Nov 15, 2017

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Un pas în urma serafimilor sau bate șaua să priceapă iapa

 

Cu vreo două zile înainte să văd Un pas în urma serafimilor am citit un interviu cu Daniel Sandu, regizorul fost elev la un seminar ortodox care-și varsă acum amarul pricinuit de experiența sa semi-cazonă din adolescență. Am aflat astfel că printre preferințele sale se numără musicalul La La Land, multipremiat cu Oscar chiar în acest an. Celelalte titluri pomenite (cu excepția filmului După dealuri, citat pentru  subiect, iar nu pentru expresia artistică propusă de Mungiu) sînt superproducții americane din ultimii ani. Atunci avea să mi se contureze „portretul-robot” al Serafimilor.

 

Ceea ce aveam să descopăr în sala de cinema se potrivește de minune cu repertoriul mallurilor (din România, cel puțin), profilat exclusiv pe superproducții și filme „de consum”, „de gen”, „antrenante” și care – altfel decît dilematicele filme românești „de autor” – îți dau, în general, o stare de feel good. Nu același lucru aveam să-l observ în 2012, cînd mi se părea că După dealuri nu avea ce să caute într-o sală de mall, în același tip de companie. Și nici n-ar fi ajuns acolo dacă nu avea patalamaua de premii de la Cannes și lumea nu era – încă – interesată se „senzaționalismul” cazului de la Tanacu, hipermediatizat, din care se inspirase. În timpul proiecției am avut sentimentul că Un pas în urma serafimilor e exact filmul pe care l-au căutat cu lumînarea denigratorii ortodoxiști și ultra-moraliști ai lui Mungiu care – adesea în necunoștință de cauză – au scris vrute și nevrute despre După dealuri. Ei bine, Daniel Sandu le oferă acum pe tavă toate „capetele de acuzare” la adresa nu doar a filmelor lui Cristian Mungiu, ci și ale lui Cristi Puiu și Radu Jude. Cu tot senzaționalismul, maniheismul personajelor și schematismului narațiunii. Și cît mai explicit, potrivit zicalei „Bate șaua să priceapă iapa”. Nu știu dacă „iapa” (sau lupii deghizați în haine de oaie) o să priceapă ceva, dar e oricum bine că – pe subiecte în general tabu (în România), precum jocurile de culise și delațiunea (deprinsă de seminariști sub atenta îndrumare a dascălilor sau directorilor) dintr-o „fabrică de popi” – apar și astfel de filme, gîndite pentru un public de mainstream, iar nu de nișă sau de festival. Pe de altă parte, nu știu dacă sintagma „Doamne ajută!”, arhifolosită aici, va face pe cineva să se gîndească mai mult și să fie mai responsabil înainte de a o rosti, ori va fi folosită și mai abitir în zeflemea. Sau dacă perfidia felului didactic în care, cu aer evlavios, dascălii explică „bobocilor” seminariști superioritatea „credinței” față de „cercetare” (și a ortodoxiei – înțeleasă ca religie, nicidecum ca un mod de viață – față de toate celelalte religii) mai lasă loc (așa cum se întîmplă în După dealuri, de exemplu) de interpretări.

 

Dar nu despre subțirimea (și platitudinea) „adevărului artistic” din filmul lui Daniel Sandu doresc să scriu. Prin felul în care a fost făcut, Un pas în urma serafimilor și-a atins ținta și a ajuns la cine trebuia să ajungă. Dincolo de simplismul ei, povestea cinematografiată aici (bazată, nu-i așa?, pe întîmplări adevărate, selectate în funcție de potențialul emoției psihologice pe care o generează) m-a făcut să mă gîndesc, încă o dată, la cît de cripto-protestant și cripto-(romano)catolic e sistemul de învățămînt (de presupus vocațional!) ortodox. Bănuiesc, nu doar în România. Și nu doar el, ci și spațiul liturgic, a cărui dimensiune (potențial) redemptorie e covîrșită de rigorisme, pierzîndu-se din vedere că morala nu poate fi înlocuită de conformism sau ideologie. Mi-a amintit de mărturia unui proaspăt convertit la Ortodoxie, ce spunea: dacă m-aș duce la un romano-catolic să-l aduc pe „drumul cel bun”, acesta, văzînd majoritatea bisericilor/ mănăstirilor ortodoxe, ar spune – și pe bună dreptate – că e foarte asemănător cu ceea ce știe deja și s-ar mira de ce insist atît că e diferit, că e cel „adevărat”?; dacă m-aș duce la un (neo)protestant să-l întorc din „rătăcire”, s-ar speria de legalismul practicat, iată, și de ortodocși… Mi-am amintit apoi de mărturia lui Sorin Dumitrescu. Distinsul academician și iconar spunea că niciuna din instituțiile de învățămînt ortodox (organizate – fără excepție – pe calapod apusean, protestant) nu s-a arătat interesată de volumul său Noi și icoana. Icoana, mai spunea el, nu mai interesează pe nimeni. E un fel de Cenușăreasă (adăuga Pr Rafail Noica) – nu doar în „lumea mare”, ci chiar în spațiile ortodoxe, fiind surclasată (și nu de ieri, de azi) de tabloul religios. „Tensiunea semantică a unei gîndiri cu vedere – scria Sorin Dumitrescu în Tablou cu orbi – este esențialmente iconică.” La Mungiu și Puiu, la Jude (cel puțin în O umbră de nor) și Achim, tensiunea semantică este chiar așa: „cu vedere” și „iconică”. De unde și dificultatea primirii ei „precum este” de către cei dedulciți cu tablouri religioase și reprezentări care mai de care mai pioase, mai „naturaliste”. Sau cu cinema-ul de tip „justițiar”, de tip reducționist, infinit mai prizat de public decît cinema-ul poetic, aluziv și „imprecis”. Chiar atunci cînd se vrea „echidistant” (prin evocarea preotului de țară, sfătos și cumsecade), ilustrativismul din Un pas în urma serafimilor e considerabil mai accesibil, mai „populist” decît „minimalismul” mult prea „elitist” al viziunii lui Mungiu-Puiu-Jude și pune pe tapet doar viciile instituționalizării credinței, ridicolul religiozității. (După dealuri, Sieranevada, O umbră de nor și Ultima zi dau mărturie, între altele, și pentru dificultatea de a dobîndi și cultiva o conștiință eclezială în babilonia lumii actuale, nu doar despre conformismul de tip religios, ca mască de moralitate, și despre abuzurile acestuia.)

 

Departe de a exprima o „viziune de autor”, Un pas în urma serafimilor e, mai degrabă, un fel de chewing gum, de fast food. Într-o lume în care și ciunga și hamburgerii cu cartofi pai sînt la mare trecere, am putea spune: 1-0 pentru Daniel Sandu. Cum ar veni: punct ochit, punct lovit. Bătălia adevărată (și cu bătaie mult mai lungă) se duce însă în altă parte: în felul în care lăsăm nu doar strîmbătatea, ci și frumusețea (uimirea, paradoxul, îndoiala chiar), să ne lămurească, să ne transfigureze. Și, nu în ultimul rînd, în felul în care înțelegem că opusul religiozității nu e musai o minte sceptică și cîrcotașă (ajungînd pînă la o nouă formă de religiozitate: militantismul ateu), ci, mai cu seamă, o minte care caută să-și cultive – printr-o împreună-strădanie ce poate dura o viață de om – conștiința eclezială.

Revista indexata EBSCO