonestat, după cum e cazul. Gherea a simţit bine cum stau lucrurile: Maiorescu îşi ia adversarii «de sus» (asta e poziţia trebuitoare mijloacelor lui), însă în chip savant, iritant meticulos, cu un calm neturburat. De aceea adversarii i-au păstrat o ură nestinsă şi polemicile lui au rămas mereu vii, chiar în inactualitatea obiectului, ca şi Scrisorile lui Eminescu. Se iartă injuria şi vio­lenţa, îndărătul cărora se pot presupune motivul personal şi lipsa obiectivităţii, dar lecţia «pe înţelesul tuturor», făcută cu nemiloasă metodă didactică, jigneşte. Aşa fiind, se înţelege că valoarea polemicii lui Maiorescu nu vine din inferioritatea contemporanilor (care se pare a nu fi fost chiar aşa de igno­ranţi cum îi vede criticul), ci din superioritatea mereu absolută şi cu humor arctic dovedită a polemistului”.

Răspunsurile Revistei contimporane apar în nr. 4/1 iulie 1873 al Convorbirilor şi sînt răspunsurile lui Maiorescu la atacurile concertate ale celor vizaţi în primul studiu de patologie literară – Beţia de cuvinte. Cum spune criticul în primele rînduri, cu maliţie: „Lupta între Revista contimporană şi critica din Convorbiri literare s-a încins cu multă căldură”.

Preopinenţii sînt pulverizaţi cu argumente bine punctate şi o logică inexpugnabilă. Împotriva grădiştenilor de toată mîna şi beţia lor de cuvinte se îndreaptă critica maioresciană: „Poporul român, de cîteva decenii, se află inundat sub for­mele nenumărate ale civilizaţiei apusene. Pentru el este astăzi o condiţie de existenţă de a resorbi din această inundare tot ce poate fi folositor spre înrodirea pămîntului său.

Un singur mijloc ne este dat aici: munca cinstită, şi clasele cele culte, cărora în prima linie le este încredinţată introducerea nouălor forme în viaţa reală, sînt cele dintîi chemate la acea muncă cinstită. Cu încordarea tutulor puterilor trebuie fiecare din noi să lucreze în sfera ce şi-a ales-o: fie ea orcît de mică, numai lucrul să fie făcut în conştiinţă.

Într-o asemenea situaţie trebuie să ne ferim mai ales de un pericol: de fraza goală, de iluzia că formele deşerte pot ţinea locul fondului solid, şi acest pericol este tot aşa de mare în literatură ca şi în politică.

Lupta în contra lui ne pare a fi misiunea principală a cri­ticei române. Fără îndoială, ea nu va fi niciodată în stare să stîrpească cu desăvîrşire fraza goală şi acea iluzie deşartă din viaţa publică a poporului nostru; se vor găsi totdeauna oameni cari, exploatînd aparenţele uşoare, vor pune nălucirea în locul realităţii şi caricatura în locul fiinţei adevărate.

Totul este însă ca acestui fel de oameni să nu le fie îngă­duit să ocupe locul cel de frunte în mişcarea intelectuală a po­porului lor.

Datoria şi folosul criticei este aici de a le arăta treapta pe care stau, pentru ca nu cumva încurajarea lor să producă în juna generaţie ce-i încunjură falsa credinţă că roadele se pot dobîndi fără muncă şi laurii fără merit”.

Urmărind demersul polemic de înaltă ţinută din Beţia de cuvinte, în comentariul său din monografia menţionată, E. Lovinescu face cîteva aserţiuni de interes asupra criticii: „Ce este însă spiritul critic? Este capacitatea de a ex­prima o judecată de valoare estetică, a cărei origină stă în gust. Deşi nu se poate critică fără gust, gustul nu înseamnă critică. El reprezintă doar un punct de plecare, esenţial însă. Gustul este un element primordial, un prin­cipiu, educabil, dar pe care nimic nu-l poate crea, după cum nimic nu poate crea vieaţa. Există sau nu există. El e ochi, ureche, percepţie olfactică, savoare, emoţie. Prin esenţă, el n’are nicio legătură cu cultura, cu inteligenţa şi atît mai puţin cu situaţia socială; se manifestă oriunde, pe toate treptele vieţii, la întîmplare şi dincolo de orice prevedere, la ţăranca meşteră de covoare sau la omul din popor ce ştie să-şi împodobească sărăcia, şi poate lipsi cu totul marilor cărturari sau oamenilor bogaţi oricît ar fi de deprinşi să trăiască în rafinament. El nu trebue privit ca o funcţie a culturii, nu numai în sensul unei specializări, – adică, faptul, de pildă de a fi un matema­tician, un botanist, un istoric distins nu implică exi­stenţa gustului estetic; dar nici chiar ca o funcţiune a culturii estetice; faptul de pildă, de a fi cercetat toate muzeele lumii, nu acordă prin sine gustul. Cu gust te naşti. Prezenţa lui nu implică, de altfel, şi prezenţa spi­ritului critic decît doar într’o stare larvară. Ajutat de forţa creatoare, gustul dă pe artist; ajutat de o cultură specializată, el dă pe amator, şi de o cultură generală, adică în toate sensurile istorică, filozofică, el dă pe critic. Criticul este, prin urmare, un om de gust ce-şi poate raţiona preferinţele prin raportare la un mare număr de puncte de comparaţie luate şi din istoria artei şi din toate domeniile ştiinţelor morale”.

În nr. 9/1 decembrie 1873 din Convorbiri, Maiorescu publică partea a III-a, ultimă, a studiului Despre scrierea limbii române, text comentat într-un număr trecut al revistei.

Tudor Vianu, în studiul său Junimea, apărut în Scriitori români (al doilea volum, colecţia B.P.T./1970), nota: „Activitatea literară a lui Maiorescu se împarte în două perioade, despărţite printr-un răstimp de tă­cere. Prima perioadă coincide cu restul epocei lui ieşene, întinzîndu-se de la 1866 la 1873. Este vremea marilor lupte pentru limbă, pentru literatură, pentru adevărul în cultură, aceea în care Maiorescu aduce contribuţiile cele mai de seamă ale întregii lui cariere, aceea în care se precizează icoana şi rostul lui”.

În această primă parte a activităţii literare (înainte de a fi cu totul acaparat de politică) şi care va fi reluată în Convorbiri literare abia din 1880, Maiorescu impune şi consolidează definitiv spiritul critic în cultura naţională.

Revista îşi va continua apariţia, perpetuînd spiritul critic şi în absenţa criticului ei consacrat, publicînd ceea ce astăzi numim scriitorii clasici ai literaturii noastre, fără a părăsi direcţia estetică şi naţională în afirmarea culturii şi literaturii române.

Revista indexata EBSCO