Nov 15, 2017

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Un hermeneut

 

Publicînd în anul 2017, la Editura Universităţii Transilvania din Braşov, o carte în care se preocupă de Memoria culturii orale, cu subtitlul Grupele de vîrstă în colinde, ceea ce sugerează că avem de-a face cu doar un capitol dintr-o lucrare mai vastă, încă inedită, Emil Cira deschide astfel o posibilă discuţie despre actualitatea unei problematici mai degrabă vetuste. Pentru că referindu-se la cultura orală ne putem întreba în ce fel aceasta mai există şi în altă formă decît în cea muzeistică, adică numai conservată, deloc vie. Fiind vorba de folclor, este cazul să nu-l confundăm cu trivialitatea şi cu formele degradate ale unei industrii a divertismentului grosier. Ceea ce se mai practică azi în lumea degenerată a unui lumpen intermediar, adică nici rural şi nici urban, este mai degrabă un imens val de mocirlă care ascunde orizontul înspre o bănuită lume a ţărăniei. Iar dacă aceasta a dispărut ce rost mai are să glosăm despre ea? Pentru a ajunge totuşi la atîta cîtă mai există pe undeva, prin depozite şi cărţi, este necesară cultura amplă, instrumentaţie metodologică de maxim rafinament. Universul spiritual de sorginte ţărănească este pur şi simplu inaccesibil, nu însă pentru un savant precum este Emil Cira. Întîia caracteristică a textului acestei cărţi este stilul intelectual în care este redactată, acel mod european pe care l-a inaugurat în limba noastră Titu Maiorescu, fără volute verbale ci doar exact ca o maşinărie din oţel nichelat, precis şi impersonal, analitic cu măsură, descriptiv şi amputîndu-şi tentaţia de a comite aprecieri cu orice preţ. Mai apoi, remarcabilă este dezinvoltura cu care autorul acesta se mişcă în problematica metodologiei proprii, unde documentarea sa pare a fi fără cusur dacă nu chiar exhaustivă. Ea se adaugă muncii de o viaţă, eforturilor inclusiv financiare de a se familiariza în chip radical cu cele două domenii ale preocupărilor sale: culegerile de folclor şi depozitele muzeistice, de natură arheologică, dintr-un vast areal care include şi ţara noastră.

După ce a avut de depăşit bariera de mocirlă care maschează azi atîta cît mai e folclorul, autorul a avut de înlăturat şi acea mîzgă, cocleala creştină de pe icoanele credinţei conservate în colinde. Deformarea în cauză este opera succesivă a generaţii de preoţi şi de învăţători care nu doar s-au străduit cu ferocitate să subordoneze spiritualitatea rurală imperativelor bisericii, dar punîndu-şi  în joc o pudoare în exces au cenzurat ferm producţiile populare, expurgîndu-le de ţărănii, de autentic. Astfel, Emil Cira şi-a selectat pentru studiul său predilect ceea ce se numeşte cu o formulă consacrată: colinda laică, optînd pentru ea ca fiind mai garantat autentică, mai semnificativă pentru lumea care a produs-o, acesteia alăturîndu-i la o adică şi exemple din alte specii ale folclorului precum descîntecul, basmul şi altele ca acestea. În acest fel, opţiunea sa pare a sugera o vechime maximă, presupunînd că  acele colinde sînt mesagere dintr-o lume precreştină. E o ipoteză pe care o putem accepta cel puţin sub beneficiu de inventar. Căci această presupusă vechime îi era autorului strict necesară pentru a putea să coreleze respectivul domeniu, al folclorului, cu celălalt domeniu al preocupărilor sale, cel arheologic de o străvechime certă. Ceea ce pare a ne obliga să îi dăm dreptate lui Emil Cira cu privire la ipoteza vechimii, şi nu numai a acesteia, este existenţa în folclorul cercetat a unor expresii enigmatice, misterioase, uneori ilogice, fanteziste, ucronice sau utopice, absurde dacă nu chiar suprarealiste uneori. În limbajul său ştiinţific, el le numeşte iconi, şi identifică atari iconi şi în artefactele arheologice, punînd lîngă cele verbale şi unele în formă grafică, reprezentări figurative. Pariul său priveşte suprapunerea, coincidenţa unor elemente din cele două serii studiate, iar dacă fiecare dintre ele este inexplicabil în singularitatea sa, prin asocierea cu cel similar lui din cealaltă serie, pare, cel puţin pare a se lumina de un înţeles, dacă nu chiar de un supraînţeles comun. Ceva în genul corespondenţelor baudelaire-iene, dar nu doar cu valenţe poetice ci şi cu relevanţă ştiinţifică.

Premisa de la care porneşte cercetarea lui Emil Cira este limpede exprimată chiar de la început, cînd face precizarea că are în vedere materialul documentar clasat pe două grupe: „artefactele neo-eneolitice şi din epoca bronzului în arealul anatolian-egeeo-balcanic cît şi textul colindelor româneşti culese în ultimele două secole.”(p.5). Admiţînd că „documentul culturii orale transmite informaţii” (p.27), autorul nostru nu ia în considerare imensa discrepanţă cronologică dintre cele două domenii aduse într-o paralelă exegetică: cel mult două sute de ani în culegerilor de folclor, în cazul cărora admitem că ele cuprind iconi cu mult mai vechi decît consemnarea în scris a textelor respective, dar întrucît aceştia sînt în concurenţă cu cei din domeniul arheologic, de o vechime milenară sau chiar multimilenară, trebuie să ne întrebăm cum au străbătut aceia respectivul timp, ei fiind presupus de dinaintea constituirii limbi române, în ce alt idiom lingvistic pentru a fi mai apoi translaţi în limba în care au fost culeşi din popor. Dificultatea nu este chiar insurmontabilă, căci, cam cum se întîmplă mai mereu în ştiinţe, putem să nu admitem ipoteza lui Emil Cira  doar în proporţie de 50 la sută, întru cît negatorii acesteia nu pot pretinde nici ei la mai mult. Şi totuşi demersul autorului nostru mai are de partea sa şi alte avantaje.

De moment, să fim de acord că Emil Cira forţează mult lucrurile şi, în corespondenţele pe care le stabileşte, comite în multe, dacă nu chiar în toate cazurile un abuz de asociere, de interpretare, de hermeneutică, încredinţîndu-se mai degrabă jocului mare al hazardului. Dintr-un număr enorm de cazuri vizionate era cu neputinţă să nu găsească nişte coincidenţe, care în fapt poate nu spun nimic ci doar par a spune. Totuşi construcţia sa, dincolo de orice îndoială îşi are o demnitate a ei, o frumuseţe a speculaţiei intelectuale iar despre autorul nostru şi propunerea sa vom spune cu toată îndreptăţirea că ea nu e doar nimerită ci şi fascinantă în felul ei, sau utilizînd expresia fraţilor noştri, italieni: Se non è vero, è ben trovato. Pe de altă parte să observăm că în demersul său interpretativ autorul nu cade absolut deloc în aşa de comună atitudine a unora dintre noi de a ne proclama buricul pămîntului, presupunînd că toate lucrurile mai de seamă ale omului îşi au originea aici, la noi. Nimic mai străin ca aceasta. Ci dimpotrivă, exemplele din folclorul românesc sînt utilizate doar ca tot atîtea chei pentru explicarea unor iconi dintr-un spaţiu geografic vast, scoşi la lumina muzeelor de arheologi. E un mod generos de a ne integra într-o lume căreia îi aparţinem. Pentru că aceasta este paradoxal, că în pofida atîtor uriaşe progrese în comunicaţii, directe prin călătorii dar şi indirecte prin practici informaţionale, poate ca o consecinţă a captivităţii în comunism, noi sîntem azi mai izolaţi ca oricînd, mai incongruenţi cu universul pe care, totuşi, îl locuim. E semnificativ că despre numele satului din dealul Clujului a fost exprimată presupunerea că acolo, în îndepărtata antichitate, s-a stabilit cu progeniturile sale un ţăran din Egipt, un felah, de unde şi numele de azi al localităţii: Feleacu! De acord, aceasta este doar o etimologie populară, fără niciun suport ştiinţific, mai degrabă ridicolă. Dar atunci ce să spunem despre faptul că în cealaltă aşezare de lîngă oraşul de pe Someş, tocmai în Baciu, au fost descoperite cele mai vechi dovezi, din tot spaţiul geografic al ţării, ale schimburilor comerciale cu lumea elină? Prin cercetările sale Emil Cira contribuie la restabilirea noastră într-un areal mult mai vast decît teritoriul locuit vreodată de români. În viziunea sa, bine documentată, am făcut parte, am fost de o aceeaşi spiritualitate cu numeroase alte popoare din spaţiul cercetat.

Noi nu le-am dat altora o credinţă dar am fost de aceeaşi credinţă cu unii dintre ei. Ajunşi în acest punct al recenziei, este momentul să observăm că cele două noţiuni: credinţă şi creştinism, fără a se opune una celeilalte, nu sînt deloc sinonime. Că există credinţă şi în afara creştinismului şi mai înaintea lui, această afirmaţie este un simplu truism. Credinţa este o cunoaştere prin trăire. Aşa sînt construiţi unii oameni, să creadă! Putem fi sau nu de aceeaşi părere cu ei, dar existenţa lor, natura lor – nu le putem nega. Emil Cira are meritul incontestabil de a îmbogăţi spiritualitatea noastră cu o religie, care ne-a aparţinut sau căreia i-am aparţinut. Acum noi, românii, sau doar cei mai mulţi dintre noi practicăm cultul creştin, descins din religia lui Moise, încredinţîndu-ne adevărului din Cartea sfîntă, din Biblie, în mare parte aceasta o scriere strict a poporului evreu. Înaintaşii noştri le-au furat-o evreilor, mai blînd spus: şi-au însuşit-o. Recunoscînd aceasta, trebuie în acelaşi timp să admitem că, negînd creştinismul, i-am nega pe cei care ne-au precedat şi ne-am reteza rădăcinile, într-un anumit fel ne-am sinucide din punctul de vedere al spiritului.

Străbaterea rezultatelor la care au dus cercetările autorului nostru mai ridică o problemă: deschiderea perspectivei de a aprecia valoarea unei religii, a oricăreia, ne arată cît de nejustificat, de propagandistic este în cunoaştere progresismul cu orice preţ. Pentru că tot astfel cum, în sincronie, etno-antropologia a desfiinţat noţiunea de gîndire primitivă, demonstrînd că primitivii sînt în posesia unei gîndiri la fel de complexe, de subtile ca a celor mai avansaţi dintre noi în civilizaţie, din perspectiva particulară a noii cărţi avem şansa să înţelegem că sîntem robi ai unei credinţe, în speţă cea creştină, dar cele care au precedat-o diacronic, şi prin rudimentele reconstituite de autorul nostru se dovedesc a fi tot pe atît de bogate în semnificaţii iar ele au organizat viaţa omului într-un mod tot atît de complex ca biserica de azi. Totul nu-i în fond decît o problemă de opţiune. În domeniul credinţei nu există ierarhii, toate denominaţiile religioase sînt ca adevăr absolute, şi nu există nici progres, ba mai degrabă regres. Fiindcă se prea poate ca mari cu adevărat, în înţelesul că absolut despotice, să fi fost credinţele precreştine, creştinismul ca şi ulteriorul islamism fiind acestea două mai degrabă o acomodare cu insuficienţa insului uman, o cădere în simplitate şi în naivităţi. Important este doar faptul că toate căile duc numai la zeu. Acelaşi.

Indiferent dacă sînt culeşi din folclor sau din arheologie, iconii, pe care Emil Cira îi manevrează cu atîta forţă şi cu dezinvoltură ştiinţifică, au capacitatea relevată de autor de a organiza lumea, de a o transpune în imagine, de a o cunoaşte. Ţinta oricărei religii.

Revista indexata EBSCO