Nov 15, 2017

Posted by in Panoramic editorial

I. Holban – Strigătul de izbîndă al zilei în floarea de cireș

 

De o remarcabilă unitate stilistică, a te­melor şi motivelor lirice, poemele din cele şase volume tipărite de Ioan Ouatu – Truda Încolţirii (2005),  Altare de dor (2006), Gloria Liniştii (2007), Rug Imperial (2007), Scrisori de acreditare (2008) şi Faguri de Lumină (2012) –, reunite, într-o selecţie atentă şi riguroa­să, în antologia Depărtări sfinţite cu lacrimi (Editura Fundaţiei Cul­turale Cancicov, 2017), circumscriu un spaţiu fiinţial care se identi­fică în peisajul mirific de la poalele pădurilor misterioase din Munţii Neamţului; casa „împletită din ramuri de merişor”, matricea fiinţei, ale cărei figuri tutelare sînt tatăl „întors din război”, bunicul de veghe la ogorul unde „s-au adunat la sfat voievozii”, Ana-Maria „purtînd aureolă de sfîntă” şi Aurora, cu numele care „luminea­ză în lume de ziuă”, brazii care „au coborît din păduri” şi gorunul „crescut pe vremea restriştei”, amintind de simbolistica blagiană a rezistenţei şi perenităţii neamului, apa Bistriţei şi izvoarele unde vin să se adape cerbii „cu stele în frunte”, galopînd „străfulgeraţi de vocile pădurii de-amiază” reprezintă acasa, spaţiul genezei fiin­ţei interioare: acolo, pe tărîmul evocat/ visat/ retrăit, stîncile sînt „înstelate de vreme”, vulturii poartă „oase de îngeri în plisc”, ful­gerele scot „chiliile ierbii” din strînsoarea pămîntului spre zariştea cerului: „Locul meu e aici/ lîngă visele/ din casa bunicilor împodobite/ cu ştergare şi covoare ţesute/ cu arnici şi fire de aur./ În casele noastre soarele/ bate cu degete de copil în ferestre./ Locul meu este aici/ la glia cu rumenă pîine,/ drumul acesta din tată în fiu/ şi din noi mai departe…” (Metamorfozele viselor); „Cînd plec/ din satul bunicului/ simt cum iarba/ mă muşcă de călcîi/ asmuţind pădurea/ cu clinchet de zurgălăi./ Of, dorule,/ odorule,/ of!…” (Iarba mă muşcă de călcîi). Casa bunicilor e (o)dorul unei fiinţe solare, purtînd nostalgia Sudului şi paradigmei greceşti din „ochii lui Homer arzînd pe mare” şi chipului orgolios de centaur, dar, deopotrivă, şi a Nordului, din Hiperboreea munţilor şi Bistriţei: Elada şi floarea de colţ, marea, stelele „spînzurînd pe catarge” şi livada de vişi­ni, apa Bistriţei lîngă Curtea Domnească, cu trepte de marmură al­bă, amintind de templele zeilor din Olimp: „Seara cade pe dealul Golgotei/ asemenea unui glas de taragot/ unduitor nevăzut…/ Peste liva­da de vişini,/ gîndurile noastre/ o iau razna prin lume/ trecîndu-şi condurii de aur/ peste apele Bistriţei./ Iată de acum ne întîmpină lu­na/ cu chip orgolios de centaur/ ne-aşteaptă să urcăm treptele de mar­moră/ albă/ la Curtea Domnească/ unde Ştefan cel Mare/ zăboveşte de cîteva veacuri/ rezemîndu-şi tîmpla încărunţită de griji/ de zidurile albe tencuite cu stele” (Fresca de la Curtea Domnească).

Cu o evidentă detentă metafizică, în viziunea faliilor de timp unde tîmplele sînt „împreunate cu cerul”, în nopţile „peticite cu aripi” ale unui suflet care „fulguie” aproape de „palmele îngerilor”, poezia lui Ioan Ouatu este una a luminii, a elanului vital, a înaltului şi departelui risipit în floarea unor „livezi albe de cireş”, unde stelele sărută marea, în albul orbitor al crinilor, lebedelor în zbor „peste ape amare” şi al florii de nu­făr ca „o declaraţie de dragoste”; rareori trăirea în lumina soarelui , în albul florii de cireş sau a cerului înstelat trece pe tărîmul um­brelor unde „plîng paparudele”, dincolo de „tăcerea mormintelor”, în tînguirea cocorilor şi clar-obscurul unui amurg care, iată, totuşi, scapără: fiinţa scapă de negura unui „dincolo” întrezărit, cîntecul acestuia pierzîndu-se repede pe tărîmul deschis al Căii Lactee „cu ar­gint brodată”, într-o catedrală de azur, lîngă tei înnebuniţi în „ho­hot de floare” şi lîngă înfăţişările (aproape) epifanice ale Aurorei: în poemele din Depărtări sfinţite cu lacrimi, înfloresc mereu livezile cu cireşi, vişini şi caişi: „În fiecare zi cînd te chem,/ îmi înfloresc livezile-n poem./ În amfiteatrele primăverii/ lujerii trandafirilor de tine mă-ntreabă,/ în cîntece de privighetori/ coruri de îngeri bat în fereastră/ strigîndu-te pe nume…” (Îmi înfloresc livezile-n poem); „Te-aştept în livada de vişini/ şi simt că veşnicia/ se rosteşte în fiecare cireş înflorit/ pînă spre dimineaţă/ şi nu ştiu de ce îmi vine să plîng/ văzînd în jurul meu atîta lumină!” (Atîta lumină!). Poe­zia lui Ioan Ouatu se scrie la ora luminii depline a „bolţii de azur”, a albului intens, în sunetul dulce-misterios al „tulnicelor de lumi­ni”, unde cerul devine „dangăt de clopot”, cu tremurul stelelor în „arc de triumf cu trup de sidef” şi tropotul „albastru” al cerbilor care, alături de mesteceni, „încoronează” colinele; chiar şi melanco­lia e „încolţită” într-o floare de crin, iar cu ţipătul cocorilor, cînd pleacă spre alt orizont, toamna, vin dimineţi „în ciuturi de lu­mini”, izbucnind din mierle, prevestind, parcă, bucolicele peisaje de iarnă: „Hai să ne plimbăm/ prin troiene/ stelele le-am înhămat/ la sănii/ adîncind lumina/ de sub gene/ cerul serii/ să ni-l ducă renii” (Hai!).

Acestor imne ale luminii, poetul le alătură, în Depărtări sfinţite cu lacrimi, o sensibilă lirică a sentimentului religios, precum în Scrisoarea unui pelerin poposit în Agapia ori Zălog („Îţi las, Doamne, zălog inima/ să pot învăţa drumul spre Tine/ ce nu mai duce spre moarte/ pentru că pe noi numai iubirea/ ne ţine/ părtaşi rămînem cu adevărul luminii/ pecetluit în toate”), dar şi o poezie care, într-un discurs discret, decent, întîlneşte, pe calea mitului, sentimentul patriotic, în texte precum Chemare, Visînd la Alba Iulia, Tulnice de lumini, Laudă, evocînd voievozii ce stau la sfat în ogorul bunicului, figurile sacralizate ale lui Zamolxis, Ştefan cel Mare şi Sfînt, Mihai Viteazul şi Curtea Domnească: „Speranţă – apă neîncepută/ ne istovim prin viaţă/ urcînd treptele de marmoră/ ale Curţii Domneşti/ pe-un drum de pulbere/ şi de mit./ Aud cîntînd curcubeul,/ izvoarele şi pădurile tinere,/ ierarhii zăpezilor şi-ai luminii/ intonează imnul solemn./ Bat clopotele neamului lăcrimînd/ ne-ndeamnă Zamolxis să rămînem aici/ bolnavi de cîntece,/ înal­ţi, demni şi curaţi/ precum albul cămăşilor de in”. Ioan Ouatu selec­tează în sumarul antologiei sale cîteva delicate poeme de notaţie (Pastel, Silabisiri de stele, Crepuscul, Priveam amurgul prin fereastra pustie, Peisaj din Deltă), care potenţează lunga serie a dialogurilor cu Aurora, suava Domniţă, asociată mereu luminii, tema dominantă în Depărtări sfinţite cu lacrimi.

Prezenţă (prea) discretă la Polul Neamţ al poeziei noastre de azi, Ioan Ouatu e un poet interesant, cu o sen­sibilitate marcat (neo)romantică şi cu o surprinzătoare capacitate de metaforizare a realului, de pildă, în definiţii lirice care se reţin (dragostea e „cel dintîi arhitect al inimii”, grădina „e-o ceremonie albastră de cîntec”, iar foşnitul lebedelor plutind pe ape e „şoapta zeilor”, scrie Ioan Ouatu în În amintirea pădurii Gorun şi Ţipă în adîncuri rădăcina), dar şi în cîteva autoportrete acroşante („Poetul amanetîndu-şi tristeţea/ pe-un zbor tîrziu de cocori,/ zilnic îşi du­ce tăcerea/ pe cărările ce-l lasă mereu singur./ Poetul, mereu aban­donat la răscruce de gînduri,/ trece cu o cruce mare pe umăr” – Cu crucea pe umăr) sau într-o spunere testamentară cu totul emoţionantă, adresată, spre aducere-aminte, fiicelor Raluca şi Anamaria: „Dacă-ntr-o zi –/ răpus de tristeţe şi dor –/ voi pleca pentru totdeauna/ spre ţara lui Laros,/ cea care n-a existat niciodată,/ şi vă voi aş­tepta la rădăcinile grîului/ şi-ale firelor ierbii/ dinspre colina noastră din sat,/ pe unde mă caută în şoaptă pădurea,/ căprioarele, cerbii…/ Voi doar să ascultaţi cu atenţie/ glasul tăcerii mele care vă ţine de mînă/ şi vă însoţeşte încet la izvorul luminii…” (Răpus de tăcere). Din albul florii de cireş, pe malul Bistriţei, rătăcind pe mări cu Homer, chemînd-o pe Aurora sau din „ţara lui Laros”, se rosteşte în Depărtări sfinţite cu lacrimi un poet adevărat, născut, iar nu făcut, în casa împletită din ramuri de merişor, aco­lo, în satul bunicilor din mirabila geografie nemţeană.

Revista indexata EBSCO