Nov 15, 2017

Posted by in MOZAIC

Bogdan Mihai MANDACHE – Voltaire despre Newton

 

Pseudonim al numelui de François-Marie Arouet, Voltaire a fost una dintre personalităţile remarcabile, o figură strălucitoare a secolului al XVIII-lea, reprezentant de marcă al Iluminismului. Educat de părinţii iezuiţi de la colegiul parizian Louis-le-Grand, Voltaire s-a format în spiritul culturii clasice, cu un gust al competiţiei şi al succesului, în opoziţie cu ideile janseniste din mediul său familial. De tînăr a frecventat mediile libertine, cercuri intelectuale pariziene ale liberilor gînditori, întîlniri care au jucat un rol important în formarea sa intelectuală; publicarea unei satire împotriva Regenţei, aplecarea sa către desacralizare şi nonconformism, i-au adus un an de închisoare în temuta şi celebra Bastilie. Va alege literatura pentru a-şi face cunoscute ideile filosofice, piesa Oedipe, prima dintr-o lungă serie, aducîndu-i un răsunător succes. O experienţă decisivă în formarea sa intelectuală a reprezentat-o şederea în Anglia (1726-1729), timp în care contactul cu raţionalismul englez, cu ştiinţa newtoniană, cu empirismul lui Locke i-au risipit rătăcirile metafizice ale lui Descartes şi Malebranche, întărindu-i convingerile deiste. Lettres philosophiques şi Lettres anglaises dau seamă despre experienţa sa engleză, adică despre toleranţa religioasă, libertatea politică, noua ştiinţă, deism. Cartea Lettres anglaises a fost condamnată şi arsă, iar Voltaire ameninţat cu închisoarea. Retras în Lorena, Voltaire se consacră studiului şi scrisului: Traite de métaphysique, Le Mondain şi Eléments de la philosophie de Newton. Această din urmă carte a apărut recent şi în traducere în limba română: Elementele filosofiei lui Newton, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Cogito”, traducere, prefaţă şi note de Adrian Niţă, 2017, 240 p. Această apariţie prelungeşte preocuparea editurii Herald pentru traducerea operelor marilor gînditori, în cazul de faţă, încă o carte de Voltaire, după Tratat despre toleranţă, despre Newton, din care editura bucureşteană publicase în, 2015, Filosofia naturală.

Apariţia lucrării Principiile matematice ale filosofiei naturale, a lui Newton, din 1687, este considerată un moment de cotitură, o schimbare de paradigmă în raport cu vechea ştiinţă aristotelico-scolastică: „cosmosul grecilor este complet distrus, căci ne dă o lume ordonată, stratificată, ierarhizată. Lumea de sus era considerată perfectă, eternă, imuabilă, căci era lumea cerurilor şi a stelelor, adică a unui loc inaccesibil pentru oameni. Spre deosebire, lumea de jos, pămînteană, este supusă schimbării, coruptibilă şi în permanentă mişcare. Odată cu secolul al XVII-lea, această lume veche, înţeleasă drept cosmos, devine univers, adică ceva infinit, nestratificat, aflat mai degrabă în dezordine decît în ordine, fiind unificată prin legile care o caracterizează”, afirmă Adrian Niţă, în prefaţa cărţii. Sub influenţa lui Maupertuis, Voltaire aderă începînd cu 1732 la noile teorii ale fizicii atracţiei, teorie care întîmpina o puternică rezistenţă pe continentul european. Elementele filosofiei lui Newton a fost scrisă cu intenţia de a face cunoscute publicului francez lucrările lui Newton pe care majoritatea membrilor Academiei de Ştiinţe, de obedienţă carteziană, le respingea, nu le lua în serios. Voltaire dedică această carte doamnei Du Chatelet, cea care a tradus şi comentat lucrările lui Newton, cea care a înţeles mai bine decît mulţi contemporani subtilităţile teoriilor newtoniene. Voltaire intenţiona să facă o expunere a principiilor metafizice, a reprezentărilor spaţiului, timpului, materiei, a divinului, implicate în demersurile demonstrative proprii fizicii savantului englez şi care contraziceau fundamentele marilor edificii sistematice, cum erau cele ale lui Descartes, Malebranche şi Leibniz. Pentru Voltaire opera lui Newton, prin eficacitatea experimentală şi prin propoziţiile metafizice întrupa ceea ce aştepta de la filosofie: o abordare raţională şi empirică a universului, o confirmare ştiinţifică a prezenţei unei ordini în lume, deci a unui ceasornicar, ceea ce descalifica orice atracţie către ateism.

Prima parte a cărţii lui Voltaire este o expunere a tezelor cardinale ale metafizicii lui Newton; existenţa lui Dumnezeu este demonstrată a posteriori, Newton fiind convins de existenţa lui Dumnezeu, ca o fiinţă supremă care a creat şi aranjat totul în mod liber, după un plan variat la infinit, „ce străluceşte în cele mai vaste sau mai mici părţi ale universului.” Newton a văzut în cauzele finale cea mai puternică dovadă a existenţei lui Dumnezeu, un cîmp de experienţă în ansamblul său, unde se manifestă atracţia universală, abordare la care Voltaire nu aderase în lucrările sale anterioare. Spaţiul şi durata sînt proprietăţi esenţiale nu ale materiei, ci ale lui Dumnezeu care a creat materia printr-un act de voinţă, liber, şi nu în funcţie de principiul unei raţiuni exterioare; oamenilor le-a oferit un spaţiu al libertăţii, supunîndu-i totodată legilor morale naturale. În această primă parte a cărţii lui Voltaire abundă referinţele la teoriile lui Locke şi Clarke, autori care au în comun cu Newton empirismul, deismul si anticartezianismul; teoriile celor trei sînt complementare, interschimbabile. Dar Voltaire nu este un adulator necondiţionat al teoriilor celor trei; el reproşează lui Clarke unele convingeri religioase sau că „amestecă acreala argumentelor sale”, lui Newton că foloseşte în chip nefericit termenul de sensorium în legătură cu spaţiul şi timpul, sau lui Locke negarea ideii că ar exista o noţiune de bine şi de rău care să fie comună tuturor oamenilor. Sînt rezerve minime faţă de aprecierea scrierilor acestora, a noutăţii teoriilor avansate de ei, a conturării prin metafizica lor a unei noi imagini asupra lumii.  Metafizica lor aşază omul într-un univers supus legilor mecanice (gravitaţie, sensul rotaţiei planetelor, înclinarea axei) alese de Dumnezeu, ceea ce îndepărtează spectrul ateismului şi evită fatalismul leibnizienilor, cei cu care Voltaire era într-o vie polemică.

Următoarele două părţi ale cărţii lui Voltaire sînt despre fizica şi optica lui Newton, filosoful francez propunîndu-şi să le restituie într-o perspectivă istorică: „Scopul principal, în cercetarea pe care o fac, este de a prezenta, mie şi poate cîtorva cititori, ideile clare cu privire la legile fundamentale ale naturii, descoperite de Newton. Voi examina pînă unde s-a ajuns înainte de el, de unde a plecat el, unde s-a ajuns şi, uneori, ce s-a mai aflat după el.” Pentru Voltaire, obscuritatea grecilor venea din faptul că ei nu erau luminaţi, în vreme ce tenebrele newtoniene veneau din faptul că lumina cunoştinţelor savantului englez era prea departe de ochii contemporanilor săi, or tocmai asta îşi propunea, să-şi apropie contemporanii de teoria luminii, de legile gravitaţiei şi legile atracţiei, de cunoştinţe de optică, de teoria Pămîntului, de limbajul astronomiei şi al mişcării corpurilor cosmice. Newton îşi baza studiul pe cîteva reguli simple: admiterea doar a cauzelor adevărate şi suficiente pentru explicarea fenomenelor; pentru aceleaşi efecte trebuie să atribuim aceleaşi cauze; calităţile corpurilor sînt acceptate universal, nici sporite, nici diminuate. Mecanismul complicat al lumii, aşa cum îl înţelegea Newton, era unul în care natura şi legile sale erau întruparea voinţei şi a raţiunii lui Dumnezeu, cel care „a făcut lumea şi o cîrmuieşte în mod nevăzut.” În mod tradiţional, fizica făcea pereche cu discursul filosofic, cu metafizica; Newton vorbea despre „filosofia naturală”, contribuind la o nouă definiţie a fizicii în raport cu filosofia, care includea mecanica, ştiinţa mişcării corpurilor. În prefaţa la ediţia a doua a cărţii Principia. Principiile matematice ale filosofiei naturale, Roger Cotes scria: „Desfăcînd astfel porţile, el ne-a deschis drumul spre tainele cele mai frumoase ale naturii. Ne-a lămurit în sfîrşit atît de clar structura foarte elegantă a sistemului lumii.”

În contextul ideologic în care cartezienii încă mai deţineau întîietatea ştiinţifică, cartea Elementele filosofiei lui Newton făcea cunoscute teoriile şi tezele epistemologice şi metafizice ale savantului englez, Voltaire încercînd să-şi convingă conaţionalii de pertinenţa lor. John Maynard Keynes îl numea magician pe Newton pentru că a privit universul ca pe o enigmă, ca pe un secret care poate fi citit prin aplicarea gîndirii pure la anumite dovezi presărate de Dumnezeu prin lume; în personalitatea lui Isaac Newton, spunea acelaşi Keynes, s-au întîlnit Copernic şi Faust…

Revista indexata EBSCO