Nov 15, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

 

Zanfir Ilie, Legendele Galaţilor, Editura Ideea europeană, Bucureşti, 2017, 436 p. şi Mărturii culturale gălăţene, editura Tipo Moldova, Iaşi, 444 p. Prefaţă semnată de Ion Manea şi o scrisoare de însoţire, pe coperta a patra, semnată de Ioan Holban.

Apărute în condiţii grafice deosebite, cele două opuri ale lui Zanfir Ilie sînt adevărate mărturii de credinţă, gravate în cartea veşniciei oraşului de la Dunăre, oraş care, aşa cum spunea Nicolae Iorga, este acela în care: trecutul a fost el însuşi viitor şi în el se află cheia ALTUI VIITOR. Pe această sintagmă îşi construieşte scriitorul şi omul de cultură, Zanfir Ilie, cele două cărţi,  cărţi în care radiografiază, cu mult talent, dar şi cu o atentă privire retrospectivă, momentele culturale remarcabile, extrem de multe, care înnobilează viaţa oraşului Galaţi. Dacă truda lui Zanfir Ilie nu ar fi atît de asiduă, multe dintre faptele culturale remarcabile ar trece într-un dulce anonimat. Prezenţa sa la realizarea acestor manifestări, dar şi consemnarea, cronicărească, au darul de a dinamiza  ceea ce altfel ar semăna cu trecerea lină a Dunării pe lîngă privirile leneşe. Fie că vorbeşte despre oamenii trecutului, fie că se referă la cei ai  prezentului Zanfir Ilie face aprecieri docte, de mare precizie, dar şi cu mult talent scriitoricesc. Spirit intelectual, analitic, el dă viaţă şi multă coloratură acestor evenimente culturale. Al cincilea  anotimp – supranumit şi anotimpul TITANILOR se ocupă de Eminescu, Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici, pe care Titu Maiorescu i-a numit repere în durabilitatea acelei epoci, iar opera acestor mari clasici fiind înveşmîntată într-o limbă de o rară limpezime, robusteţe, elevare, claritate, ceea ce le+a conferit consacrarea. Formaţia intelectuală a lui Zanfir Ilie îi dă posibilitatea să privească aceste mărturii culturale gălăţene, cu multă luciditate dar şi spirit critic, să evidenţieze ceea ce merită,m cu adevărat evidenţiat, spre cunoaştere şi rămînere în memoria timpului. Zanfir Ilie în cartea Mărturii culturale gălăţene, spune prozatorul Ion Manea, în prefaţa sa, oferă în articolele sale un model de concentrare, putere de sugestie, acurateţe documentară şi stilistică, robusteţe şi seriozitate, care să-l definesc ca unul dintre cei mai persuasivi condeieri ai momentului. Aceste trăsături sugerate de Ion Manea se pot descoperi şi în volumul Legendele Galaţilor, volum unde avem bucuria de a descoperi, şi Dunărea şi albastrul cel mai albastru, Dunărea, poveste şi adevăr, Umbra lui Petru Rareş la Brateş, Biserica redută, Precista, dar şi mai multe note despre o Bibliotecă aproape cosmică, o Bibliotecă vie,  despre Primăvara cărţilor, Toamnele Thaliei în Palatul lui Vasile Alexandrescu Urechia, sau despre Scriitorii ambasadori ai Galaţiului şi Urmaşii lui Jean Bart la Galaţi. Fie că vorbeşte despre Dunăre, Istorie şi Credinţă, Lumina cărţii, Locuri, instituţii, monumente, edificii, totul are un amplu caracter cultural, autorul fiind el însuşi un om de cultură, un scriitor înzestrat cu harul povestirii. Cultura, Literatura, Universul Artelor este un alt capitol în care Zanfir Ilie îşi dă măsura talentului său. Cele două masive cărţi ale lui Zanfir Ilie constituie o lectură plăcută, instructivă, dar şi utilă, fiind  adevărate ghiduri şi ambasadori pentru perenitatea  culturală a acestui oraş.  Şi, aşa cum spunea şi Theodor Codreanu: Zanfir Ilie iubeşte altfel Galaţiul, cu un romantism infatigabil… configurîndu-i o mitologie plină de viaţă, menită să înglobeze o întreagă istorie şi geografie sentimentale. Iar Theodor Parapiru  spune: Mărturiile culturale ale lui Zanfir Ilie fascinează prin intensitate sentimentală, prin documentare ireproşabilă, prin spirit exegetic şi prin devotamentul admirativ pentru faptele durabile ale înaintaşilor şi ale contemporanilor. În seninul său, legenda Oraşului, a Dunării şi a comunităţii constituie un mod de a trăi şi de a simţi dintotdeauna, pe aceste meleaguri. Încă odată se dovedeşte că lectura cărţilor adevărate este şi o bucurie intelectuală dar şi o bună sursă de informare, aşa ca în cazul celor două cărţi semnate de Zanfir Ilie.

 

Constantin Mănuţă, Un crin se roagă, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2017, 222p. Prefaţă semnată de Daniel Corbu, şi Plîngere postumă, editura All Zenit, Iaşi, 2015, 404 p. Prefaţă semnată de Anca Ghiciuc şi scrisori de trăsură pe coperta întîi şi a patra, semnate de Nicolae Busuioc şi Constantin Bihara.

Cele două cărţi de poeme, Plîngere postumă şi Un crin se roagă, publicate în ultima vreme de poetul şi eseistul Constantin Mănuţă, evidenţiază truda unui poet de certă valoare, care respectă şi poezia dar şi rigorile versului clasic, prin sonetele și rondelurile incluse aici. Cu o activitate lirică importantă, personalitate marcantă în viața culturală ieșeană, Constantin Mănuță își întemeiază întreaga sa lirică unor teme favorite, cum ar fi: satul, dragostea, înveșnicirea dar și problemelor fundamentale ale existenței și trecerii timpului. Despre trecere și pe-trecere vorbește în multe dintre poemele sala ca în poezia trecerea vieții: Să pot spune: viața a trecut/ Piedici mi s-au ridicat în cale;/ Zi și noapte spre necunoscut/ Tot am mers pe căile astrale…/…/ Să pot spune viața a trecut/ Și-i furtună mare în stamine;/ Pentru alții este-un început/ Și finalu-i numai pentru mine. Deși, aparent, acest poem este încărcat de o anume disperare existențială, el conține și o puternică doză de speranță, pentru că vede  că: pentru alții este-un început. Ținînd cont de învîrtirea roții timpului, de trecerea și pe-trecerea la care toți sîntem supuși, Constantin Mănuță face o frumoasă pledoarie cum că trage după sine carul cu povești și se crede, firesc, stăpînul tropilor aleși. O adîncă nostalgie se poate descoperi în cartea Plîngere postumă, și pentru că și titlul este de o asemenea factură. Legătura sa firească și perenă, cu pămîntul, cu strămoșii, cu datinile ancestrale, cu proiecția spre viitor, fac din poeziile lui Constantin Mănuță un adevărat decalog moral și estetic al celui care dorește să-și împlinească visurile, în demnitate, spunînd: Nu mi-am lăsat cuvintele plecate/ Să umble aiurea spre porți spre infinit… deși recunoaște că: Am pasiunea suferinței mele/ Și cred în tîlcul nopților, Oniric, știind că: În viață am fost mînat de o poveste/ Pe care-o am din vreme de urgie;/ Munte am fost, cu nouăzeci de creste/ Suflet uitat în nopți de reverie. Citindu-i cele două volume de poeme poți, cu ușurință, întocmi o fișă bio-bibliografică a poetului, fișă cu toate împlinirile sale, dar și cu o sumă de spaime, firești pentru un poet, conștient de efemeritatea clipei. Opera lirică a lui Constantin Mănuță este sinceră, lăsînd impresia unei respirări alpine și, în același timp, a unei detașări față de ambiguitățile clipei, spune Nicolae Busuioc. Pentru Anca Ghiciuc poezia lui Constantin Mănuță este alcătuită dintr-un summum al frămîntărilor cu o imaginație inimaginabilă, un mister lăuntric impenetrabil, cu un crez bine conturat. Este un poet de o complexitate aparte, spune Vasile Diacon, alăturat elitiștilor non-ostentativi, de o cuceritoare curățenie morală. Cartea Un crin se roagă impune un devotat al sonetului, un poet al armoniei substanţei și formei. Impune un univers liric original, de înaltă clasă, remarcă, în prefața sa, Daniel Corbu. Cele două cărți, ale lui Constantin Mănuță, impun, cu asupra de măsură, un poet autentic, o voce lirică remarcabilă și un artist de mare moralitate.

 

 

Ioan Vintilă Fintiș, Catedrala de rouă, Editura Rafet, Rîmnicu Sărat, 2017, 104 p.

De remarcat, în primul rînd, ascensiunea editorială de care se bucură editura Rafet, din Rîmnicu Sărat, Constantin Marafet, condusă de inimosul poet editură care oferă cititorilor cărți tot mai valoroase, tot mai încărcate de miez liric sau epic. Cele zece cînturi pe care le publică Ioan Vintilă Fintiș, în cartea Catedrala de rouă evidențiază, cum într-un straniu vis/ tu cînți la pian/ cînd lumea se preumblă pe lîngă ziduri de ceață verde, iar în acorduri de pian și ceață verde chipul rău aproape regal/ devine catedrală de rouă. Fiecare poem din aceste cînturi este gardat de o contribuție textualistă, poetul atașînd, în final, un vers dintr-un poet foarte cunoscut, vers atașat ca un fel de lacăt pe poemul său. Poetul se va regăsi mereu, locuind, într-o seară la marginea pustiei, atunci cînd se va descoperi drept om singur, la vămile vîntului, iar, ca prin farmec, atunci va trece diligența curînd prin oarba pădure. În fond poemele sale sînt rodul creației unui poet neoromantic, gata să asculte un cîntec străbătînd de dincolo de unde ascultă ecou de flaut și  violoncele, venind de sub dealuri, fiind înzăpezit de îngeri și vișini. După lectură se poate remarca în poezia lui Ioan Vintilă Fintiș o naturalețe a gestului poetic, de o mare simplitate, dar cu o încărcătură mitologică remarcabilă: tata adapă caii cu rouă de iasomie/ oasele au fugit toate de pe cîmpie/ să rîzi către pădure cînd o s-ajungi/ în albe depărtări cu nibelungi / la început eram boare de vînt/ trupuri plutind nevăzute prin ceață/ căutînd a mușcat atunci din cuvînt/ lumea preschimbîndu-se/n viață/ eu poate dorm de aud și acum/ vibrația ierbii în morminte/ ea se revarsă în cavalcade de fum. Am citat întreg acest poem (7) pentru  a nu știrbi din frumusețea lui dar și pentru plasticitatea metaforelor, amintind de poezia poeților generației șaptezeci,  poezie în care pofta pentru teluric, pentru înveșnicire, prin țărînă și iarbă, fac parte din arsenalul liric, într-un decor compus din lucruri concrete: trenuri, gramofoane și gări, dovedind marea trecere în sunet de lăute spre vămile materiei, Ioan pribeag prin lumea pustie. În mare parte, atmosfera din poemele lui Ioan Vintilă Fintiș au aerul bacovian, aer în care palide felinare cu diamante lumina, în timp ce poetul se simte marele jucător  de la ruleta vîntului. În fond poetul este un histrion care își joacă rolul tragic-liric într-o lume arhaică în vămile frigului, tot în notă bacoviană. Catedrala de rouă este o serioasă pledoarie pentru poezia autentică, poezie cu acute accente clasice, iar poetul Ioan Vintilă Fintiș are soarta multor poeți de valoare din această perioadă: neluarea în seamă de către critica literară, preocupată de cu totul altceva decît de literatura, cu adevărat valoroasă. Voi încheia acest succint comentariu citînd un alt poem remarcabil: ascultă/ noaptea urcă prin oasele noastre/ bulgări de ceață// dansatorii sînt imaginați de piramide// (uite)/ în catedrala de rouă/ stelele au înghețat/ pe copitele cailor/ Și ninge și plouă.

 

 

Dumitru Simion, Mireasma florilor de cîmp Editura Cadrelor didactice, Bacău, 2014,  200 p. Prefață  semnată de Ilie Nuțu, Blestemul vălimărenilor, Editura cadrelor didactice, Bacău, 2017, 188 p. Și De la Preutești la Sevilla, editura Vasiliana 98, 2017, 162 p. Prefață semnată de Liviu Apetroaiei.

Făcînd parte din falanga de povestitori bucovineni, cu o anumită sfătoșenie în ceea ce aștern pe hîrtie, ascunzînd în prozele lor lumi reale dar și parabole ale unei lumi ideale: George Sidorovici, Vasile Andru, Emanuel Rey, Constantin Blănaru sau Ioan Mugurel Sasu, Dumitru Simion are un cursiv și curat spirit narator, respectînd tradiția impusă, tradiție pe care el o onorează printr-un har aparte de a evidenția lumea acelor zone, de fapt lumea de peste tot. Senzațiile care te copleșesc pe timpul parcurgerii prozei lui Dumitru Simion te pot domina cu ușurință și pot să te determine să iei o pană în mînă, iar în șirul de amintiri pe care le avem din epoca trecută să le așternem și noi pe hîrtie – spune Ilie Nuțu. Două localități din Bucovina devin, în cărțile lui Dumitru Simion, personaje principale, personaje care includ în sine, cum e și normal, oameni cu destine speciale, oameni care conturează universul acelor localități și nu numai. Sigur că destinele pe care le explorează și le urmărește, epic, și le prezintă cititorului au niște caracteristici speciale, și asta numai datorită autorului, cel care, prin personajele respective își etalează opiniile despre trecutul nu prea îndepărtat, despre prezent, de cele mai multe ori tulbure și fără perspectivă pentru foarte multe dintre aceste personaje, care, în mare parte seamănă cu întreaga populație a țării. De asemenea autorul se lansează în diverse prognoze, nu totdeauna optimiste, despre viitor. Tablourile de introspecție, deși adesea ficționale, totuși presărate cu aspecte din realitate, dau șansa cititorului de a decoda, cu ușurință, mesajele, ascunse sau chiar directe cu care Dumitru Simion își încarcă paginile cărților. Ora de dirigenție, cum se numește un capitol al cărții Mireasma florilor de cîmp, dă posibilitatea autorului să facă o succintă descriere a localității Preotești, a poziționării în spațiu, dar și a personalităților, nu puține la număr care au văzut lumina zilei aici. Elevii, viitorii oameni maturi, contribuie, cu mult entuziasm la întocmirea acestei descrieri. Parcă venind direct din mantaua lui Ion Creangă, Dumitru Simion își începe cel de-al doilea capitol astfel: „Așa mi-a rămas întipărit în minte satul privit de sus, de pe culmea Bulhacului, ca o grădină uriașă în formă de cruce cu ramuri duble, străjuit de dealuri și păduri.” Descriind viața din această localitate, autorul face o adevărată trecere în revistă a datinilor și obiceiurilor, a uneltelor agricole și a multor întîmplări, unele hazlii, altele tragice ce se derulează în viața satului. Viața de elev, în sat, sau la liceul din Fălticeni, este prezentată cu lux de amănunte, așa cum este prezentată și viața de militar în termen. Aceste repere biografice sînt consemnate  cu atenţie şi cu o anumită discreţie. Tot destine umane, unele spectaculoase, altele mai puţin ieşite din tiparele comunului sînt urmărite şi în  cărţile Blestemul vălimărenilor sau de la Preuteşti La Sevilla, destine care au un impact puternic asupra autorului dar şi asupra cititorului. În romanul De la Preuteşti la Sevilla, Dumitru Simion urmăreşte avatarurile unui personaj feminin care, ca foarte multă lume îşi caută norocul spre o anume chivernisire în lumea largă. Un accident grav o va smulge pe Viorica, femeia din Preuteşti din lumea normală plasînd-o undeva la marginea dintre viaţă şi moarte. Cătălin, soţul Vioricăi, notează în jurnalul său: Azi… s-a încheiat aventura incredibilă a soţiei mele. A străbătut  lungul drum de la întuneric la lumină. Aceste aspecte de luptă şi de voinţă le scoate  în prim plan Dumitru Simion, prin romanele sale, educativ-moralizatoare, şi o face  fără ostentaţie.  Aşa cum spuneam încă de la început, autorul se înscrie pe linia prozatorilor bucovineni care îşi urmăresc şi personajele dar curăţenia stilului în prozele lor.  Dumitru Simion dovedeşte talent de narator şi propune cititorului o lume reală în care poate fi şi el implicat.

 

 

 

Cristian Mocanu, Poeme belagine, Editura Karta Graphic, Ploieşti, 2016, 112 p. Prefaţa semnată de Prof. dr. Mihai Popescu. Prezentare grafică Ana – Cristina Mocanu.

Preocupat de trecutul istoric dar şi cel lingvistic al poporului român, Cristian Mocanu practică o poezie, să-i spunem simplu, retro, dar  menită a repune în circulaţie o seamă de cuvinte care sînt cuibul limbii din care îşi trage rădăcinile şi mai mult ca sigur, îşi va trage seva – spune în prefaţă Mihai Popescu. Legile belagine, acele legi frumoase cum aveau să fie denumite peste timp sînt codul deontologic de curgere a timpului şi de curgere a zeilor, este Focul cel Veşnic Viu, din care vin toate şi şi prin care fiinţează toate cele ce sînt. Într-o adevărată profesiune de credinţă, autorul, pe coperta a patra, spune: „Dorit-am tinerilor să le dau imbold spre-o dezvoltare sănătoasă precum  şi Moşii noştri ne lăsau drept moştenite Legea – cea – Frumoasă iar celor care nerăbdare au şi-acelora care nu vor să cunoască prin vorba limpede să le redau plăcerea în lectura bătrînească pe internet sau Cărţi uitate, sau…”. Este  cu adevărat o provocare intelectuală această preocupare a autorului pentru frumuseţea vorbei din străbuni pe care o aduce în faţa cititorului contemporan: Dorindu-şi tot poporul Luminat/ dîdu in/ Semnele Bună/ Vestirii/ prin cănturile sacre-ale gîndirii pentru că: Făptura ta-i altar nemuritor/ scănteie-a Flăcării – cea – Veşnic – Vie/ ofrandă a strămoşilor din glie/nestinsă vatră a urmaşilor/ deschisă-n lume ne-întîmplător ştiind că cetitul este „Din gînd Lumina prin Cuvînt/ putere de-a aprinde focu-n tine”. Demersul liric al lui Cristian Mocanu, temerar şi curajos, este menit de a ne readuce în faţa privirilor, pe coala albă, zbuciumatul drum al cuvîntului prin fumul gros al timpului. Este prin cînturile cărţii şi o bună lecţie de moralitate, prin versurile, adesea, cu o ţintă precisă:  Tăcerea, liniştea sînt rodul dispărut/ iar fier şi foc te prind în vătămări egale/ de te compari cu-o rudă, cu vr`un cunoscut. Acest demers liric al lui Cristian Mocanu ne duce spre dulcele grai din Povestea vorbei a lui Anton Pann şi pentru că o adevărată poveste este călătoria propusă prin tainele cuvîntului venit dinspre Zamolxe spre noi.

Revista indexata EBSCO