Nov 15, 2017

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Mărturisirile lui Alexa Visarion

 

Purtător de idei alese, originale şi adînci, care au nutrit permanent teatrul românesc decenii la rînd, de cînd D-sa practică regia, Alexa Visarion este, în acelaşi timp, un generos care împrăştie idei – atît pe ale sale, cît şi pe cele pe care le-a adunat de la alţi gînditori şi practicieni ai artei spectacolului – le împrăştie în toate locurile prin care trece, bucurîndu-se că acestea rodesc atunci cînd cad pe soluri fertile. A făcut-o întotdeauna prin spectacolele şi filmele sale, a făcut-o de la catedră sau prin expuneri electrizante în medii culturale, teatrale, studenţeşti, etc. şi a făcut-o şi, iată, o face încă prin scrieri de cea mai rafinată ţinută intelectuală şi artistică. Recenta sa carte, Împotriva uitării*, îşi dezvăluie încă din titlu intenţiile, scopul. Ceea ce este sau a fost de mare valoare în mişcarea noastră teatrală – idei, spectacole, oameni de talent, creatori etc. nu trebuie să se piardă, să fie acoperiţi de uitare, pentru că toţi şi toate fac parte din fiinţa organică a teatrului, a acestei arte pe cît de efemere prin actele ei imediate, tot pe atît de durabile, de nepieritoare prin fluxul ei inefabil.

Sunt, mai întîi, în acest volum cîteva eseuri care îl legitimează pe gînditorul Alexa Visarion, pe cel care a pus întotdeauna la temelia fiecărui spectacol, fiecărui act de creaţie o viziune nutrită filosofic, cum ar fi, de pildă, relaţia creatorului cu Timpul. Plecînd de la meditaţiile asupra timpului ale unor mari gînditori (Sfîntul Augustin: Timpul este imaginea mobilă a veşniciei; Delacroix: A munci nu înseamnă a produce doar lucruri, ci a da un preţ timpului), ajunge prin proprie meditaţie la concluzii tulburătoare privind arta, creaţia – care sînt acte personale împotriva uitării, împotriva morţii. Distingînd între diferitele tipuri de temporalitate, eseistul conferă timpului, creaţiei configurate, creaţiei spirituale, ceea ce îi lipseşte timpului istoric: prezent autentic, netulburat, clipă oprită în loc, prezentul etern. „Timpul întreg se opreşte într-un prezent durabil, constant.” Iar artistul ce este în acest raport dintre timp şi creaţie? El este doar un mesager prin care arta şi creaţia se trezesc la o nouă viaţă, un mesager căruia arta vrea să-i vorbească, să i se destănuie. „Prin această întîlnire sacră ea realizează prezentul adevărat, dăruindu-i-l şi celui care se lasă pradă seducţiei ei.”

Meditaţiile eseistului continuă într-un permanent dialog cu mari gînditori şi creatori – cu Baader, cu Proust, cu Saint Martin, cu fizicianul Richard Feynman, cu regizorul Peter Brook, încît eseul său devine o privire esenţială asupra relaţiei creatorului şi a creaţiei sale cu timpul, privire care îi îngăduie să constate că „stă în puterile noastre să deschidem în tainicul creativ o artă a pulsaţiilor timpului adevărat, să îmbogăţim existenţa noastră prin desăvîrşire pentru a uni neliniştile şi speranţele într-un timp viu, timpul reconstrucţiei Omului şi lumii în dialog sublim şi tragic, deopotrivă.”

Alte cîteva eseuri – de aceeaşi valoare, adîncime a gîndului şi eleganţă stilistică (Jocul actorului e fiinţă, Entertainmentul şi nostalgia valorii, Zei şi destin) întregesc profilul lui Alexa Visarion de gînditor, de filosof al culturii în general şi al esteticii teatrale în special, profil cunoscut din scrierile sale anterioare, adunate în volume (Goana pe nisip, Spectacolul ascuns, De la Ziditorul la Zidirea, Cortina de cuvinte, Ana – semn şi imagine) sau din cărţile ce i-au fost dedicate (Alexa Visarion sau destinul vocaţiei de Elena Saulea, Univers filmic Alexa Visarion. Jurnal de spectator de Vasilica Bălăiţă) şi  desăvîrşit acum prin acest op propriu, care e în aceeaşi măsură meditaţie şi autobiografie spirituală. Caracteristice în acest al doilea sens sînt paginile pe care autorul le rezervă relaţiei sale cu Teatrul Naţional din Cluj (Clujul teatral), relaţii de început în cariera regizorală, început bîntuit de nelinişti, de incertitudini şi singurătăţi, început în care tînărul regizor striga, împreună cu Eschil: „Zei, descătuşaţi-mă din sterila mea angoasă!” şi, cartezian, descoperea că „omul este făcut pentru a cugeta”. Cugetă, deci, luîndu-şi ca însoţitori pe Pascal, pe F.  Brentano, pe Jean-Louis Barrault şi pe alţii, cugetă asupra uitării şi mai ales a neuitării, asupra timpului (iarăşi!), asupra vieţii spirituale a unuia dintre cele mai importante oraşe ale ţării – Clujul începuturilor sale profesionale: „Iubesc, am iubit şi voi iubi Clujul pentru rangul său spiritual, pentru atmosfera tinerească, rafinată […] pentru că are mereu prospeţime, vitalitate şi inedit în tot ce face pentru a fertiliza cultura naţională”. Autobiografic în mare măsură, eseul aruncă lumini edificatoare asupra unui trecut teatral în care valorile alese aveau a se confrunta cu baraje ideologice şi cu slujitori veroşi ai vechiului regim, un trecut prin care el însuşi, regizorul şi gînditorul, au avut a se lupta cu ostilităţi de tot felul, dar şi a se bucura de întîlniri şi colaborări decisive cu artişti adevăraţi – cei care făceau faima Naţionalului ardelean. Sunt pagini de autentică istorie teatrală în acest eseu, ne întîmpină din ele creatori din prima linie a teatrului românesc, ni se oferă momente dramatice din evoluţia instituţiei, întîmplări aproape incredibile provocate de cenzori zeloşi (a se vedea povestea premierei cu Pasărea dintr-o altă zi, piesa lui D.R. Popescu) şi, în sfîrşit, ni se vorbeşte despre evoluţiile actuale ale acestei distinse instituţii aflată sub conducerea unui mare regizor – Mihai Măniuţiu: Cred că Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj ar putea să sfideze prin program şi proiecte, prin experienţa meditaţiei spectaculare pe care şi-a asumat-o Mihai Măniuţiu cursul actual al definirii succesului. A sfida în acest moment înseamnă a recrea trasee fertile de dezvoltare care se opun succesului şi mediocrizării ce ne virusează existenţa şi arta”.

Dar dincolo de eseurile fascinante, de articolele teoretice substanţiale şi dătătoare de ritm alert gîndirii teatrale, volumul conţine cîteva – nu puţine – profiluri de mari artişti, creatori autentici, care au dat strălucire şi rezistenţă în timp scenei naţionale. Arta de portretist a lui Alexa Visarion se îmbină armonios cu onestitatea viziunii şi cu profunzimea judecăţii valorice. Sunt portrete unicat dedicate lui Liviu Ciulei, lui Aureliu Manea, lui Marin Moraru, George Constantin, Valentin Silvestru, Radu Penciulescu, Olgăi Tudorache şi Lilianei Tomescu, din care înţelegem nu doar dimensiunile talentului şi contribuţia fiecăruia la creşterea demnităţii teatrului românesc, ci şi calitatea umană cu care fiecare s-a arătat lumii şi scenei.

Cine va citi această carte va adăuga un coeficient sensibil la definirea sa ca om de teatru, va afla noutăţi absolute despre ceea ce înseamnă creatorul de teatru şi actul de creaţie teatrală, îşi va îmbogăţi substanţial bagajul de date necesare judecării actului teatral şi va şti cum să deosebească arta spectacolului de meşteşugărie. Pentru că Împotriva uitării e mărturisirea unui mare creator şi a unui filosof al teatrului.

 

* Alexa Visarion, Împotriva uitării, Bucureşti, Ed. Ideea europeană, col. Arte, 2017, 308 pp.

Revista indexata EBSCO