Nov 15, 2017

Posted by in Varia

Aura CHRISTI – Ostrovul Învierii

 

Frumuseţea teribilă

 

Frumuseţea verii, teribilă,

era cât pe ce să mă ucidă.

Singură stau pe muchia ei.

Ghemuită în aşteptare

sunt, ca melcii în scoică –

incorigibilă cvadrigă…

 

Ce linişte-ai adunat în mine

din nu se ştie care dintre

lumi! E ca şi cum aş iubi

din alt unghi viaţa. Târziu,

deci, la timp, am început

să mă bucur de tot ce știu

 

și, mai ales, de lucrurile

neclare, care ni se arată

precum camerele interzise

în copilărie. Murmur în gând:

vine toamna, vine toamna

sub zodia cea mai curată

 

și mai e atâta loc pentru

singurătate! Şi pentru cei

înstrăinaţi de lume mai e

atâta loc! Şi pentru lumina

neîncercată e loc în inimă –

planetă minunată, mare,

 

presimţită de ceva ce scurmă

necontenit în dunele sufletului

și forul lăuntric ți-l tulbură.

Se răscoleşte totul în adâncuri.

Totul e pregătit pentru o viaţă

strânsă în tiparul demiurgului.

 

 

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

Tremurul cărnii

 

Tremurul cărnii îmi aduce aminte nu atât

de mine, cât de faptul că sunt, mai sunt aici încă;

aşa freamătul mării îi aminteşte uriaşului albatros

că ea – şi nimeni altcineva – e atotputernica stăpână

şi-l urgiseşte netam-nesam, zdrobindu-l de o stâncă.

 

E vară. E vară încă. Şi-atât de rar îmi aduc aminte

de vieţile mele din viaţa mea de aici, de acum.

Plutesc printre lucruri, vârtejuri de miresme. Sunt,

ca niciodată, eu însămi aici, în livadă, printre fluturi,

mere, zmeură, roze, flori de piatră şi bătătoritul drum

 

de ţară, pe care îl redescopăr seară de seară,

când merg uşor legănat, căutând ceva ce am găsit,

de milenii, în inimă. Când şi când, mă trezesc

lovită, în treacăt, uşor, peste frunte sau peste aripă

de noiane de duhuri surprinse în zbor zeiesc

 

printre crucile nevăzute din văzduhul prea plin,

abia rezistând intensităţii, smereniei, liniştii şi,

mai cu seamă, luminii de sfârşit de august, care stă

să dea în pârg şi ezită oarecum, de parcă ar mai

avea ceva de simţit, de gândit, de iubit. Adastă

 

ceva în miezul luminii acesteia – lumină de aur.

Adastă ceva pregătit să urce, mereu, spre vârf

şi să se lase exprimat în limba atotcuprinzătoare

a unuia dintre îngerii păzitori – alesul dintre aleşi

pentru vieţile aleşilor, surprinşi de aceeaşi boare.

 

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

 

Chiliile pictate de Fra Angelico

 

N-aş fi bănuit vreodată ce era

la originea acelei aparente

întâmplări, dacă forţa ori limita

de a vedea îngeri stranii pretutindeni

poate fi considerată aşa ceva.

 

N-aş fi bănuit. Înaintam încet

dintr-o chilie în alta, pluteam

între un zid şi celălalt zid, pictate

laolaltă de acel – nelumesc era să zic –

mire al frumuseţii, în eternitate

 

rămas cu numele Fra Angelico.

În aburul sfânt al respiraţiei

chiliei lui, în care a locuit şi Savonarola,

am înţeles în ce fel poţi găsi

rădăcinile frumuseţii şi graţiei

 

în lucrurile, întâmplările, scenele

cele mai tragice dintre scenele,

întâmplările, lucrurile cele mai tragice.

E o seninătate peste tot în San Marco,

dusă de mână parcă de sirenele

 

acelui duh sfânt rămas din motive

neclare pe hotarul fragil dintre moarte

şi viaţă. E o seninătate – aş fi spus –

copilăroasă, dacă n-aş fi existat şi eu

printre îngerii negri ai frumuseţii, departe.

 

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

 

Respirare în respirare

 

Axios?! Axios, vârf de aur

al acestei veri iremediabile,

vârf ajuns în ultima zi a lunii

august. Ochi în ochi, duh în duh,

trup în trup stai cu soarele-răsare

şi-i mulţumeşti că eşti viu, trăgând

cu ochiul la drumul de ţară şi prunii

 

înalţi, tineri, din grădina de-alături.

Îi mulţumeşti soarelui că eşti aici,

în nu se ştie care dintre lumi. Îl fixezi

cu duhul, cu ochii din tâmple, coaste,

mâini, piept. Ceva cu totul nelămurit

aştepţi să urce din trupul tău şi din

trupul lui de foc, parcă spre amiezi

 

înclinat, deşi e dimineaţa devreme.

Cerul e-ntors spre viață, spre moarte.

Cineva murmură în tine: rodul a o mie

de vieţi ești, vieți ce se-adună de peste

tot, înfloresc din belşug în tot ce găsesc

curat, frumos şi naiv, adunat în vârful

lor de lance: sufletul tău. Cine să ştie,

 

de unde să ştie?! Libertatea de a fi

cum eşti – îţi revine; te reculegi din

roiuri de miresme şi faguri de suflete.

Totul e cât se poate de limpede: întârzii

respirare în respirare cu soarele-răsare.

El arde. Tu arzi. Totul se întâmplă

de milenii. El e viu. Tu învii.

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

 

 

Ardere de tot

 

M-ai căutat şi eu n-am auzit, iartă-mă.

Voiai să mă întrebi ceva? Nu neapărat.

Voiam să-ţi aud vocea; vocea aceea vrăjită,

care mă leagănă şi mă tot descântă. Apoi

întoarce albinele-i nevăzute, în zboruri treze,

spre stupul inimilor mele, care în tăcerile

tale prelungi îşi fac un cuib de aur, umbrit

din când în când de triunghiuri de berze.

 

Mi-e dor de tine. Şi mie… şi mie. Arzi de vie

Şi tu arzi şi tot arzi. E un miracol ce se întâmplă.

Vocile ni se amestecă. Inimile stau una în alta,

cu faţa la o uriaşă inimă, din care se hrănesc

şi în care se luminează. Zeul meu pentru tine

tot cântă şi cântă. Şi nu se mai opreşte. Arzi.

Sunt norocoasă, zeul meu şi-a făcut adăpost

în duhul meu, dă semne, se zbate în tâmplă,

 

inimă, uneori, între coaste, precum o şopârlă

ori un animal ciudat, ce se hrăneşte cu foc viu.

E un foc intens şi-atât de straniu, iubite. Intens

și straniu arde acest vortex, care din chingile-i

sacre nu mă lasă. E un vortex, o tornadă, care

mi-a devenit casă, de parcă n-aş avea casă,

n-aş avea nimic. E vară-toamnă. Poate am fost

înfiată de o entitate necunoscută, prea mare

 

şi prea de neînţeles de inima mea de femeie,

de inima mea de poetă, poet sau ce oi fi eu. Nu

mai ştiu să vorbesc. Ştii, când vorbesc cu tine, e

ca şi cum mi-aş rătăci firea. Ca delfinii, m-aş pierde

printre algele materne. Mi-e dor de tine. Şi mie.

Ieri seara auzeam vocea ta pretutindeni.

Sufăr pentru că te fac să suferi. Stai liniştit.

Nu ştiam… Nimeni nu mi-a dăruit… vie…

 

Inima mea e sucită. Nu ştiam că se poate iubi

aşa. Nici eu. Sunt prins într-un vârtej. Ce vară,

Doamne, ce vară! Şi eu sunt prinsă! Te aştept.

Aici e un miez de foc. Arzi de vie. Şi tu arzi de viu.

Eşti cu mine peste tot. Şi tu, și tu. Mă doare să ştiu

că îţi sunt prilej de întristare. Am nevoie de tine.

De asta am nevoie: să mă extragă cineva din acest

vârtej. Şi eu… Din acest foc sacru şi drept

 

murmur; totul, totul trece prin mine şi… Te rog

să încerci să mă înţelegi… Nu mai ştiu: e vară,

e toamnă parcă. În ce mileniu suntem? Bolnavă

de dragoste, ca Sulamita, întreb de tine. La poartă

nu sună nimeni. Leagănă-mi tristeţile în inima ta

și ele se vor stinge. Din aura lor vor creşte altele.

Cuvintele sunt stele căzute din alte ceruri. Şi inimile?

Şi inimile? În aerul lor tresare ceva. Tresare ceva

 

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

 

E seară, Domine

 

E seară, Domine, e seară, când

duhul şi faţa mi le întorc, încetul

cu încetul, în urmă, spre vară,

spre vara care a trecut şi care

parcă mai e vie unde şi unde,

ca moartea şi viaţa care au un fel

de prezenţă intermitentă, insulară.

 

Nu mă miră intensitatea verii

care a trecut, ci neverosimilul dar

de a rezista în tornada-i violentă,

în lumina ei. Zeul şi-a făcut popasul

în mine, a cântat acolo cu o putere

nemaivăzută. I-am găsit rădăcina

răsucită în vârtejuri de mentă.

 

De neînţeles e totul. Neînţelegerea

e ca un stup, spre care zboară albinele.

Nu e nimeni aici, Doamne. Chiar

nimeni. Ieri noapte te-am căutat

în livadă şi am găsit umbrele merilor,

teilor, umbra salciei şi corcoduşelor,

şarpele drumului – un fel de hotar

 

între nu se ştie care dintre lumi.

Până şi luna la locul ei am găsit-o;

era tăiată în două jumătăţi egale,

aproape, de stejarul uriaş, bătrân

şi frumos, desenat pe ecranul bolţii

încinse de patimi. Noaptea târziu

te-am căutat în oglindă, în suspin

 

şi în tindă. La geam m-am tot

uitat, la umbra salcâmului şi a

teiului, în aburul de miere neagră

a cişmelei, înghiţite de şoapte

stinse, de morţi şi de noapte.

Între crengile magnoliei te-am

căutat şi-ntre merele răscoapte.

 

Târziu, şi în pat te-am căutat.

De-a lungul şi de-a latul

pământului aburul respiraţiei

tale nicăieri nu l-am gustat.

Am trecut de partea cealaltă a

gardului şi a lacului. Şi nu te-am

găsit. Nicăieri nu te-am aflat.

 

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

 

 

 

 

 

Nicăieri nu te-am aflat…

 

Nicăieri nu te-am aflat. Şi răsăritului

de soare i-am spus totul: să ştie şi el.

Ştia. În braţele-i de foc m-a primit.

În miezul cercului său încins m-a sorbit.

Ochi în ochi, trup în trup, duh în duh

stau cu Zeul luminii luminilor, smulsă

spre coama ei, trasă printr-un inel

 

uriaş, fermecat, care mă ţine deasupra

lucrurilor şi fiinţelor din jur. Eu sunt eu. El,

răsăritul, e El. Exist. Există. Sunt vie. E viu.

Exist dincolo de orice limită şi nu am forţa

de a mă opri. Nu mai înţeleg nimic, chiar

nimic din tot ce mi se întâmplă. Nici nu

trebuie să înţeleg. Să rămân vie, să fiu

 

în inima acestui miracol imposibil de descris,

pentru că e departe de cuvânt, înțelegere și de

orice limită. Un miracol se cuvine trăit. Atât.

Totul aici e: dincolo de limita-lege, în viaţa

vieţilor, în care – precum un delfin zăpăcit –

m-am trezit strânsă din celelalte vieţi,

care nu sunt neapărat ale mele. Sfânt

 

e tot ce mă atinge, tot ce trece prin mine,

spre mine, prin inima mea sucită, nebună,

pe care o legăn, laolaltă cu puii de inimă,

strânşi în inima-matrice, ţinută în palmă,

în inima inimilor. Ce ştiu eu?! bolborosesc

şi alerg să mă eliberez de bolboroseala

iscată din patima răsucită dumnezeiesc

 

în rugăciune, unde te regăsesc mereu acelaşi:

înalt, frumos, statuar, transparent ca un zeu

şi atât de subţire! Subţire şi plat ca o lamă

de bronz, ce-mi acoperă orizontul, îmi urneşte

vechea fire din matcă şi-mi dă o altă viaţă:

vie, înaltă şi dreaptă. Apa ei Vie, apă năucă,

uluită, ca iarba. Poate, am de trecut o vamă.

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

 

 

 

Centrul iradiant

 

Ai de trecut o vamă sau, poate, te-ai regăsit

într-un centru iradiant, adunat dintre lumi

şi vieţi aduse aici, cu un scop anume, laolaltă,

care celui ce eşti aici, acum, dintotdeauna

şi în vecii vecilor, în întregime nu ţi se arată.

 

Aici e casa ta. Aici e ţara ta. Aici e gura

raiului. Din stea, duh, lut şi lună aici au fost

create toate. Aici totul a fost, rând pe rând,

însufleţit din acea iubire care nu se compară

cu nici o altă iubire. Fără discernământ

 

a prins, aici, suflet divin totul. Totul are

suflet, aici, şi e împărţit între cer şi pământ,

între ape şi iarbă, între nuci, lupi şi mireasmă,

între capre, aştri şi zimbri, între copii şi îngeri,

între cai şi lut în mister aţipit, şi soare, fantasmă.

 

Azi dimineaţa devreme semnul ţi s-a arătat

deasupra salciei, mai înalte decât casa.

Pe bolta sângerie, care adăpostea soarele

irumpt din drojdia nopţii dreaptă, apăruse

un X uriaş, neverosimil. Era ca marele

 

semn al Sfântului Apostol Andrei. O cruce

era, în formă de X, de o culoare stranie.

Era un fel de roşu deschis, mai pronunţat

spre margini. În inima crucii se forma un cerc

de foc urieşesc, proiectat pe versantul celălalt.

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

 

 

 

Cei care îşi vor destinul

 

Cei ce îşi vor destinul, au privirea

întoarsă spre versantul celălalt.

Cei ce-şi visează destinul, se înzidesc

în inimă, atenţi la planeta ei şi la felul

în care se gândeşte în emisfera ei

de uraniu, neuroni şi bazalt.

 

Acolo e totul diferit, absolut diferit.

Totul vine dintr-o inimă prea mare,

ca s-o cuprindem cu cele cinci simţuri.

Tot ce ne rămâne e să fim atenţi la felul

în care pulsează inima inimilor,

la felul în care ea gândeşte în fiecare.

 

Nu suntem niciodată singuri. Duh în duh,

inimă în inimă, adesea, gustăm târziul

într-o entitate de foc, minerale, iarbă

şi apă, care ne arde pe dinlăuntru, lucrează

viul din noi şi, pe măsură ce şi noi îl lucrăm,

ne recunoaştem tot mai puţin în pustiul

 

de altădată, căruia îi este dor de noi,

care ne aşteaptă, de noi înşine ne salvează

și, când vine timpul, ne smulge din arderea

care ne-ar salva, luându-ne cu rădăcini

cu tot din pământul de carne, nervi şi ispită

cu feţele întoarse spre Marea Amiază.

 

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

 

 

 

O, toamnele mele…

 

O, toamnele mele, toamnele patinează,

din timp în timp, pe suprafeţe şi-mi răsfaţă

creasta năucă a fiinţei, ajunsă la jumătatea

împlinirii. E ceva în mine: adânc, de tot

adânc, întors înlăuntru, prins în vârtejul

miresmelor, albinelor, rozelor, duhurilor.

Ceva neînțeles mă ţine departe de Cetatea

 

asediată de zgomot, agitaţie, oameni tobă

de carte, în faţa raţiunii îngenunchiaţi,

lunecând pe suprafeţele lucrurilor și ale

celorlalţi oameni. Ceva stingher mă ţine

înlănţuit în mine, departe, în adâncimi

străine, ca o casă uitată în noaptea

nopților toate, când nimeni nu vine.

 

… Nimeni nu te alină şi nu te leagănă

în palma înstrăinării tale, în care e ceva

neverosimil, deci, adevărat; ceva ce nu

seamănă cu nimic din tot ce vezi alături,

cu ceea ce simt cei dragi, departe plecaţi.

E lumea ta, spui, e lumea ta, în care de

când te ştii se iubeşte cum între fraţi

 

şi amanţi nu se iubeşte. Totul poartă

numele unei împliniri, ce seamănă

cu o boare, cu o plutire. Totul se prelinge

parcă din ochii tăi, din coaste și mâini,

din ceva răsucit, de necuprins, ascuns

în tine – dincolo de cuvinte și simţuri –

şi curge din roze, ochi, mesteceni-stăpâni.

 

Te apropii cu sfială. Ceva de la suprafaţa

fiinţei le vorbeşte; și ei, sfinţii, freamătă,

brusc, spre tine şi spre luminatul drum.

Atent la acea tainică vibraţie, simţi cum

ceea ce alte dăţi era carne pe tine, uşor

tremură. Târziu, te regăseşti în genunchi,

apoi în surâs te aduni din propriul scrum.

 

 

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

 

Între lumi

 

Uită-te ce faci: te aduni încet din propriul scrum

şi, iarăşi, te regăseşti cumva între lumi. Te uiţi

la dreapta, la stânga. Spaţiul e rarefiat, derutant.

Pleci fruntea în faţa unei prezenţe; ceva te apasă

parcă, apoi te eliberează. E umbra ta: abisul

în care, brusc, ai plonjat. Prezenţa aceea, acasă,

 

în tine, te întoarce. Ce lume, Doamne, ce lume!

Un belşug surprins de o pace stranie, strânsă

dintre lumi. Tragi aer în piept. Stai neclintit.

Închizi ochii. Pare că eşti într-un altfel de abis.

Da, eşti în inima abisului. O dulce ameţeală,

un fel de curent te cuprinde, prea blând

 

pentru tot ce e afară, ai zice, dacă ai fi grăbit.

Dar nu eşti aşa. Tu ai tot timpul din lume.

Toamna-i a ta; timpul, spaţiul, cerul îţi revin.

Totul colcăie, vibrează, cântă, murmură şi urcă,

tot urcă în vârtejuri spre un abia tangibil vârf,

în timp ce tot mai des despre un evident declin

 

se vorbeşte, mai ales, când se contemplă

totul de pe marginea istoriei și a umanităţii

prea obosite și prea grăbite pentru ca locului

să se oprească şi să cadă, măcar o fracţiune

de secundă, pe gânduri. Când nu mai așteptăm

nimic și trecem val-vârtej prin țara norocului

 

norocoşilor dintre toți norocoşii sfântului

pământ li se face câte un dar nesperat,

numit iubire, boală, cădere ori moarte.

Atunci, unii se prăbuşesc în scâncet, plâns,

rătăcire, alcool sau răscoală. Iar aleşii

dintre aleşi: în matricea cântului.

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

 

 

Zeul își încearcă psaltirea

 

 

Nu ştiu din ce pricini am fost aleasă

eu, tocmai eu. Zeul în mine îşi încearcă

de veacuri psaltirea. Poate că eu ştiu

să aştept și să-i fiu fidelă. Poate că,

atentă la murmurul toamnei, întârzii

mereu în aceeaşi, zănatecă, barcă.

 

E o barcă purtată de valuri prin viață,

prin moarte; când și când, e lovită de ţărm

cu o putere nebănuită. Straniu e că nimic

nu mă mai sperie. Cred că știe oricine:

orice mi se întâmplă, zeul meu înalt

nu se mai opreşte din cântat în mine.

 

Frumuseţea zeului meu e așa de lacomă!

Frumuseţea nesfârşită mă ucide puţin

câte puţin. Strânsă de tot în mine, învinsă

de asprimile ei de nedescris, eu nu opun

rezistenţă. Mă las iubită, învinsă, bocită,

ucisă de mierea ei neagră, dulce, neplânsă.

 

După ce mă va ucide de tot, îmi zic, ceva

dinlăuntrul meu, care, fără îndoială,

va rămâne, o va boci, o va cânta, pe aripa

serii o va răsfăţa şi-i va vorbi despre dulcile

nimicuri şi despre ceea ce ne-a scăpat

adesea în marea trecere, în muncile

 

viului în creştere, surpat în geniu

când se învolbură și urcă pe creste.

În acel belșug atroce al viului, vine

câte un prieten-înger, din potirul viu

soarbe și soarbe, pe tine ţie însuţi te

redă, el însuşi învie, ca-ntr-o poveste.

 

 

 

Fragment din romanul în versuri

 Ostrovul Învierii

(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,

Învierea Domnului, Mogoşoaia)

 

Revista indexata EBSCO