Nov 15, 2017

Posted by in Panoramic editorial

TALPALARU – Treptele nostalgiei

Gabriela Chiran a ajuns la a patra carte de versuri, efectul de real, Junimea 2017, după precedentele: Bruiajul frunzei de  cireș, Timpul, 2014; Triunghiuri captive, Junimea, 2015 și Negru duios, la  aceeași editură în 2016.

Debutul, relativ tîrziu, ținînd cont de antecedentele lirice ale poetei, trecută prin filtrul Studioului de poezie al Universității „Al.I. Cuza” și experiența profesorală de la catedră, postură în care a imprimat și un cd, dacă nu mă înșel, la care adăugăm prezența sa în viața literară, nu neapărat totdeauna în calitate de autoare. Sigur, nu aceste mici detalii sunt cele importante, dar rolul lor este de a face o introducere într-un univers sensibil, o constantă nostalgie după sine.

Nevoia de a-și construi un univers în care să realizeze „efectul de real”, un univers care să estompeze cumva angoasele, tristețile, nelămuririle este vizibilă în mai toate poemele, fie ele meditative fie de atmosferă: „galbenul acesta vicios/ea/mi l-a pus pe umeri// și somnul…// mă uit la puștiul care extatic lîngă banca mea/ desface/ un tractor:/ după lumina din priviri e jucăria altceva// (dar eu?/ bărbați am strîns în brațe/ din mere am mușcat m-a curentat un fulg?)// altul sapă de zor spre inima pămîntului cum singur/ zice// oricum din tot – îi spun în gînd/ contează doar partea de ireal// și las bancă armura pe care mi-a pus-o toamna// ca pe sicriu/ vag încălzit un șal” (șalul rece). Este un poem care poate fi ușor suspus unei „descarcerări critice” și în care sunt elementele stilistice ori tematice regăsibile în substanța cărții: elemente livrești asumate prin lectură și înțelegere, trimiteri voalate la versuri din literatura clasică, ba chiar un soi de didacticism, nu obositor însă.

Ca vîrstă, Gabriela Chiran ar ține de optzecism. Dar și în cazul ei ca și în cel al altor poeți se poate vorbi de un optzecism atipic. Evident există biografism, evident atenție acordată banalului, înnobilat metaforic, dar lipsesc  ironia și autoironia de exemplu. Sentimentul abandonului, al izolării, care te duc cu gîndul la acel „celălalt” și mereu întoarcerea la același „eu” dorit, intuit, construit: „(…) și/ această grotă de sînge/ și carne/ în fundul căreia sufletul  se retrage fuge/ de mireasa în negru/ altcuiva hărăzită// acest zăngănit de săbii de rîs și de plîns// și eu/ abia încăpîndu-mi în piele/ abia încăpînd în punctul cu pricina” (mult zgomot)

Este drept că în cuprinsul cărții este inserat un capitol sub titlul sabia râsului. Dar nu este vorba de umor, de ironie ori autoironie ci de o grimă aplicată pe angoase, drame etc.: „la patru zic/ și el apasă tasta patru/ fără să dezlipească privirea de tavan// la patru?/ nu, zic eu, de azi la  cinci/ era de așteptat – parte/ a spune aspru profesionist dinspre/ dreapta cînd mă uit/ deja? Uman din stînga cînd mă înghesui înspre ușă// cinci parcă?/ nu, șase – îl corectez timid și ușor vinovată – de azi/ încercăm// încercați încercați/ zice// în timp ce ochiul lui continuă absent/ să sfredelească/ tavanul alb al cuștii” (lifting).

Există în poezia Gabrielei Chiran și tentația pastelului în miezul căruia regăsim același eu, macerat în melancolie: „pe pista lui nelămurit/ un avion minuscul… o jucărie/ cuminte/ ca temperatura cafelei și a luminii matinale/ căzînd/ printre zăbrelele de stuf/ ca mesajul umbrelor legate de piciorul mesei// deodată îl văd aproape/ gigant o clipă/ survolîndu-mi pacea urmîndu-și apoi fără zgomot/ ținta// a decolat înghițindu-și huruitul să nu mă tulbure:/ silabiseam/ în zațul albastru al acestei dimineți/ sorbite/ indecent de calm” (doliu albastru).

Dincolo de sincopele legate de lungiri și detalii care pot lipsi, poezia Gabrielei Chiran este într-o certă ascensiune, dovadă acest volum reușit și merită cu certitudine un tratament critic pe măsură.

Revista indexata EBSCO