Nov 15, 2017

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Maestrul și Anișoara

 

Emil Iordache a fost unul dintre acei puțini oameni care își duc cu ei propriul sistem atmosferic. Și făcea asta fără a fi zdrahon, zgomotos, snob sau retor. Nu-i lingușea pe tineri sau pe cei îmbătrâniți pe banca de rezerve la tineret-speranțe. Nu te vrăjea cu largi perioade sonore. Nu se sprijinea în bastonul erudiției de gramofon ca un Dan Amedeo Lăzărescu. Ce era al lui era al lui, nu al altora. Dar ce era al lui nu era, cumva, din lumea asta. Emil părea, de fiecare dată când te întâlneai cu el, că tocmai a ieșit dintr-o cămăruță doldora de cărți care, deși așezată la un etaj oarecare al nu știu cărui bloc cenușiu dintr-un cartier muncitoresc al Iașului, era în același timp și cămăruța unui cinovnic gogolian, a unui student dostoievskian, a unui discret intelectual cehovian sau a unui proletar platonovian. Emil părea, pur și simplu, că vine în lumea noastră dintr-o altă dimensiune. Dar făcea acest lucru la modul cel mai firesc; în loc să irumpă euphuist ca profesorul Woland cu suita, Emil bântuia prin cele mai obscure și mai problematice unghere ale realității ca motanul Murr al lui E.T.A. Hoffmann. Orice clișeu cultural era răsfrânt de Emil înspre ficțiune sau erudiție literară obscură, de belle époque de argint rusesc. Aparent sardonic-evaziv, Emil era de fapt un mare sentimental și un om care punea suflet în mai tot ce făcea pe tărâm cărturăresc-universitar. Cinismul său epidermic era de fapt inevitabila platoșă a omului inteligent și cu nervurile sănătos dezvoltate (frunzele lui Lebniz care nu seamănă una cu alta sunt aidoma oamenilor cu vaste canale de irigații interioare, atât de diferite de creierele netede ca un călcâi ale oamenilor otova).

L-am regăsit pe acest Emil Iordache în romanul Pârtia (Iași: Polirom, 2017). Romanul vine și el dintr-o altă dimensiune pentru a da mărturie astăzi despre o lume, a României comunismului târziu, mălăeț, pe care mulți o vor fie obliterată, fie recuperată criogenic fără a o fi înțeles. Conform însemnărilor de pe manuscrisul olograf, Emil Iordache a scris acest roman în câteva luni de la sfârșitul anului 1983 și începutul lui 1984. La acea vreme, autorul locuia în Săveni, Botoșani, și era profesor de gimnaziu. După ce a finisat manuscrisul, Emil l-a dat spre lectură unui prieten din Săveni, tot profesor. Apoi se pare că toată lumea a uitat de carte, care i-a fost returnată Olgăi Iordache, soția lui Emil, abia în 2015. O notă de pe manuscris – pe care l-am văzut – precizează că romanul a fost depus la Editura Cartea Românească în aprilie 1984. Romanul nu a apărut la Cartea Românească înainte de 1989, iar acum a apărut la Polirom exact după ce editura Cartea Românească a trecut din administrația Poliromului în cea a editurii Paralela 45. Acestei cărți nu i-a fost dat să apară la Cartea Românească. Înainte de 1989, nici nu ar fi putut.

Pârtia e romanul unui autor de 29-30 de ani și suprinde în primul rând prin siguranța desenului narativ și a tușei portretistice. Universitarul Emil Iordache transpare uneori, sec, în paragrafe de analiză semiotică.[1] Autorul acestui roman nu scrie ca un debutant, nu are lungimi, nu are stridențe, nu are timpi morți în dialog sau narațiune. Cele două părți ale romanului, „Un Mai răscolitor” și „O vară fierbinte”[2], sunt rotunde.

Firul principal al narațiunii privește mașinațiunile activistului Andrei Dulgherușu și ale directorului de școală Răzvan Taica pentru a o îndepărta pe educatoarea Anișoara Proca de la grădinița orășelului S.. Locul Anișoarei Proca trebuia luat de fiica gestionarului pieței, tovarăș de nădejde care îi servea pe cei doi potentați locali în diferite feluri ținând de economia de subzistență specifică ceaușismului târziu. Dar această intrigă batrahomiomahică se dovedește a fi doar suportul narativ al celor trei prezențe discursive principale. În primul rând îi avem pe Taica și pe profesorul stagiar de limbi moderne Codreanu, care vrea să găsească o modalitate de a se transfera din orășelul S. înapoi în marele oraș universitar (Iași), unde îl aștepta și soția. Codreanu ne e introdus în scenă din punctul de vedere iritat al lui Taica, care îl zărește pe profesor într-un colț de cancelarie.[3] Naratorul clasic, omniscient, nu ne lasă să o vedem pe Anișoara Proca altfel decât ca prezență fizică și vocală, indentitatea interioară și motivațiile ei rămânând discrete, cunoscute doar din ceea ce spune ea, personajul, nu și din ceea ce ne explică naratorul. Omnisciența naratorului se oprește la suprafața pufoasă a Anișoarei. Anișoara e, ca Elena din Troia, o figură care apare pe creneluri – în acest caz, goală la fereastra blocului – și pentru care se dezlănțuie un întreg război. Dar Taica și Codreanu alături de Dulgherușu sunt cei trei eroi a căror prezență e definitorie pentru roman deoarece ne sunt înfățișați și pe față, și pe dos, autorul oferindu-ne acces la motivațiile lor. Iar motivațiile lor țin de context, care le cere să o persecute pe Anișoara, față de care de altminteri nu simt nimic altceva decât, în cazul lui Taica, o serioasă afinitate electivă de tip chimico-goethean.

Și, aici, ceea ce suprinde și bucură în același timp e că autorul nu pierde timpul zugrăvind o lume maniheistă, cu tineri intelectuali buni și bătrâni activiști răi, ci zăbovește asupra motivațiilor, viselor, nostalgiilor și aspirațiilor lui Taica și Dulgherușu pentru a ne arăta și fața complex-umană a acestora. Taica și Dulgherușu sunt zeități diminutivale, ca nume și ca autoritate. Singura formă de charismă a lui Taica e „prestanța omului așezat la birou”[4]. Taica e așadar un fel de tătucă mai stafidit și în fond de treabă, iar Dulgherușu e un soi de mic și ratat mesia/tâmplar sindical sau de partid, un mântuitor care nu mântuie pe nimeni și a cărui autoritate nu bate dincolo de raza școlii sau a căminului cultural, cei din producție dându-i cu tifla.[5]

Și tocmai densitatea acestei umanități adâncește miza cărții. Pentru că în acest roman nu avem de a face cu enigma mecanică, de situație, din romanele polițiste, ci cu misterul generat nu de intrigă, ci de natura umană, din cele mai bune pagini ale literaturii ruse. În Pârtia nu avem oameni răi, ci doar oameni pe care un sistem închis și strâmb îi silește să putrezească sufletește. Oameni caraghioși. Romanul nu vorbește deschis de ideologia comunistă, nu denunță explicit feluritele pârghii ale puterii – de partid, de securitate, sindicale, economice – care duc la degradarea omului, și nici nu ar fi putut să o facă deschis în anii în care a fost scris, dar ne arată cât de prost, pocit și sufocat trăiesc oamenii în realitatea dată, care era cea a unei societăți modelate și parțial controlate de oamenii partidului-stat.[6] Sigur că ni se amintește și că Dulgherușu[7] și cu Taica[8] au pus umărul, în tinerețea lor revoluționară, la edificarea noii societăți – ambii păcălind țăranii și forțându-i să intre în „colectivă”. Dar în prezentul cărții și ei, care au mizat pe faptul că punând umărul la construirea comunismului vor putea trăi apoi idilic mic-burghez, se găsesc strâmtorați de realitatea pe care au construit-o și care le-a luat-o, entropic, înainte.

La acest nivel, romanul funcționează ca parabolă. Nivelul acesta e susținut și de secreta identitate onirică a lui Taica, bântuit de vise despre două întâlniri fugare dar definitorii din copilărie-adolescență, cea cu evreul Iancu Zeidel, la fântână, și cea cu o frumoasă fată necunoscută, pe malul apei. Pe de o parte avem frumusețea fugară, „floarea albastră” ale cărei irizări le caută Taica în orice întâlnire ulterioară. Pe de alta, avem neliniștitoarea și pâlpâitoarea realitate evreului care a scăpat din lagărele de concentrare pentru a se întoarce în sat și a se sinucide, singur, refuzând re-inserția în vechea lui viață sau în structura socială a satului. Taica pendulează ațadar până și oniric între visul refuzat și realitatea refuzată, între prezența difuză a idealului și prezența subconștientă a morții. Și nu găsește o ieșire, o pârtie, din această dialectică păguboasă, din starea de neîmplinire (ontologică). Taica trăiește cu senzația că el a rămas pe dinafara visului care ar fi fost, de fapt, adevărata lui viață.[9] O viață întrezărită doar în copilărie, înainte de intrarea în rândurile lumii comuniste. Din acest punct de vedere, Pârtia e romanul inocențelor ratate și, până la urmă, inutile într-o lume dărăpănată.

Pe un alt nivel, prin Codreanu, romanul ne trimite către literatura condiției intelectualui în societatea românească. Și, aici, Emil Iordache reușește pagini de bijuterie analitică atunci când ne descrie senzația de înstrăinare pe care o resimte Codreanu față de soția lui, venită din marele oraș universitar. Dar unul dintre triumfurile cărții e modul în care ne sugerează că falsitatea, gablonțăria lumii târgului de provincie coclește, amărăște până și lumea „marelui” oraș universitar, care pare îndepărtat, ireal și deci fals prin comparație cu falsitatea i-mediată, cu sărăcia cultural-umană a târgului S. „Răul”, adică dezgustul, senzația că totul e fals și că deci realitatea e inaccesibilă iradiază în acest caz de la micul către marele orășel. Locul unde nu s-a întâmplat nimic și în care oamenii sunt – ca în Gogol sau în Il Cappotto al lui Alberto Lattuada – identici paltoanelor lor[10] te face să vezi că nicăieri nu se întâmplă, de fapt, nimic. Și, din acest punct de vedere, Codreanu și Taica au puncte de contact intim. De altminteri, Codreanu e cel care recunoaște umanitatea lui Taica în episodul, citat mai sus, în care, din greșeală, aude toate comentariile făcute de Taica pe seama paltoanelor colegilor de cancelarie, absenți. Codreanu notează cu mulțumită, aproape înduioșată, suprindere, că Taica e spiritual fără a fi răutăcios, că deși glumește pe seama paltoanelor colegilor, pe seama deci a personajului/măștii/carapacei colegilor, nu o face cu răutate, ci cu bonomie, aproape protector, ca om care le cunoaște și le îngăduie slăbiciunile, hachițele, felul lor de a fi.

Codreanu face și niște observații sociologice foarte interesante referitoare la dinamica socială a tinerilor intelectuali tineri din acea epocă: „Codreanu ar fi vrut să stea de vorbă cu Suru, să sondeze terenul în vederea transferului de care va avea nevoie peste puţin timp. În cel mult zece zile Silvia va afla viitorul ei loc de muncă şi, oricum, nu strica să-l prevină pe Suru că are de gând să facă demersuri pentru plecarea în alt judeţ. Deşi nu ştia ce repartiţie i se va oferi Silviei, era sigur că aceasta nu va opta pentru judeţul acela de pe malul Prutului; fusese o singură dată în reşedinţa judeţeană şi rămăsese surprinsă de cât de puţin seamănă această capitală de judeţ cu marele oraş în care ea era studentă. Pe lângă marele oraş, biata reşedinţă judeţeană din nord părea un târg prăfos, cu ifose de metropolă. Spunea că în fiecare an la ei, la electronică, erau câte douăzeci de posturi pentru această reşedinţă judeţeană, dar că nimeni, nici chiar cei din partea locului, nu se grăbeau să le ocupe. În sinea lui, Codreanu încerca un sentiment amestecat de ciudă şi invidie, văzând nonşalanţa cu care Silvia vorbea despre acest oraş, totuşi destul de răsărit, pe care, dacă ar fi apărut pe listele de repartiţie de la filologie, absolvenţii l-ar fi considerat, poate, cel mai bun plasament. Ştia că în general cei de la politehnică nu se prea omorau cu învăţatul (oricum, vor prinde o repartiţie acceptabilă!), iar cei de la universitate, care jumătate din studenţie şi-o petreceau prin biblioteci, ajungeau până la urmă undeva, pe la Cucuieşii din Vale. Acesta era şi cazul lui: chiar dacă nu fusese un student excepţional, fusese totuşi unul foarte bun şi cea mai bună repartiţie pe care reuşise s-o prindă fusese acest nenorocit târg, pe când Silvia, care o scălda de la o sesiune la alta, strâmba din nas ori de câte ori auzea de însăşi capitala judeţului. Poate că, dacă ar fi acceptat totuşi să ia repartiţie în acest judeţ, el, Codreanu, ar fi reuşit până la urmă să facă rost de o catedră; în altă parte, însă, ştia că nu are mai mult de o şansă la un milion. Nu-şi dădea seama prea bine ce se ascunde sub optimismul Silviei: poate totală indiferenţă faţă de soarta lui, poate o anumită doză de inconştienţă, însă îşi dădea seama că în curând lucrurile aveau să se lămurească. Convorbirea pe care avea de gând s-o poarte cu Suru nu-i putea servi mai mult decât o ceapă degerată: ştia dinainte răspunsul. Dar această convorbire putea să-i servească drept introducere în marea epopee a audienţelor la inspectoratul şcolar, care avea să urmeze în vara aceasta. Era hotărât s-o ia şi pe Silvia cu el, să încerce şi ea umilinţa antecamerelor, când aştepţi prilejul să-i vorbeşti unui zmeu cu funcţie, care se uită de sus la tine, ca la cea mai măruntă insectă, deşi are aceleaşi studii ca şi tine” (152-153).

În esență, romanul Pârtia ne înfățișează tragedia unei lumi populate sufocant de oameni de treabă trăind vieți lipsite de sens și deprofesionalizați. Autorul nu poate fi rău cu niciunul dintre personajele sale. Nu lasă pe niciunul fără virtutea și suferința lui potențial mântuitoare. Pentru că personajele secundare sau episodice ale romanului, foarte bine trasate, ne pun în fața unui univers al oamenilor cumsecade blocați într-un orășel Purgatoriu de unde nu reușesc să răzbată mântuiți.

Galeria de portrete e impresionantă și sunt sigur că cei din Săveni ar putea să citească Pârtia ca pe un roman cu cheie. Pentru mine însă, cheia romanului e una de casă bătrânească. Pentru că universul moral și chiar stilistic îmi pare apropiat, dincolo de literatura rusă, și de cel al schițelor și nuvelelor lui Caragiale, Bassarabescu sau I. Al. Brătescu-Voinești. E universul lipsit de orizont sau de punct de fugă, de perspectivă, al micului oraș. Dar și acest loc ascunde, pentru un suflet mare, o periferie, o cale de ieșire din sistem, o pârtie: „Codreanu nu mai mersese niciodată pe strada aceea şi din această cauză se gândea că va găsi adresa cu destulă greutate. În partea dinspre centru, strada era destul de curată şi de frumoasă, curţile erau mari şi bine îngrijite, iar casele erau clădite de nădejde. Aici locuiau băştinaşii târgului, cei care nu se hotărâseră să-şi lase gospodăriile şi să se cocoţeze la cine ştie ce etaj trei sau patru din blocurile răsărite ca ciupercile după ploaie. La blocuri locuiau „veneticii”, cum li se spunea în S. celor veniţi de aiurea, sau tinerii care aveau alte păreri despre confort, care preferau să dea drumul la robinet decât să care o găleată cu apă de la fântână sau să se ştie scăpaţi de grija lemnelor pentru iarnă. În cele câteva luni de la venirea sa în S., Codreanu nici nu bănuise că există asemenea străzi bine întocmite şi pe la periferie; acum însă îşi dădea seama că în acest târg, care începuse să aibă dezavantajele marilor oraşe, fără a avea totuşi avantajele acestora, merită să trăieşti mai ales într-o căsuţă cu grădină şi livadă, cu umbrar de viţă de vie, sub care să-ţi limpezeşti creierii seara, după o zi de muncă” (119-120). Și, în final, deși Codreanu își obține transferul, el pare să aleagă tocmai această ieșire.

Romanul își propune să rezolve textual o ecuație existențială (autobiografică) insuportabilă. Iar pârtia pe care o găsește, ieșirea adică, nu e rampa de lansare pentru săritura în înălțime sau lungime, nici slalomul în coborâre, ci drumul spre interior. Codreanu pare să fugă de Silvia – codrul nu se lasă toaletat civilizatoriu – care nu e, în dubla ei ipostază de inginer electrotehnic și de mediocritate adaptată comenzii de stat, decât o prelungire a sistemului, sau cea mai desăvârșită întrupare a lui. Codreanu o abandonează pe Silvia pentru a se adânci în viața patriarhală de la marginea falsei civilizații a târgului de provincie. Ieșirea lui Codreanu nu e înspre Silvia, înapoi la marele oraș, ci stabilirea într-o zonă (tarkovskiană parcă) care îi permite să rămână singur și onest cu sine însuși. Pârtia care te falsifică nu e decât o fundătură. Aici e miza acestei cărți parabolă care e o mică bijuterie a romanului românesc de după 1948.

Pârtia lui Emil Iordache nu e SOS-ul unui naufragiat. Nu e pârtia lui către noi sau a noastră către el. E pârtia pe care ne-o deschide Emil către noi înșine.

 

 

.

[1] Cum e acest pasaj în care ni se oferă o analiză spectrală a societății din S. pe baza unei simple glume la fel de răsuflate ca o luptă de cocoși în Bali: „Domnul Alexa era într-adevăr un porc. Campion la table şi mare amator de bancuri grosiere, obişnuia să tragă amarnic la măsea şi să-şi chinuiască nevasta cu scene de gelozie. El era autorul unei vorbe de duh, foarte răspândită printre amatorii de table; înaintea începerii maratonului cu zaruri, jucătorii o repetau cu voluptate: „Cinci lei linia, zece lei marţul, că aşa a spus primarul”. Îi amuza modestia aparentă din această expresie, semioficializarea ocupaţiei lor, impresia de disciplină asumată conştient, toate acestea grefate pe tensiunea hilară subterană care în orice moment putea distruge echilibrul, provocând un râs dezlănţuit. Natura comicului semăna cu aceea din anecdota cu nebunii care şi-au numerotat bancurile pentru a râde cu cât mai puţin efort din partea povestitorului. Adeziunea fiind totală şi inventivitatea exclusă, tot ritualul începerii jocului era aidoma unui pact încheiat de fiecare dată în aceleaşi condiţii, o insinuare în psihologia comună a clanului” (30).

[2] „O vară fierbinte” m-a trimis cu gândul la „Vântul fierbinte”/Vruć vetar, serialul iugoslav din 1980, al cărui personaj, Borivoje Surdilovic, e un fel de picaro al comunismului.

[3] „Afundându-şi paşii în preşul de pe scări, directorul urcă la cancelarie. Înainte de a deschide uşa se opri, trase cu urechea, dar dinăuntru nu se auzea nici un zgomot. Intră. Cancelaria era aproape pustie, doar într-un colţ Codreanu corecta nişte caiete. Nici nu-şi ridică privirea, îşi continuă imperturbabil ocupaţia, de parcă s-ar fi aflat tot singur. Răzvan Taica trânti uşa cu ciudă şi se duse în cabinet” (21).

[4] După cum scrie Emil Iordache cu un sarcasm care îmi aduce aminte de una dintre cărțile mele preferate, nuvela/microromanul Masă acoperită cu postav și cu carafă la mijloc, de Vladimir Makanin, în care personajul cel mai periculos e cel al Omului Cumsecade, mai pervers decât activistul.

[5] „Lui personal îi făcea plăcere să vină în mijlocul colectivului profesoral din oraş: aici se simţea întotdeuna bine primit şi temut, cu toate că, prin natura funcţiei sale, avea atribuţii de îndrumare şi control a tuturor întreprinderilor şi instituţiilor. Peste tot însă, fie la Spital, fie la IAS, fie la ICIL, nimeni nu se prea sinchisea de controalele sale. A venit Dulgheruşu? Treaba lui, n-are decât să vină, noi avem grijile noastre, el – pe ale lui. La şcoală sau la liceu era cu totul altceva. Aici se făcea uz de autoritatea lui, tot ce mişca în şcoală sau liceu se făcea la indicaţia tovarăşului Dulgheruşu, directorii alergau la el pentru orice fleac, nu făceau un pas fără să-l consulte, şi aşa el era informat până în cele mai mici amănunte despre întreaga activitate a cadrelor didactice din oraş” (108-109).

[6] „ Până la zece, mai era încă vreo oră şi ceva, aşa că Dulgheruşu se îndreptă spre casa de cultură, pentru un control de rutină. Ştia prea bine că nu prea are ce controla, că directorul acestei instituţii – soţul blondei de la radioficare – îşi face datoria cu acea lipsă de iniţiativă care era întru totul pe placul lui, al lui Dulgheruşu. De curând, lichidaseră formaţia de teatru pentru că unii membri începuseră să aibă pretenţii de-a dreptul scandaloase: voiau pur şi simplu să renunţe la repertoriul cuminte, care nu supăra pe nimeni, şi să pună în scenă piesa unui autor cam limbut, după cum îl etichetase chiar Dulgheruşu. El nu citise piesa, n-avea timp pentru dulcea zăbavă a cărţilor, dar îi rezumase directorul conţinutul şi îl găsise cu desăvârşire inacceptabil. Aşa că întreaga activitate a Casei de cultură se rezuma acum la corul cadrelor didactice, la discotecile de joia şi la chermezele care aveau loc cam o dată pe lună. În program se mai includeau şi felurite conferinţe pe teme literare şi ştiinţifice, dar acestea erau puse numai aşa, de ochii lumii, fiindcă de ţinut n-avea cine să le ţină şi nici spectatorii nu umpleau sala pentru orice fleac. Gurile rele botezaseră instituţia aceasta dătătoare de lumină cu titlul de Casa de Căldură, lucru fals pe de-a-ntregul, întrucât clădirea n-avea încălzire centrală şi foc nu se făcea decât în cabinetul directorului şi al metodiştilor” (47-48).

[7] „– Dar ce avea cu tovarăşul Dulgheruşu? întrebă Silvia, mai mult din politeţe, fiindcă nu vedea ce-ar putea-o interesa povestea intrării în colectiv a bunicului lui Alexa.

– Tocmai aici voiam s-ajung! se bucură Alexa. Să vedeţi că în S. trăiesc şi oameni cu cap, nu ca dobitocul de Fluerică. Şi unul dintre ei e tovarăşul Dulgheruşu, căruia îi port respectul cuvenit, pentru că, dacă nu-l făcea el pe bunicul să intre în colectiv, nu mai pupam eu facultate în vecii vecilor. Da, dumnealui l-a băgat pe bunicul în colectiv. Şi cum l-a băgat! Ha-ha! Bunicu-meu era gospodar, om de frunte în sat, că era din Merticani, de aici, de la marginea târgului. Oamenii nu prea voiau să se înscrie, chiteau toţi să vadă ce-o să facă întâi bunicul. Tovarăşul Dulgheruşu umbla cu o comisie de lămurire, dar nu putea face nimic, pentru că bunicu-meu aşa te ducea cu vorba, şi aşa se ascundea pe după deget, că nu aveai ce-i face. Dar tovarăşul Dulgheruşu i-a venit de hac. Să vedeţi ce i-a trecut prin cap. A aranjat cu gestionarul de la cooperativă şi ăla l-a chemat pe bunicu-meu să-i mai dea nişte bani pentru nişte ouă pe care bătrânul le dăduse la achiziţii. Nu ştiu cât i-or fi dat: zece-cincisprezece lei, nu mai mult, dar l-a pus să semneze un borderou de primire a banilor. Moşneagul a semnat fără să bănuiască nimic, dar vezi că sub borderou gestionarul pusese un indigou şi o coală albă. Asta a însemnat că bunicu-meu şi-a semnat cererea în alb, fiindcă tovarăşul Dulgheruşu n-a mai avut decât să scrie: „Subsemnatul Alexa Haralamb, cer să fiu primit în gospodăria agricolă colectivă”. Şi numai ce s-a pomenit bunicu-meu chemat la şedinţă. Eu eram un ţânc, dar m-a luat şi pe mine. Stăteam în primul rând. Tovarăşul Dulgheruşu le-a spus oamenilor că printre cei care au făcut cereri este şi bunicul şi le-a arătat hârtia. Parcă-l văd şi acum pe bunicu-meu ridicându-se în picioare, scoţându-şi căciula de pe cap şi spunând: „Oameni buni, eu n-am semnat nimica, dar dacă aşa a fost să fie, vreau măcar s-o scriu cu mâna mea!”. Şi-a scris-o chiar acolo, la şedinţă, cu creion chimic, şi-a doua zi dimineaţă a spus că nu moare până nu vin americanii să-i dea pământul înapoi.

Alexa se opri, luă paharul, îl zvântă dintr-o înghiţitură, apoi continuă:

– Aşa să ştiţi! Nasc şi la Moldova oameni! încheie el triumfător, dovedind cu această ocazie o vastă cultură umanistă.

– Aşa a fost? îl întrebă Silvia pe Dulgheruşu, care, cât ţinuse monologul lui Alexa, ascultase cu atenţie, dând aprobator din cap.

– Sigur că da! confirmă acesta. Erau vremuri grele, aveam o sarcină de îndeplinit şi trebuia s-o ducem la capăt cu orice preţ. Aşa ne-a trecut tinereţea, nu prin baruri şi discoteci, cum şi-o petrece tineretul de astăzi” (115).

[8] „Alexa sări de la locul lui.

– Da, doamnă – zise el – poate că târgul nostru vi s-o fi părând plicticos, dar au fost şi alte vremuri. Şi ce vremuri! Se zice că tovarăşul Taica a băgat în colectiv o babă punând-o să semneze cu călcâiul!

– Lasă flecăreala, Alexa! îl întrerupse posomorât Taica. N-ai altceva de discutat?

– Păi, despre ce să discutăm? se apără Alexa. Despre madam Tiurcă? Despre Fluerică? Nu, las’ să ştie ce-a făcut vechea generaţie, pe care cei tineri o hulesc atâta!

Taica renunţă să-l mai tempereze pe Alexa şi acesta continuă tumultuos:

– Se zice că tov Taica avea probleme cu o babă care nu voia să se scrie. Niciodată n-o găsea acasă. Îi deschidea o nepoţică a babei, care-i spunea că bunică-sa-i dusă cine ştie pe unde. Dar o dată tov Taica a intrat în casă. Vede el că fierbe mămăliga-n ceaun şi se gândeşte că doar n-avea să pună de mămăligă fetiţa aceea, care nici până la portiţa sobei nu ajungea. Şi-a dat seama că baba trebuie să fie pe undeva pe aproape şi s-a aşezat pe un scaun ca s-o aştepte. Cererea o avea gata scrisă, baba n-avea decât s-o semneze sau să pună degetul, dacă nu ştia carte. Şi cum stătea el aşa pe scaun şi se uita prin odaie, numai ce vede sub pat un picior. Baba era ascunsă sub pat! Şi ce face el atunci? scoate-ncet cererea, scoate călimara de la brâu, că pe atunci stilourile erau rare, se apropie binişor de pat, înşfacă piciorul babei, îi înmoaie un deget în călimară şi-l lipeşte pe cerere. „Gata, mătuşă, zice, poţi ieşi afară, că te-ai trecut la colectiv!”. Ha-ha-ha!

Şi Codreanu şi Silvia izbucniră în râs. Nu-şi puteau da seama dacă întâmplarea povestită era reală sau era o născocire a lui Alexa, însă incursiunile acestuia în trecutul nu prea îndepărtat aveau într-adevăr haz.

Taica stătea posomorât, uitându-se undeva în gol. Dulgheruşu, care se ameţise puţin, se sumeţi:

– Da, doamnă, suntem unşi cu toate alifiile!” (117-118).

[9] „Toată seara au petrecut-o în inerţia acestei exclamaţii. Parcă niciodată, de când se mutase în cămăruţa de la demisol, lui Răzvan Taica nu-i fusese aşa de cald şi de bine ca în seara aceea. Când s-a lăsat întunericul, nu au aprins lumina. Ascultau amândoi muzică la aparatul de radio, lăsat lui Taica de chiriaşul din camera de alături, care plecase pentru câteva luni pe un şantier al tineretului. Sunetele blânde ale muzicii umpleau cămăruţa călduroasă, făcând-o şi mai primitoare. Într-un târziu, Răzvan Taica s-a dus să închidă poarta (era obligaţia lui de fiecare seară), iar când s-a întors în cameră, a găsit lumina aprinsă şi a descoperit cu uimire că Rodica îl aştepta goală, întinsă pe pătura albastră aşternută pe pat. Stătea cu ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit, şi preţ de câteva clipe el se întrebă, nedumerit, ce caută în patul lui fata aceea străină, atât de deosebită de cealaltă. Apoi, pe neaşteptate, îl cuprinse un val de căldură, simţi că în gât i se opreşte un nod dureros şi el se apropie de pat. Îşi trecu palma fierbinte pe tot trupul ei tremurător, ce se înfiora la mângâierile lui neîndemânatice şi îl chema cu o forţă de atracţie căreia, în secunda aceea, nu i se putea împotrivi. Numai atunci, în noaptea aceea, a simţit că o strânge în braţe pe fata de lângă râu. Pe urmă, nici înainte de căsătorie, nici după aceea, timp de atâţia ani, Răzvan Taica n-a mai descoperit în Rodica amintirea celeilalte. După prima noapte petrecută în doi, câtva timp Rodica s-a purtat rece cu el, l-a privit câteva săptămâni cu neîncredere. Pricepuse probabil că dezlănţuirea lui avea alt mobil, un mobil de care ea era străină. Apoi lucrurile s-au îndreptat de la sine. S-au căsătorit fără cine ştie ce entuziasm, şi-au fost credincioşi unul altuia, alcătuind un cuplu calm, temperat, fără excese pasionale…

Doamna Taica dormea cu faţa la perete, răsuflând rar şi sacadat. Basmaua înflorată îi alunecase pe pernă şi în lumina palidă a veiozei capul ei plin de bigudiuri semăna cu carapacea ţepoasă a unei mine nemţeşti. Părea că nici în somn nu-şi mai lua ochii de la carpeta pluşată (atribut al bunăstării familiilor de frunte din S.) reprezentând „Răpirea din serai”, adică un călăreţ bărbos, cu priviri încrâncenate, care duce pe cal o fată cu faţa albă ca laptele. Răzvan Taica dădu drumul ziarului jos, de-a dreptul pe covor, şi stinse veioza. Adormi aproape imediat şi o visă cu voluptate, de parcă şi-ar fi programat visul, pe Anişoara Proca. De fapt era şi nu era ea, trăsăturile i se amestecau cu ale fetei de lângă râu, întinse – ca nişte pete de acuarele – de o ploaie cu soare. Şi Anişoara Proca (sau poate necunoscuta de acum treizeci de ani) mergea de-a lungul malului celuilalt al râului, picioarele ei foşneau atât de tare prin iarba udă, încât le auzea desluşit de pe malul celălalt. Iar el o urmărea de pe malul opus, mergea în pas cu ea şi i se părea că fata îi face semne” (81-83).

[10] „În iarnă, prin februarie, fusese, fără voie, martorul unei scene de-a dreptul fantastice, în care rolurile principale fuseseră interpretate cu măiestrie de Taica şi Onuţan, profesorul de muzică. El avea, ca şi acum, fereastră şi intrase în cămăruţa de lângă cancelarie, cu gând să corecteze nişte caiete. În cămăruţa aceea se păstrau felurite materiale didactice, iar Codreanu îşi făcuse obiceiul să se retragă acolo, fiindcă nu-l deranja nimeni şi putea fuma în timp ce-şi făcea treburile. Majoritatea feminină a cancelariei impusese interzicerea fumatului cu mult înaintea venirii lui în S. Pe deasupra, cămăruţa era şi foarte călduroasă, fiindcă uşa stătea mai tot timpul închisă şi caloriferul era destul de mare pentru cei câţiva metri pătraţi. Intrase acolo neobservat de nimeni, cu toate că intrarea era direct din cancelarie. După ce sună clopoţelul şi pe holuri se făcu linişte, Codreanu ascultă cu uimire discuţia fascinantă dintre Taica şi Onuţan. Cei doi nu-şi închipuiau că-i aude cineva şi vorbeau cu glas tare, fără să se ferescă. Subiectul era ieşit din comun: comentau paltoanele atârnate în cuier, făcând asociaţii din cele mai năstruşnice cu persoanele posesori acestor paltoane. Până atunci Codreanu nu reuşise să-i afle lui Taica nici un ungher mai ascuns al caracterului, directorul era pentru el ceea ce se putea vedea cu ochiul liber: o persoană autoritară, serioasă, de o obtuzitate vagă, care însă îi venea bine, având în vedere funcţia sa. Alexa îi spusese destule vorbe de duh al căror autor era Taica, dar Codreanu credea că acestea sunt mai degrabă născociri ale prietenului său: prea nu se potrivea umorul cu imaginea pe care şi-o făurise el despre Taica. Atunci însă fusese nevoit să-şi schimbe radical părerea, întrucât discuţia din cancelarie îi dezvăluia o cu totul altă faţă a directorului. De un singur lucru îi părea rău lui Codreanu: nu-şi lăsase paltonul în cancelarie, şi-l aruncase pe umeri înainte de a intra în cămăruţa de alături. Tare-ar fi vrut să afle ce impresie a reuşit el să le facă celor doi conlocutori. Toţi stăpânii paltoanelor cădeau cuminţi sub împuşcăturile necruţătoare ale lui Taica şi Onuţan. Nimic nu le scăpa: nici şoldurile proeminente ale Luminiţei (croiala paltonului le trăda!), nici acurateţea pedantă a lui Marţian, profesorul de franceză, poreclit, cine ştie de ce, Cangurul-graţios, nici ultima păţanie a Băutorului-raţional, pe al cărui palton se zăreau urme de noroi, semn că – după spusele lui Taica – iar nu i se deschisese paraşuta în timpul ultimei lansări nocturne de la „Doi”. Comentariile erau mai mult amuzante decât acide şi trădau o gratuitate voioasă, de care Codreanu nu l-ar fi crezut în stare pe Taica” (95-96).

Revista indexata EBSCO