Nov 15, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

Ioan Alexandru, O sută şi una de poezii, antologie, prefaţă (Arta sau Arca poetică a lui Ioan Alexandru sau La ce bun poetul în „Vremea scorburii”) şi selecţia reperelor critice de Mircea Platon, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2017, 284 p.

Anii 1990 au adus şi o altă privire asupra literaturii noastre, operei şi a vieţii scriitorilor noştri. Au fost făcute, firesc, dată fiind amplitudinea schimbării, şi o serie de „reevaluări”, dar, din păcate, unele prea „grăbite”, ca să nu spunem că nu întotdeauna cu luciditate şi corect. Alţii au fost cumva „uitaţi” sau la opera lor s-a revenit foarte puţin, ori „parţial”. De ceva vreme Mircea Platon a început şi în „Convorbiri literare” să scrie, din perspectiva anului în care ne aflăm, felul în care vede opera unor autori ai neamului nostru – exemplificăm cu Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş. În contextul acestor preocupări ale sale, cred, se înscriu şi această antologie din opera lui Ioan Alexandru, şi modul în care îl „prezintă” în prefaţa sa, care începe astfel: „În momentul de faţă, istoriografia literaturii române contemporane a canonizat existenţa a jumătate de poet pe nume Ioan Alexandru. Cu cealaltă jumătate din Ioan Alexandru nu ştie ce să facă.” (cu o precizare, o excepţie”, legată de studiul lui Eugen Simion la o ediţie de Opere a poetului, apărută în 2015 – n.n.) Altfel spus, ca să subliniem şi cele spuse la începutul acestei semnalări, „am rămas, ca şi în cazul înţelegerii perioadei 1945-1989, cu jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop”, şi „cu imaginea deformată în retrovizoare de bîlci a scriitorului şi a epocii lui”. În această manieră întregitoare, şi de aşezare în context a parcursului poetic este analizat/ antologat Ioan Alexandru, discutând pas cu pas, dar şi în „ansamblu”, prezentând, pe scurt, dar analitic şi cu argumente, etapă cu etapă, opera poetului care „şi-a purtat bătrânii cu ea încă de la început”, scrie Mircea Platon. Pe de altă parte, a urmărit şi să ofere în antologie spaţiu egal pentru toate volumele sale, „universul poetic coerent al lui Ioan Alexandru”, ale cărui Imne, de pildă, le asemuie cu o „arcă”, la poalele căreia „se desfăşoară toată viaţa noastră naţională”. De altfel, reaminteşte şi că Ion Alexandru scria în 1970: „Rostul scriitorului este mult mai adânc decât de-a fi reprezentantul eului său”.

Astfel, regăsim în antologie (cităm şi spre aducere aminte) versuri din: Cum să vă spun, 1964, Viaţa deocamdată, 1965, Infernul discutabil, 1966, Vămile pustiei, Imnele bucuriei, 1973, Imnele Transilvaniei, 1976, Imnele Moldovei, 1980, Imnele Ţării Româneşti, 1981, Imnele iubirii, 1983, Imnele Putnei, 1985, Imnele Maramureşului, 1988, Poezii din senin. Volumul se încheie cu o selecţie de referinţe critice, datate din 1964 până în 2015.

Este o iniţiativă binevenită a Editurii Academiei Române, a lui Mircea Platon, un volum care, sper, să fie urmat şi de altele de acest tip, pentru că avem nevoie şi să limpezim cristalul prin care ne-am privit (sau nu i-am mai văzut) o vreme poeţii/ scriitorii, să îi vedem aşa cum au fost ei, şi mai ales să-i citim/ recitim. Este doar o succintă semnalare, şi, mai ales, un îndemn la lectură, pe care o încheiem cu unul din poemele antologate, Ars poetica: „Oriunde-aş fi oriunde mă voi duce/ Fără Patrie rămân fără de cruce/ Fără Părinte nu e cu putinţă/ Să mă hrănească pâine-ntru fiinţă/ Pe cât ca jertfa altora se frânge/ Prisoseşte astăzi ce n-ajunge/ Nestrăbătută lacrima-i durere/ Împărtăşită zvon de înviere/ De unul singur să mă mântui nu pot// trăiesc în neam ca limba într-un clopot”.

 

Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, prefaţă (Din perioada exilului de după exil) de Vasile Spiridon, Editura AIUS, Craiova, 2015, 384 p.

Nu spun nici o noutate notând că avem de recuperat multe nume care contează pentru cultura noastră, că viaţa şi opera unor creatori fie este cvasi-necunoscută publicului larg, fie este judecată sumar, şi adesea chiar fără cunoaşterea operei şi biografiei lor ori după aceleaşi „criterii”/ „judecăţi”, de orice fel vor fi fost ele, din perioada de dinainte de 1989, fără a aborda nepărtinitor, tranşant, cu bune şi mai puţin bune, personalitatea acestora. Vintilă Horia este probabil unul dintre cele mai importante nume ale exilului literar românesc, din opera căruia, după 1989, s-au publicat mai multe volume care, împreună, au contribuit la conturarea pentru publicul nostru a unei personalităţi/ unei creaţii polivalente: romaneşti, poetice, eseistice, filosofice ş.a.. Pe de altă parte, aceste apariţii editoriale au fost „tratate” mai ales cu tăcere, deşi vorbim de singurul scriitor român laureat al premiului Goncourt (pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil).

Semnalăm una din cărţile despre eseistica lui Vintilă Horia, semnat de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, doi cercetători care au publicat, împreună sau separat, până acum mai multe volume şi despre acest nume al culturii universale, şi despre alte nume ale exilului românesc, pe care le-am primit cu interes.

Pe scurt, în ton cu specificul rubricii, să spunem că sunt analizate texte îndeobşte puţin sau mai deloc cunoscute la noi, dar şi parte din articolele care au apărut în diverse reviste, fie ele ale exilului sau de alte facturi; se face referire şi la activitatea lui Vintilă Horia (nici ea cine ştie ce cunoscută în ţară) de profesor. Comentariilor Mihaelei Albu şi ale lui Dan Anghelescu şi eseurilor pe care cei doi le-au selectat din creaţia autorului li se adaugă două interviuri („pentru a reliefa […] aprecierea de care scriitorul român s-a bucurat/ se bucură încă şi astăzi în Occident, şi cu deosebire în Spania”) – cu o fostă studentă a acestuia, şi un altul, „cu autorul romanului Dumnezeu s-a născut în exil”, „precedat de o introducere în atmosfera cultural-ştiinţifică a timpului în care a scris V. Horia, cu accent deosebit – cum se specifică în revistă – pe «cazul unic al lui […] în lumea culturii (el fiind cel care a reuşit) să reunească fragmentarul după multe veacuri»”, din revista „Punto y coma”, dar şi o serie de scrisori adresate lui sau trimise de către acesta.

Binevenite sunt şi paginile despre contextul vremii în care s-a format şi a scris Vintilă Horia, pentru înţelegerea epocii şi a felului în care se scria şi se gândea/ acţiona atunci în România şi în Europa. Cei doi notează: „Fără îndoială, ca şi majoritatea scriitorilor români din exil, ca şi încă alţi importanţi intelectuali şi gânditori ai timpului (cu care avea să intre într-un dialog direct), Vintilă Horia a trăit şi a scris având conştiinţa clară a faptului că atât el, cât şi generaţia sa, sunt siliţi să traverseze o perioadă a unor mari, devastatoare decăderi spirituale, în care destinul întregii Europe din veacul XX părea că se cufundă cu o îngrijorătoare pasivitate şi uitare de sine.” Nu în ultimul rând este interesantă şi discuţia în spiritul transdisciplinarităţii a personalităţii/ operei celui despre care Basarab Nicolescu spune: „Vintilă Horia rămâne înscris pentru totdeauna în mine ca un Cavaler al Cunoaşterii Ce Va Veni.”

Sunt necesare astfel de demersuri, pentru că „interesul scăzut (ca să nu spunem ignorarea voită) pentru opere importante – multe de notorietate în ţara în care se stabiliseră autorii ori chiar în plan internaţional şi, oricum, întregitoare ale culturii noastre – are drept consecinţă văduvirea patrimoniului spiritual românesc”, cum scriu cei doi semnatari ai volumului, iar noi subscriem.

 

Ion Agrigoroaiei, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – 100 de ani. Reflecţii în presa vremii, Editura Alfa, Iaşi, 2017, 218 p.

Se vorbeşte mult în ultima vreme despre „anul centenarului” ca de un eveniment important. Şi pe bună dreptate. Una dintre cărţile care au apărut, şi legat de acest eveniment, semnată de Ion Agrigoroaiei, are pe coperta a patra un citat din Nicolae Iorga: „Morţilor glorioşi le păstrăm în inima noastră un loc pe care nu-l vor pierde niciodată; dispărând dintre noi azi, ei se vor întrupa mâine în opera care fără sacrificiul lor nu se putea îndeplini.”

Copil fiind, am găsit în casa mamaiei mele ziare din vreme războiului al doilea, din perioada de dinainte şi de imediat după. Şi atunci, şi întotdeauna am fost fascinat de acest fel de a „vedea” ce „ştiam”, eu faţă cu ceea ce citeam în presa de „atunci”.

În februarie 2016 scriam despre o altă carte (Deceniul limpezirii. 1906-1916. Bucovina sub lupa „Neamului românesc” a lui Nicolae Iorga, ediţie de Liviu Papuc şi Olga Iordache). Notam atunci că în astfel de selecţii sunt texte care relatează o sumedenie de fapte, detalii de tot felul care, cum scriau alcătuitorii ediţiei respective, poate că nu au „şansa de a-şi găsi vreun loc în Istoria Mare a ţării”, dar prin bogăţia de informaţii, de analize/ legături cu ceea ce se petrecea în acele vremuri atât de complicate (cu războiul care angrena atâtea naţiuni, revoluţia bolşevică, „forţele” de tot felul care „aşezau” – harta regiunii ş.a.). şi în Ţară, şi în vecinătate/ în general în zonele de interes, semnate de nume mai mult sau mai puţin cunoscute azi, conturează un tablou interesant al României epocii.

Sunt lucruri valabile şi pentru această carte, care, după prefaţa lui Ion Agrigoroaiei, ne oferă, prin citatele din presa vremii, prin comentariile şi notele explicative, o imagine asupra acelor vremuri în care, ţara era în pragul unei catastrofe de proporţii, când, spunea Iorga în „Neamul românesc din 29.11. 2016, Iaşul era „un simbol de rezistenţă naţională”, şi a găsit puterea de a renaşte şi de a ajunge la Marea Unire.

Istoria are „drumurile ei”, faptele se aşează acolo unde le e hărăzit în lanţul timpului. Azi ne îndreptăm privirile spre comandamentele actuale, dar citind această carte primul lucru care mi-a venit în minte a fost monumentul din satul mamaiei, cu şirul parcă nesfârşit de nume al celor care pieriseră în primul război mondial, nume pe care le ştiam, unele erau din familia noastră sau a unora pe care le cunoşteam. Întrebând despre ei, mamaia, care a „făcut” şi refugiul în al doilea război, cu copii mici după ea, m-a dus în micul, atunci, ţintirim al satului şi mi-a arătat crucile vechi, de lemn, povestindu-mi despre fiecare de care îşi amintea şi de cum a înţeles ea ce fusese „atunci”, de parcă le vedeam chipurile celor căzuţi la datorie, parcă vedeam… Am simţit că satul acela îi socotea parte din fiinţa lui. Mi-aş dori ca şi în zilele astea să fie la fel.

Nu voi spune mai mult (amintind sumarul cărţii: Oraşul Iaşi – de la avatarurile refugiului la organizarea rezistenţei, Marea victorie a războiului României: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, De aceeaşi parte a baricadei, atunci când patria este în primejdie, In Memoriam. Cultul eroilor noştri, Încheiere, şi, în final, Abstract, Indice de nume, Lista articolelor şi secţiunea cu reproducerile din presa vremii), dar sper că aceste cuvinte nu sunt doar un îndemn la lectură, ci şi la reflecţie la acei ani, la oamenii care au dus România, ca ţară, mai departe. Dincolo de cum ştim să ne mai cinstim eroii, ca neam, ca popor, e bine că apar astfel de cărţi şi pot fi la îndemâna generaţiilor de azi, din multe motive. Alcătuită de un istoric cunoscut, pe o temă care ar trebui să ne intereseze pe fiecare dintre noi, este o carte care merită atenţia cititorilor.

 

Danuta Olczak, Fructele schimbării, traducere din limbă polonă de Alexandru G. Şerban, Editura Performantica, Iaşi, 2017, 106 p.

Alexandru G. Şerban aduce în limba română o nouă autoare contemporană din Polonia, Danuta Olczak, născută într-un sat din voievodatul Lublin, în 1953. Autoare a zece volume de versuri (pe care traducătorul le enumeră în prezentarea făcută la sfârşitul volumului), Danuta Olczak este cunoscută în ţara sa, premiată la diverse concursuri şi festivaluri naţionale. „Motivul director al volumului este copacul – prietenul nostru tăcut, cu o simbolistică neobişnuită, dar şi cu o valoare esenţială pentru viaţa pe pământ”, spune autoarea în cuvântul cu care se deschide cartea. Şi-a dorit a lectura acestui volum să fie, cumva, ca „o plimbare printre arbori” menită să aducă liniştea şi să întărească cititorului legăturile cu lumea. Şi toate poemele, indiferent că „vorbesc” despre căderea frunzelor, o drumeţie prin pădure, credinţă – tema multor texte, lumină, inima poetului, poezie, cuvinte („cuvintele sunt ca şi florile”), cotidian sau întâlnirea cu Ţara Sfântă sunt despre natură sau, mai ales, au, într-adevăr, copacul ca „personaj central”, într-o formă sau alta. Iată, de pildă, în Ierusalim: „ascult cum plesnesc inimile copacilor antici/ azurul supraîncălzit se scurge/ peste ziduri şi porţi/ străduţele îngustei Via Dolorosa…”; sau, într-un poem scris de Naşterea Domnului”, „pe când cad frunzele din calendar/ şi dezvelesc copacii […]/ soseşte timpul cel mai luminos/ ca să readucă speranţa// steaua biblică observă emoţiile/ azima fragedă se alintă în palmă/ aduce comoara cuvântului/ casa miroase a brad împodobit/ şi amintiri”. Din loc în loc sunt întreţesute scurte „trimiteri”, poeme în proză, despre culorile toamnei, păsări rănite (cum numeşte autoarea oamenii care au o invaliditate şi, „cu prezenţa lor ne învaţă respectul faţă de viaţă şi supunerea dinaintea suferinţei”), cântecul bradului despre singurătate, vişinii înfloriţi ş.a.

Danuta Olczak, autoarea „invitată” în limba română de Alexandru G. Şerban, şi-a croit în suflet şi în poezie un drum al său, care a fost numit acasă la ea, în Polonia, „poezia liniştirii”. În fond, spune Danuta Olczak, „În tăcerea inimii/ în foşnetul copacilor/ poţi auzi/ totul…”.

 

Şefik Kantar, Sarî Saltuk Baba. Un sfânt musulman din Dobrogea, Editura Muzeului de Istorie Galaţi, versiunea română şi prefaţă: Gülten Abdula-Nazare, cuvânt introductiv: A.G. Secară-Halibei, 2015, 104 p.

Sarî Saltuk Baba este un personaj aparte, un derviş despre care se spune că a avut un rol însemnat în propagarea religiei islamice, considerat un nume de referinţă al unităţii culturii/ spiritualităţii turcilor, dar poate prea puţin cunoscut şi în România, de cei interesaţi. Asta deşi are locul său în trecutul nostru, cu precădere în Dobrogea, unde se zice că e înmormântat, în Babadag, localitate despre care o versiune (în alte scrieri vechi sunt şi alte opinii) spune că a întemeiat-o, împreună cu un număr de turci selgiucizi. (De altfel, numele localităţii vine de la „baba” – care poate avea şi alte înţelesuri în sufism, la aleviţi sau adepţii bektaşî, dar aici ar putea fi „strămoş”, dagh – munte). Cei de acolo au o poveste despre nişte turci, poate călugări, care au venit să-i caute rămăşiţele, şi un păstor, Koyun Baba (a fost înmormântat lângă sfântul islamului), le-a arătat unde-i erau osemintele. Nu se ştie cert data morţii lui Sarî Saltuk Baba – numele real Şerif Hizir (poate 1297/ 98, ori 1293), născut la Sinop, dar se ştie că a călătorit propagând islamul din Georgia până la noi, învăţînd mai multe limbi, lăsînd în urma sa multe legende. Viaţa şi faptele/ legendele despre el sunt pomenite în „Saltukname”, a lui Ebü’l Hayr-i Rûmî (am păstrat grafia din carte la toate numele), la porunca sultanului Cem, fiul lui Fatih/ (Mahomed) Cuceritorul, redactată, spune Şefik Kantar, prin 1473-1480.

Pe lângă „călătoria” pe urmele lui Sarî Saltuk Baba, Şefik Kantar scrie şi despre alte pagini ale istoriei turcilor, despre Hoca Ahmed Yesevî (n. 1093), curentul Yesevîlik, Haci Bektaşî Velî şi secta/ confreria Bektaşî, aleviţi ş.a.

Structura cărţii (după Către cititori, de Musa Serdar Celebi, prefaţă, cuvânt introductiv): I. Hoca Ahmet Yesevî, II. Haci Bektaş Velî şi întemeierea ordinului Bektaşî, III. Sarî Saltuk Baba – un personaj cu multiple ipostaze, IV. Sarî Saltuk Baba în „Saltukname”, V. Sabia de lemn şi valoarea ei simbolică, VI. Evliya Celebi, „Seyhatname” (Cartea călătoriilor) şi Sarî Saltuk Baba, VII. Sarî Saltuk Baba în conştiinţa generaţiilor moderne, VIII. Mesajul lui Sarî Saltuk Baba în lumea de azi, şi, în final, bibliografia şi un glosar. Despre tradcătoare, Gülten Abdula-Nazare, am mai pomenit şi cu ocazia cărţii  despre Jalaluddin Rumi.

O călătorie interesantă în istoria locurilor şi oamenilor de la noi, plecând dinspre Orient, dar şi o re-aducere în memoria celor de azi, şi astfel, a personalităţii lui Sarî Saltuk Baba.

Revista indexata EBSCO