Nov 15, 2017

Posted by in ARTE

Adrian PALCU – Festivalul George Enescu 2017. Într-o nouă lumină…

 

S-a încheiat la Bucureşti ediţia cu numărul XXIII a Festivalului Enescu… Încerc acum, a doua zi după ultimul concert, să prind în cuvinte – fie şi fugitiv – conturul acestui maraton muzical, să leg într-un text coerent ideile şi impresiile disparate, notate in fiecare seară între 2 şi 24 septembrie.

Mai întîi, te copleşeşte cantitatea de evenimente rostuite de-a lungul celor trei săptămîni festivaliere. O cantitate pe care, bănuiesc, o fiinţă normală, cu un apetit muzical normal, cu posibilităţi financiare şi disponibilităţi temporale normale, categoric nu o poate digera în integralitatea ei. Peste 80 de evenimente doar în programul principal, fără a pune la socoteală evenimentele conexe: Piaţa Festivalului, lansările de carte, manifestările din cadrul „Bucureştiului Creativ” sau Forumul internaţional al compozitorilor. Dacă aruncăm o privire şi spre cele cîteva oraşe culturale ale ţării care au găzduit, şi ele, un număr considerabil de evenimente, avem o imagine de ansamblu cu adevărat impresionantă, dar imposibil de cuprins exhaustiv de către un singur observator, fie el oricît de ahtiat. Orice dare de seamă va păcătui, aşadar, prin îngustimea selecţiei operate de autorul ei, fiinţă fatalmente subiectivă şi limitată. Dar, asumînd cu oarecare resemnare senină constrîngerea ne-ubicuităţii cronicarului, să purcedem la consemnarea a ceea ce am văzut şi auzit sub auspiciile acestei toamne enesciene.

 

Cu o nouă formulă directorială (Zubin Mehta – preşedinte onorific, Vladimir Jurowski – director artistic), manifestarea enesciană a căpătat anul acesta un motto sugestiv: Festivalul Enescu într-o nouă lumină. Să trimită această sintagmă la faptul că nu mai puţin de 37 de lucrări ale compozitorului român (număr record, neatins la nicio ediţie anterioară) s-au regăsit în programele artiştilor invitaţi? Să se refere la găselniţa adaosurilor video (proiecţii pe ecranul din fundalul Sălii Mari a Palatului) care au însoţit execuţia a trei opusuri monumentale, ce altminteri presupuneau desfăşurarea unei acţiuni scenice? (E vorba de cele două opere în versiune concertantă – „Œdipe” şi „Mathis der Maler”, plus legenda dramatică – „La Damnation de Faust”.) Să fie anturarea copioasă a creaţiei lui Enescu, în această ediţie, cu  opusuri compuse de contemporani lui, îndeosebi Mahler şi Şostakovici, dar şi Prokofiev, Bartok, Ravel, Debussy, Strauss, Hindemith… Să fie conexiunea cu muzica secolului XXI, bine reprezentată şi ea în agenda festivalului? Mi-e clar că fiecare din acestea şi toate laolaltă pot ţine loc de explicaţie. Dar, mai mult decît atît, cred că fiecare nouă interpretare a opusurilor enesciene este o invitaţie de a-l priza şi de a-l savura pe Enescu într-o lumină cu adevărat proaspătă. Pentru că – nu-i aşa? – orice reluare a unei capodopere presupune tocmai apropierea de ea dinamic, nemuzeal, din perspectiva imediată, cu bagajul experienţelor cotidiene, nemijlocit contemporane, deopotrivă ale artistului şi spectatorului care se întâlnesc, aici şi acum, pentru două ore sub cupola aceleiaşi trăiri întru muzică. Iar teritoriul enescian cuprinde muzici care chiar au nevoie de repetate şi diversificate audiţii, pentru a defrişa (noi) căi de acces pînă la conştiinţa melomanului. Poate tocmai de aceea, instigat de acest motto, selecţia mea subiectivă a vizat în primul rînd acele întîlniri ce vizau parcurgerea catalogului creaţiilor lui Enescu. De la magistralul debut de festival cu „Œdipe” în versiunea concertantă minuţios şlefuită (în compania London Philharmonic Orchestra şi a corului filarmonicii bucureştene, a corului de copii radio) de un Vladimir Jurowski mai pasionat de Enescu ca niciodată, pînă la dezamăgitoarea lectură – flască şi superficială – dată Rapsodiei I de celebrul Charles Dutoit cu a sa galonată Royal Philharmonic Orchestra. Între aceste extreme valorice, toate treptele măiestriei artistice au fost ocupate de cîte o interpretare adusă în festival – pentru unele opusuri, chiar sintagma de „viziune” nu conţine nimic exagerat!. Îmi vin astfel în minte cu pregnanţă: răscolitoarea redare a Simfoniei a III-a de către Antonio Pappano cu orchestra şi corul de la Academia di Santa Cecilia Roma, „Poema Română” subtil arcuită sonor de François-Xavier Roth şi ai săi muzicieni parizieni din formaţia „Les Siecles”, Suita a II-a în tălmăcirea inspirată a lui Cristian Mandeal cu orchestra londoneză Philharmonia, chiar şi versiunea, niţel abruptă, impregnată de rutinieră eficienţă müncheneză, a lui Valery Gergiev dată Simfoniei I. În planul execuţiilor camerale – chiar dacă anul acesta manifestarea enesciană poate fi privită ca un veritabil turnir al violoniştilor de super-clasă – tot pianiştii sunt cei care, îmi pare, au excelat în redarea partiturilor enesciene. Am în vedere pe Raluca Ştirbăţ care, nu de azi de ieri, este un campion nedezminţit al promovării creaţiei enesciene (inclusiv prin înfiinţarea la Viena a unei fundaţii, prin imprimarea pe compact discuri a integralei creaţiei enesciene pentru pian, prin editarea partiturilor respective). Ea a onorat memoria patronului spiritual al festivalului printr-un recital substanţial (din păcate prea puţin onorat cu prezenţa de melomanii bucureşteni) în care a ales să panorameze, urmînd cu consecvenţă un fir roşu stilistic, tocmai perioada începutului de veac XX (Enescu, Ravel, Berg, Jora). Apoi, chiar dacă citind partitura camuflată în cutia de rezonanţă a pianului, nu se poate trece peste prestaţiile cu totul convingătoare ale unor virtuozi de calibru precum Alexei Volodin sau Kirill Gerstein, care au inclus în recitalurile lor Suita a II-a în Re major op.10, respectiv Sonata I pentru pian solo în fa diez minor op.24. Şi, pentru a nu nedreptăţi totuşi violoniştii, să spunem în treacăt că Liviu Prunaru, apreciatul concertmaestru al renumitei orchestre regale Concertgebouw din Amsterdam, a dat consistenţă „Capriciului român” pentru violină şi orchestră (finalizat de Cornel Țăranu pe schiţele enesciene), într-un demers de mare angajament artistic realizat cu aplomb şi cuceritoare elocvenţă.

Aici cred că e locul să includ un element extra-festivalier, dar cu consecinţe asupra bunei receptări a serilor de muzică oferite bucureştenilor melomani, în definitiv destinatarii principali ai festivalului. Dintre concertele selectate de mine, m-am văzut nevoit să renunţ – fără voia mea – la cîteva pe motiv de… trafic. Se ştie că Bucureştiul e sufocat de maşini, mai ales la orele serii cînd puzderia de corporatişti (şi nu numai) pleacă de la birouri spre case. Intersecţiile se congestionează, benzile de rulare sunt drastic îngustate datorită maşinilor parcate neregulamentar, mijloacele de transport în comun care taie arterele principale îngreunează şi ele fluenţa… Un traseu, ce cu maşina în mod uzual ţi-ar lua 15 minute devine – în condiţii de coşmar – unul de 45-50 de minute, plus – dacă îţi eşti ţie însuţi şi şofer – alte impredictibile minute pentru a găsi un loc de parcare în apropierea sălii de concert. În aceste condiţii, ora de începere a concertului poate deveni o ţintă devansată cu puţin, dar suficient cît să nu mai ai acces în sală decît la pauză. Aşa am pierdut concertele lui Maxim Vengerov, al filarmonicii londoneze (Vladimir Jurowski – Christian Tetzlaff), al Academiei Saint Martin in the Fields (Joshua Bell), sau al filarmonicii bucureştene (de data aceasta, sub ameninţarea codului portocaliu de furtună). Am întîlnit ante portas mulţi, prea mulţi, spectatori plătitori de bilet rămaşi fără bucuria întîlnirii cu artiştii preferaţi (şi chiar fără posibilitatea de a pătrunde în holurile sălilor de concert, acolo unde şi-ar fi putut ostoi amarul la standurile cu CD-uri sau publicaţii muzicale). E o situaţie jenantă, anacronică. Pretindem melomanului dornic de a participa la concertele festivalului un cost al biletului destul de ridicat, dar nu reuşim – de ani buni – să-i oferim şi condiţii decente de audiţie. Nu avem o sală mare adecvată care să ofere o acustică naturală de calitate (promisiuni au tot curs în ultimele două decenii…), nu avem o parcare corespunzătoare în jurul sau la subsolul acestei săli. Chiar şi aşa,  dacă raliul prin oraş îţi reuşeşte şi ajungi în ultimul moment, stresul, enervările din trafic, agitaţia unui oraş bezmetic nu sunt cele mai bune ingrediente sufleteşti, pregătitoare pentru receptarea aşa cum se cuvine a muzicii. Ai nevoie de un timp pentru a te detaşa de cotidian şi a intra în atmosferă. Închei această paranteză ne-muzicală resemnat, cu sentimentul că ea nu va trezi pe nimeni, că oricum nu se va schimba nimic în viitorul apropiat. Îi rog pe cei care au urechi de auzit…. să se facă, în continuare, că nu aud.

Înainte de a trece propriu-zis la o panoramare (clasificare?) a marilor ansambluri simfonice prezente în festival, a marilor personalităţi care au onorat scena Festivalului în această ediţie, să mai adaug (oarecum nostalgic) că îmi lipsesc din foaia festivalului (editată anul acesta în parteneriat cu cotidianul România liberă) semnăturile criticilor muzicali care mi-au format gustul şi urechea prin scrisul lor decenii la rînd: Elena Zottoviceanu, Ada Brumaru, Viorel Cosma, Dumitru Avakian, Grigore Constantinescu, Iosif Sava, Luminiţa Vartolomei, Octavian Lazăr Cosma, Smaranda Oţeanu-Bunea, Costin Popa, Mihai Cosma… Unii dintre ei, e drept, au trecut în lumea umbrelor. Dar cei care încă mai pot fi zăriţi în sălile de concert de ce nu sunt invitaţi să-şi confrunte opiniile în paginile ziarului care e literalmente devorat zilnic de melomani la intrarea în foaiere? Elocinţa, ştiinţa de carte, flerul, arta comparaţiei eficiente şi oneste, nu în ultimul rînd fraza măiestrit alcătuită, atenţia pentru formularea clară, justă dar neofensatoare a oricărei judecăţi de valoare, făceau farmecul scrierilor acestor corifei ai muzicologiei româneşti recente. În locul lor, citim cronici conjuncturale, scrise banal sub zodia convenţionalului, semnate – bănuiesc – totuşi de nişte muzicologi autentici. Presupunerea că ei au antenele acordate cu maximă responsabilitate pentru gestul critic, e un deziderat destul de hazardat cîtă vreme ne servesc exclusiv cronici laudative. În compensaţie, avem interviuri abundent desfăşurate în paginile foii zilnice. Deşi, şi la acest capitol, am alte preferinţe: bunăoară, Marius Constantinescu de la televiziunea publică. Un jurnalist prompt, cultivat, pasionat, bine pregătit, vorbitor fluent de limbi străine care are darul rar al interlocutorului de a-i stîrni pe marii artişti să se destăinuiască cu adevărat. Să ne mai mire, atunci, că „minunatul şi avizatul” public de la Sala Palatului aplaudă după prima parte şi la concertul pentru vioară de Beethoven şi la cel de Brahms, şi între mişcările unei simfonii arhicunoscute precum „Patetica” lui Ceaikovski? Mai surprinde pe cineva că fiecare seară se termină invariabil în standing ovation, indiferent dacă pe podium s-au aflat muzicieni de calibru sau doar buni histrioni ai baghetei (e drept, aceştia din urmă nu foarte numeroşi)? Şi ar mai fi un ultim „oftat” la capitolul eufemistic numit „al descumpănirilor”: cantitatea (prea) mare de forfait-uri, de la super vedetele Lang Lang şi Jonas Kaufman – anunţate cu surle şi trîmbiţe pînă în ultima clipă, la Dmitri Hvorostovsky, Nelson Goerner, Leonidas Kavakos (a anulat recitalul de la Atheneu, dar a ajuns totuşi pentru concertul cu Filarmonica din Israel), Francesco Demuro.

În fine, după atîta cîrcoteală, să dăm leului partea ce i se cuvine. Seria cea mai căutată de public a fost, evident, cea dedicată Marilor Orchestre ale Lumii. Şi, pe drept cuvînt, aş adăuga, întrucît nu ai ocazia să asculţi la Bucureşti prea des, unul după altul, zece ansambluri din elita simfonică a momentului. Le voi menţiona cronologic.

London Philharmonic. Dacă festivalul ar fi inclus doar „Œdipe”-ul realizat sub conducerea lui Jurowski şi nimic altceva, tot ar fi fost o ediţie împlinită, una de cert succes şi de altitudine culturală. Discursul muzical s-a rostogolit cu atîta fluenţă, cu atîta grijă pentru detaliu, cu atîta fidelitate faţă de intenţia scriiturii încît el merită a fi antologat ca versiune de referinţă. Faptul că, la câtva zile după evoluţia de la Bucureşti, aceleaşi forţe artistice s-au reunit la Royal Albert Hall pentru a oferi şi publicului londonez capodopera enesciană, se constituie ca o respectuasă şi binevenită consacrare internaţională a unui opus monumental al secolului XX. Chapeau bas, Vladimir! Merci, Paul Gay!

Russian National Philharmonic. Se vede că e o orchestră privată. Responsabilitatea fiecărui muzician pentru calitatea sunetului, pentru acurateţea propriei prestaţii, pentru eficienţa atacului, pentru sincronizarea de precizie sunt remarcabile. Autoritatea austeră (poate uşor blazată) a lui Pletnev sau fermitatea inspirat-ludică a lui Horia Andreescu (excelent Ceaikovski-ul său) au condus ansamblul rus la realizări demne de prestigiul festivalului unde, iată, au fost invitaţi după un deceniu de la prima lor apariţie. Nikolai Lugansky, pianist de anduranţă, strălucitor în al 3-lea concert de Prokofiev. Repin, demn de admirat pentru implicarea convingătoare în redarea unui opus dificil, dedicat lui de compozitorul britanic James MacMillan.

Pittsburgh Symphony Orchestra. După părerea mea, cel mai omogen ansamblu simfonic prezent în această ediţie a festivalului. Un pisc între ansamblurile simfonice care au dat consistenţă festivalului de anul acesta. Cu un dirijor mai puţin carismatic (Manfred Honeck), nespectaculos dar de o eficienţă uluitoare, instrumentiştii americani au strălucit efectiv în „Patetica” lui Ceaikovski şi în Prima („Titanul”) de Mahler. Seducătoare partidele de suflători, impecabili cordarii. Răspuns prompt şi de fineţe la cel mai mic gest al dirijorului. Sunet rotund, plin, senzual. Două seri cu adevărat încîntătoare. Prezenţă solistică de mare efect, Anne-Sophie Mutter, suverană în concertul de Dvorak, convingătoare în pagina de Bach oferită ca supliment. Nu dau credit celor care au blamat snob oferirea de bis-uri de către orchestră din zona lejeră (familia Strauss) care, chipurile, ar fi maculat stilistic un tablou sonor substanţial şi grav. După mine, dimpotrivă: e tocmai dovada că o orchestră cu adevărat mare poate alterna cu graţie şarmantă repertorii dintre cele mai variate, că e în largul ei – cu acelaşi profesionalism impecabil! – în compania capodoperelor din orice zonă ar fi ele.

Münchner Philharmoniker. Evident, o orchestră onorabilă, capabilă de performanţă înaltă dacă în faţa sa se află un şef-filosof, exigent şi tenace, ca… Sergiu Celibidache. Cu Gergiev le-a ieşit „Sheherezada”. La limită, chiar şi „Eroica” enesciană. Pe monotonul Bruckner însă l-aş fi vrut mai nuanţat, mai etajat, mai copleşitor în amploarea lui timbrală. Trifonov e un virtuoz din clasa celor mari, versiunea lui la şlagărul slagărelor concertelor ruseşti pentru pian (nr.2 de Rachmaninov) îmi apare cam derutantă. Bănuiesc că dialogul cu orchestra germană nu a fost unul de natură să-l motiveze pe tînărul pianist, să-l „scormonească”. A fost mai degrabă o citire rezervată, curată, aseptică, cumva de tatonare. Aştept reîntîlnirea cu el la Viena (la Konzerthaus), pe sfîrşit de noiembrie, într-un recital pretenţios repertorial. Andrei Ioniţă este cîştigătorul ultimei ediţii a concursului Ceaikovski. Este un violoncelist promiţător, are datele unei personalităţi muzicale de mare sensibilitate. Pe parcursul concertului de Saint-Saens a confirmat reputaţia de care se bucură. Intensitatea emoţională a prestaţiei lui a trecut indiscutabil rampa. E un muzician de urmărit.

Royal Philharmonic Orchestra. Dezamăgire este cuvîntul potrivit. Orchestre româneşti (şi nu cele din primul eşalon valoric) ar fi interpretat mai cu nerv, mai implicat, mai adevărat prima Rapsodie enesciană. Ceea ce aşteptam a fi şampania festivalului s-a dovedit a fi apa plată a unei bifări de parcurs, a unei banale lecturi obligatorii. Noroc cu soliştii invitaţi de Charles Dutoit să i se alăture. Într-o seară, fabulosul violonist german Frank Peter Zimmermann cu monumentalul concert de Beethoven realizat impecabil, in cel mai pur stil clasic – echilibrat, franc, consistent. A doua seară, legenda pianisticii mondiale Martha Argerich cu favoritul ei între concertele de pian, cel în Sol de Ravel, parcurs la temperatura ardentă a zborurilor spre înălţimi inaccesibile muritorilor de rînd a sîrnit furtună de aplauze. Scarlatti, ca supliment. Legendă confirmată! Să nu fiu totuşi nedrept cu orchestra, „Petruşka” a sunat bine, convingător la toate compartimentele – cu unde de sarcasm pe alocuri. Viu şi ataşant. Nu am avut curiozitate pentru „Bolero”…

Filarmonica della Scala. Nu am ajuns decît la al doilea concert al milanezilor. Pe Riccardo Chailly îl ascultasem, anterior, în două rînduri la Viena. De fiecare dată în serii de cîte 3-4 concerte cu fosta sa orchestră, Gewandhaus Leipzig. Ştiam, deci, că mă întîlnesc cu un dirijor de calibru greu, cu un muzician adînc ancorat în teritoriile muzicale pe care le explorează. Aveam temeri în ce priveşte orchestra din Milano care urma să facă Rapsodia II enesciană, ştiut fiind că acum mai bine de 15 ani în compania altui corifeu al baghetei, Riccardo Muti, au declarat forfait înaintea executării poemului „Vox Maris” (pe care pur şi simplu l-au scos atunci din program, fără nicio explicaţie dată organizatorilor sau publicului). Cu Chailly, orchestra devine partener loial în aventura descoperirii muzicii enesciene. Desigur, momentele forte ale serii au fost cele două poeme simfonice de Ottorino Respighi – „Fontane di Roma” şi „Pinii di Roma” – trecînd prin momentul solistic fast cu Julian Rachlin în Concertul pentru violă de Bartok.

Israel Philharmonic. Zubin Mehta e pe drept cuvînt un vrăjitor al baghetei. Economie de mijloace, austeritate gestuală, priviri intense, calm seniorial al ştiutorului de muzică, reacţii ferme, prezenţă inspiraţional-charismatică. Nu cred că vreun muzician sau ansamblu orchestral care au privilegiul de a lucra cu acest minunat şef de orchestră şi-ar permite să sune sub standardele de excelenţă la care el îi convoacă. Cu atît mai mult această orchestră a Israelului care îl are dirijor pe viaţă pe Mehta din 1981! Îi cunoaşte fiecare gest, fiecare privire, fiecare intenţie şi-i răspunde cu precizie milimetrică. Asta am înţeles la Simfonia domestica, dar mai cu seamă la Marea Simfonie schubertiană. Colaborarea cu soliştii a fost una tandră, de însoţire, de sprijin diferenţiat pentru temperamentele lor debordante: ardenta virtuozitate a Khatiei Buniatishvili (cu soluţii nu tocmai digerabile în la minor-ul de Schumann) şi romantismul avîntat al lui Leonidas Kavakos (în citirea învolburată a Concertului de Brahms). Pentru că aminteam de Chailly si fosta sa orchestră (Gewandhaus), îmi face plăcere să compar versiunea lui Kavakos din festival cu cea de acum patru ani (la Musikverein, imediat după ce lansaseră împreună înregistrarea pe CD a acestui opus). Versiunea Chailly-Kavakos cenzura parcă elanurile prea romantice ale discursului, luminînd mai degrabă o austeritate nordică, sobră şi interiorizată. Versiunea Mehta-Kavakos, meridională cît cuprinde, favorizează tumultul romantic, coloritul aprins al unei muzici deopotrivă densă şi seducătoare. Iată cum un muzician pur-sînge ca Leonidas Kavakos– la momente diferite, în companii diferite – proiectează nuanţe diferite pe cerul aceleiaşi capodopere a romantismului german de secol XIX.

Orchestre National de France. Christoph Eschenbach revine la Bucureşti tot cu o orchestră… franceză. În precedentele ocazii, aducea Orchestre de Paris. Acum e rîndul celebrei Orchestre National de France. Aş fi răutăcios dacă, cumva descumpănit de viziunea sa asupra Simfoniei I de Brahms, aş pune sub semnul întrebării prestaţia dirijorului şi răspunsul orchestrei în cele două seri rezervate lor. Mahler-ul din seara precedentă a reuşit să mă captiveze integral (în pofida lungimii simfoniei a V-a). Brahms, recunosc, nu. Wagner, în schimb, a căpătat necesara doză de panaş, iar prezenţa bas-baritonului Thomas Hampson în ciclul mahlerian Rückert Lieder a fost de-a dreptul entuziasmantă. Adecvare stilistică, evitarea stridenţelor, plierea pe atmosfera fiecărei piese în parte, lejeritate suverană a frazării – într-un cuvînt prestaţia unui mare artist. Cît despre violoncelistul norvegian Truls Mørk, el aruncă raze crepusculare spre Simfonia concertantă de Enescu (pe care de altfel a şi înregistrat-o nu demult pentru o renumită casă de discuri) pentru a integra simfonic discursul solistic. Are o bună priză, printr-un dialog omogen, firesc, cu orchestra. Fac abstracţie de gestica teatrală a lui Eschenbach (care dirijează fără partitură!), mă las purtat doar de rezultatul sonor şi înregistrez un eveniment cert al festivalului.

Orchestra e coro dellAcademia Nazionale di Santa Cecilia. Două seri cu adevărat magice şi un dirijor de mare anvergură, Sir Antonio Pappano. Era uşor de anticipat că va aduce o solistă italiană şi un concert de mare popularitate, pe lîngă opusurile de rezistenţă pe care le-a împlîntat cu fermitate în repertoriul de turneu. Beatrice Rana este laureată a  celebrei competiţii pianistice Van Cliburn de la Forth Worth, dar nu tuturor laureaţilor de acolo li se garantează cariera lui… Radu Lupu. E o carte de vizită onorantă, dar rămîne de urmărit în anii ce vin dacă virtuozitatea şi muzicalitatea certe ale Beatricei îi vor permite ascensiunea în zonele rarefiate ale olimpului muzical sau vor rămîne doar puncte de reper într-o biografie muzicală meritorie. Enescu cîntat de o orchestră romană? Da, şi încă ce redare pasională a unei muzici, ea însăşi mustind de patimi şi abisuri, de sentimente şi trăiri paroxistice. O văd în conjuncţie perfectă cu „Ressurection” a lui Mahler, oferită în a doua seară de muzicienii italieni. Renaşterea lumii, într-un alt spaţiu şi timp. Purificare prin asceză şi sacrificiu. Purgatoriul expierii, ca intermediu al mîntuirii. O realizare magnifică, la aceeaşi înălţime a desăvîrşirii artistice ca „Œdipe”-ul inagural! Pappano e revelaţia acestei ediţii a festivalului enescian. E muzicianul mizelor mari, al investirii oneste, totale, cu autoritate, în realizarea celor mai dificile capodopere ale marii muzici. Bravi musicisti!

Royal Concertgebouw Amsterdam.

E de bon ton, de cîteva ediţii, să avem în încheierea festivalului această minunată orchestră olandeză (considerată, în urmă cu cîţiva ani, de critica de specialitate, drept ansamblul simfonic nr.1 al lumii). Încheiere de festival amplă! Nespectaculoasă, dacă ne gîndim că s-a axat pe opusuri de orchestră solicitante, dificile, iar nu pe spumoase prestaţii solistice. Cu un dirijor auster, dar eficient şi prompt – îl numesc pe recent confirmatul lor şef Daniele Gatti –, cu o sumă de personalităţi solistice la fiecare compartiment, nu e de mirare că performanţa lor a ridicat publicul în picioare. O viziune tăioasă, muşcătoare a Simfoniei a V-a de Prokofiev a pus cu aplomb tuşa finală manifestării enesciene, în vreme ce Haydn şi Mahler au onorat manifestarea enesciană cu o seară înainte. Despre Capriciul pentru vioară al lui Enescu tălmăcit de Liviu Prunaru, concert-maestrul lor adus la rampă acum în ipostază solistică, mi-am exprimat aprecierea încă din debutul acestor rînduri. Ar mai fi de adăugat doar entuziasmul cu care – solist, dirijor şi orchestră – au fost întîmpinaţi de publicul bucureştean. Un public temperamental, care deja aşteaptă cu nerăbdare programul ediţiei următoare a festivalului.

Despre concertele camerale, într-o relatare viitoare…

Revista indexata EBSCO