Nov 15, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Castelul

 

          Nu ştiu dacă e un semn de sfîrşit de civilizaţie sau, dimpotrivă, un semn de salutară continuitate, cert e că, periodic, constatăm că funcţionăm fundamental în şi între aceleaşi cîteva registre şi pattern-uri. Ca structură mentală, spre exemplu, barocul revine periodic, în literatură şi artă, iar Evul mediu e un inepuizabil receptacol de eterne reîntoarceri. Iată însă că şi un gen (sau subgen) mai puţin frecventat creator după secolul al XIX-lea, anume goticul, îşi reface apariţia în literatura de limbă franceză, după cum ne-o demonstrează primul roman al scriitorului de origine belgiană Emmanuel Régniez, Notre château/Castelul nostru (Le Tripode, 2016), ficţiune ce vine parcă să ilustreze prima publicaţie a autorului, L’ABC du gothique (2012).

          După spectaculoasele catedrale gotice, suple, luminoase, eterice în interior, dar vag înspăimîntătoare la exterior, cu lugubrele lor garguie ascunse printre dantelăriile de piatră, după voga romantică a caselor şi lacurilor bîntuite, a monştrilor decadenţi şi a terorii iraţionale, se părea că acest (sub)gen îşi pierduse vigoarea şi impactul psihologic pe care, oricum, le-a dezvoltat cu precădere în spaţiul anglo-saxon. Dar postmodernitatea literară îl reinventează, îl reînveşmîntează şi îl readuce în prim plan, francofon de astă dată, provocînd, desigur, şi o confuzie a genurilor. Căci ce este goticul, în fond, şi mai cu seamă, ce-l diferenţiază de supranatural sau fantastic, fraţii cu care se întovărăşeşte la limita incestului, precum personajele principale din Castelul nostru ?

Este mai curînd un gen aristocratic, construit pe subteranele sufletului prin care şuieră frisoane şi spaime indicibile, invizibile, o lume stranie, pe muchia nebuniei, răscolită de angoase, decăderi şi moarte. La Régniez însă nu întîlnim acea brutalitate a irumperii necunoscutului, pe care o resimţim în textele lui Mary Shelley, ale lui Poe sau Wilde, nici acel abur misterios din unele nuvele ale lui Maupassant sau insolitul malefic din textele lui Gautier. Poate doar acele „adevăruri incomplete” şi „percepţii parţiale” magistral manipulate de Henry James în celebra sa nuvelă O coardă prea întinsă, unde protagonişti sunt tot un frate şi o soră, să se apropie, ca fundament ontic, de micul roman al autorului belgian. Interesant e că, la scriitorii contemporani, goticul revine mai curînd sub pana femeilor, cum ar fi Joyce Carol Oates sau Alice Munro, deşi cred că am putea include aici şi universul senzual şi derutant al Corinnei Bille.

Cu totul altceva ne oferă Emmanuel Régniez, un soi de freamăt urban, insidios, delicat, elegant, ironic chiar. Ironic prin însăşi apariţia în poveste a enigmaticului castel, complice, dar exigent, cămin şi totodată închisoare. Splendidă construcţie în care Octave şi Vera, frate şi  soră, îşi duc existenţa rutinieră, închisă aproape ermetic faţă de restul lumii, castelul a fost lăsat moştenire părinţilor lor de către cel mai bun prieten, cu o singură şi bizară condiţie însă, aceea ca ei înşişi să nu-l locuiască, să nu-l închirieze şi să nu-l vîndă niciodată! Greu de imaginat prieten mai sadic! Dintr-o dată, castelul, acest personaj principal al romanului – alături de cei doi fraţi – se aşează altfel în discurs, oblic, diabolic, stîrnind dorinţe obsesive şi frustrări pe măsură, din partea adulţilor cărora doar li s-a trecut bomboana pe sub nas, refuzîndu-li-se însă bucuria savurării ei. Ceea ce îi îndîrjeşte pînă la ură faţă de obiectul interzis, tentaţia coborînd atunci la generaţia următoare şi cuprinzînd sufletele copiilor, al căror vis de a-şi apropria castelul se împlineşte în momentul dispariţiei părinţilor într-un accident de maşină.

Scriitura aparent plată, factuală, minimalistă şi repetitivă, anticipînd delirul psihotic, induce dintru început o stare de nelinişte care va creşte treptat, fără răgaz. Naraţiunea e purtată de o focalizare internă aproape autistă a naratorului Octave, cel care pare a fi polul determinant în structura tripartită construită împreună cu sora sa şi cu castelul împresurător.

 

Mă duc în oraş joia şi numai joia. În special pentru a cumpăra cărţi. Cărţi pentru mine. Cărţi pentru sora mea, Véra. În fiecare miercuri seara, ea îmi pregăteşte o listă de patru sau cinci cărţi pe care doreşte, îmi spune ea, cu ardoare să le citească. Îmi place cînd insistă pe „ardoare”. „Iată lista cărţilor pe care doresc cu ardoare să le citesc. Iar librarul, un om pasionat, şi fără îndoială pasionant dacă mi-aş face timp să vorbesc puţin cu el, are întotdeauna cărţile pe care sora mea doreşte cu ardoare să le citească. În ce mă priveşte, nu contează dacă acele cărţi sunt acolo sau nu. Eu am răbdare.

 

Fiorii încep să coboare pe şira spinării, deşi nu e nimic morbid, nimic grotesc, poate doar uşor ciudat, în acest preludiu. Dar foarte repede apar elementele definitorii ale goticului, lucru care, paradoxal, nu se întîmplă prin acumulare de angoase şi stranietăţi, ci printr-o epurare, printr-o simplificare voită, excesivă, prin omiterea unor detalii altfel indispensabile configurării spaţio-temporale şi a relaţionării personajelor cu mediul în romanele tradiţionale, realiste. Tot ce ţine de firescul cotidian e complet absent. Nu ştim din ce trăiesc Octave şi Vera, nu ştim cum îşi petrec zilele în afara orelor de lectură, nu ştim cum se aprovizionează, ce mănîncă, ce beau, nu ştim nici care este exact natura relaţiei lor, deşi o bănuim, printre subînţelesurile camuflate ici-colo, în fraze răzleţe… nu ştim decît foarte puţinele informaţii pe care Octave le strecoară, una cîte una, destabilizîndu-ne sistemul raţional de referinţe. Prima dintre ele, care e şi elementul declanşator al „intrigii”, în măsura în care putem vorbi de aşa ceva, bătaia de aripi a fluturelui, destabilizatoare tocmai prin insignifianţa ei manifestă.

La ieşirea din librărie, într-o joi, aşteptînd autobuzul care să-l ducă înapoi acasă, Octave îşi zăreşte sora la geamul unui autobuz care mergea în sens invers.

 

Să vă spun ceva : sora mea nu ia niciodată autobuzul, sora mea nu merge niciodată în oraş. Detestă să meargă în oraş. Detestă oraşul. Detestă autobuzul şi îmi spune în fiecare joi dimineaţă cînd plec spre oraş şi mă duc să iau autobuzul : „Cum poţi să iei autobuzul ? Cheamă un taxi.” În fiecare joi dimineaţă, cînd plec de acasă pentru a merge în oraş, sora mea îmi aminteşte groaza ei de autobuz. Îmi aminteşte că nu a luat niciodată autobuzul, că nu va lua niciodată autobuzul. Sora mea îmi aminteşte că detestă autobuzul.

 

Cert e că în acel moment se insinuează îndoiala, iar relaţia metronomic regulată a celor doi fraţi se fracturează imperceptibil, ceea ce face ca firava frontieră dintre realitate şi fantastic să basculeze în zona crepusculară. Vera neagă cu vehemenţă că ar fi ieşit vreo clipă din casă, dar fratele ei e convins că i-a văzut chipul la geamul unui autobuz. Cine minte ? Armonia şi încrederea perfecte pe care şi le clădiseră în timp se surpă. Castelul în care Octave şi Vera trăiesc de douăzeci de ani, izolaţi printre cărţi şi refuzînd orice comunicare cu exteriorul, pentru că îşi sunt suficienţi unul altuia, castelul deci începe să-şi facă tot mai simţită prezenţa discret monstruoasă, trimiţînd semnale de disconfort. O ţigară aprinsă într-o scrumieră, subit apărută în bibliotecă, deşi Octave nu mai fumează de mult (e rîndul Verei să se îndoiască de spusele fratelui ei), nişte manifestări fiziologice bruşte şi severe ale tinerei, o mulţime de indici anunţă o schimbare radicală a modului lor de viaţă, care se prăbuşeşte complet în sunetul unei… sonerii.

Era ceva nemaipomenit. Asta nu se întîmplă niciodată. Nimeni nu sună la noi. Nu se sună niciodată la poarta Castelului nostru.

 

Nebunia care stătea la pîndă în echilibru pe o muchie de cuţit îşi dezvăluie rînjetul sinistru odată cu spargerea universului intim al celor doi prin irumperea lumii exterioare. Iar intrusul are chip de femeie, ba mai mult, se dovedeşte a fi sora lor mai mare, pierdută din vedere, exclusă definitiv din binomul lor simbiotic, după moartea părinţilor. Un mic respiro realist în suspansul ascendent, căci apariţia surorii explică familiaritatea chipului zărit în autobuz. Nu fusese Vera, surioara mult iubită nu minţise, breşa din carapacea lor trebuia închisă de urgenţă. Panica maladivă ce-i cuprinde pe locatarii castelului se repercutează şi la nivelul limbajului, frazele devin mai scurte, mai tăioase, par să se izbească unele de altele în repetiţii scăpate de sub control Ambianţa gotică se strînge în jurul cititorului, melasa neliniştii se densifică, asfixiant, pe măsură ce, din dialogul dintre Octave şi sora sa mai mare reiese faptul că accidentul părinţilor nu fusese chiar… accidental, iar castelul îşi dezvăluie secrete de arhitectură interioară şi peisagistică doar pentru a o conduce pe sora imprudentă spre fereastra-ghilotină care… îşi împlineşte menirea. Apoi sfera se reînchide în perfecţiunea ei muzicală, pe acorduri de Couperin şi Schubert.

Emmanuel Régniez revizitează, scutură, inoveaza codurile genului gotic, înţelegînd prea bine că nu se mai poate scrie astăzi un roman de acest tip în acelaşi mod şi cu aceleaşi tehnici ca în urmă cu două secole. Experienţa Noului roman, pe de o parte, a psihanalizei şi trăsăturilor postmodernităţii pe de alta se combină într-o scriitură voit simplă, obsesivă, singulară, ineditul venind şi din convocarea creatoare a altor două forme de artă – muzica şi fotografia. Iar fotografiile artistului englez Thomas Eakins, cuprinse la finalul romanului, sunt atît de stranii şi dramatice încît potenţează infinit şi prelungesc dincolo de literă spaimele şi angoasele care ne populează inconştientul şi cu care, măcar parţial, ne-am confruntat de-a lungul lecturii. Roman fotografic şi în egală măsură naraţiune cinematografică, textul lui Régniez joacă pe multiple planuri, între care constructul vizual este dominant, însă nu omogen, fotografiile finale completînd, dar şi distorsionînd sau chiar contrazicînd coerenţa reconstituită cu greu a unei poveşti care, cu ceva decenii în urmă ar fi putut fi considerată fantastică, pentru că neverosimilă. Dar astăzi ?

Poveste scurtă, crudă, dar captivantă prin tensiunea sotto voce care te ţine cu sufletul la gură pînă la final, oricît de previzibil ar fi acesta. Un vertij livresc juisif, ce demonstrează că acest subgen literar, considerat perimat, este mult mai bogat şi complex decît ne-am fi imaginat şi că relativitatea şi scepticismul contemporan îi pot conferi acea notă suplimentară de frison autentic şi dezmorţire benefică.

Revista indexata EBSCO