Nov 15, 2017

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Junimea lui Nicolae Gane, la Academia Română

 

Pe 28 septembrie a.c. am fost invitaţi la Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară „Vasile Adamachi” din Iași pentru a conferenţia despre „Nicolae Gane și 150 de ani de Convorbiri literare”, în cadrul unui proiect intitulat „Nicolae Gane și modernizarea Iașului în context European” (în România începutului de secol XXI, în care trăim cu mândrie europeană, este evident că totul trebuie să poarte amprenta de „European” – și, la fel de evident, cu E mare!). Am promis atunci că voi acoperi rubrica de faţă cu subiectul Edilul Nicolae Gane, dar cauze „obiective” mă fac să amân pentru luna noiembrie îndeplinirea promisiunii. Pentru a nu mă îndepărta cu totul de corifeul junimist, însă, am ales să citim împreună câteva fragmente din Discursul de recepţiune la Academia Română, rostit la 13 mai 1909, care l-a avut drept subiect principal pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, dar în cadrul căruia prozatorul de înaltă clasă se simte îndemnat să rememoreze începuturile Junimii și ale Convorbirilor literare, de la întâlnirile săptămânale de sâmbăta (și nu de vinerea, cum afirmă Iacob Negruzzi) și până la impactul avut asupra societăţii românești în ansamblu, aruncând săgeţi către viitorime, la care subscriem cu plăcere. Așadar:

 

„Este aproape o jumătate de secol (ce departe suntem de acele timpuri) când un mănunchi de tineri iubitori de literatură se adunau în Iași, de obicei sâmbetele, rând pe rând la domnii Maiorescu, Iacob Negruzzi și Pogor, unde se discutau numai și numai chestiuni literare și știinţifice. Ceea ce lega mai mult, la început, pe acești tineri era prietenia personală dintre dânșii și dragostea lor pentru ocupaţiuni mai estetice. Numărul lor a crescut repede, așa că această grupare a simţit nevoia de a-și crea un organ de publicitate și a se constitui într-o societate literară regulată, cu numele Junimea.

Caracteristic însă este că acea societate a dus o viaţă de treizeci de ani și mai bine fără statute, președinte, vicepreședinţi și secretari, sau, mai drept vorbind, cu un statut sui generis, care se alcătuia dintr-un singur articol, și acela nescris: Intră cine vrea, rămâne cine poate. Iar în anul 1867, când s-a înfiinţat revista literară, a cărei aniversare de 40 de ani s-a sărbătorit acum doi ani, nimeni nu s-a gândit că dânsa va ajunge să fie decanul tuturor ziarelor și revistelor din ţară. În mijlocul unei veselii generale, ea a fost botezată cu numele modest de Convorbiri Literare, care i-a adus noroc, căci iat-o acuma ajunsă la adânci bătrâneţe. Și, Doamne, ce îndemână ne era fiecăruia la seratele săptămânale ale Junimii, unde domnea spiritul de colegialitate cel mai curat, unde politica era cu desăvârșire exclusă, unde critica era liberă, dar totdeauna dreaptă și fără patimă, și unde ne simţeam într-o atmosferă cu totul senină, neatinsă de grijile și nevoile vieţii zilnice.

[…] Din contactul ce am avut unii cu alţii ne-am molipsit de dragostea de muncă și ne-am deprins fiecare, după putere, să tragem brazde în ogorul înţelenit al literaturii noastre naţionale. A fost un imbold la lucru cum nu s-a mai văzut. A fost o perioadă de adevărată reînviere literară, căci în acest mijloc prielnic s-au născut și s-au dezvoltat talente care în alte împrejurări cine știe dacă nu ar fi rămas pierdute. Iar că brazdele trase de cercul Convorbirilor, în răstimp de 42 de ani, au dat roade folositoare, aceasta astăzi nu se mai poate tăgădui, dovadă că mai toţi membrii din zisa societate, care se găsesc astăzi în viaţă, au meritat onoarea să fie rând pe rând primiţi sub cupola onoratei Academii, iar dintre cei morţi, cine ar fi putut să declare nevrednici de această înaltă distincţiune pe un Eminescu, un Creangă, un Conta și poate și alţii?

[…] Cu această ocazie trebuie să recunosc că dacă în sânul cercului Convorbirilor s-a născut, acum 42 de ani, un curent sănătos pentru cultivarea literelor și artelor române, acest curent s-a repercutat în toate unghiurile ţării și a deșteptat în inima tinerimii de atunci dragostea pentru munca literară, așa că Convorbirile s-au susţinut ani de zile nu numai cu producţiunile membrilor din jurul ei, ci și cu o mulţime de alte lucrări ce-i veneau din diferitele părţi locuite de români.

Apoi, rând pe rând, au început a se forma și în alte orașe cercuri literare, dintre care unele chiar fără simpatii pentru Convorbiri, dar totuși foarte utile, căci din ciocnirea ideilor răsărea scânteia adevărului și fiecare scriitor, știindu-se supravegheat, controlat, își îngrijea mai bine lucrarea și nu se aluneca să braconeze în codrii literaturii ca în pământul nimănui.

Exemplele bune au totdeauna o înrâurire binefăcătoare.

Astfel a  prins lumea a se îndulci de frumuseţea poeziilor, legendelor și poveștilor noastre populare, a răsfoi cu interes cronicele și documentele vechi colbăite de veacuri, pentru a scoate la lumină istoria neamului nostru, pe care multă lume de la noi, și încă din cea pretinsă civilizată, o cunoștea mai puţin decât pe a Franţei și a Germaniei.

Limba noastră strămoșească, dezgropată încă de Vasile Alecsandri, ca o comoară ascunsă, de la vetrele ţăranilor și adusă la cinste în palatele bogătașilor, a fost încet, încet frământată, subţiată, îmbogăţită, așa că acuma, putem zice, e destul de fină și de mlădioasă pentru a exprima orice nuanţă a gândirii și a simţirii.

Iar din toată această fiertură a intelectualităţii noastre românești a ieșit o pleiadă de poeţi, noveliști, romanţieri, dramaturgi, istorici, filologi etc., născători de opere de valoare ce vor trăi, precum și un mare număr de reviste, poate prea mare pentru puterea de mistuire a publicului cititor de astăzi; dar oricum fie, ele sunt semnul îmbucurător al progresului realizat, și chiar dacă unele nu sunt tocmai temeinic înfiinţate și nu corespund scopului, totuși din numărul cel mare selecţiunea se va face de la sine și cultura generală nu va rămânea în pagubă.

În tot cazul, s-au trecut vremile acele înapoiate, pe când în toată Ţara-Românească nu era nici o revistă, sau abia una singură, și aceea cu viaţă șubredă și scrisă într-o limbă care astăzi nu s-ar mai putea citi. Acest vederat progres se datorește în bună parte mișcării de la 1867, care ne-a scos din starea de stagnaţiune în care lâncezisem mai bine de 15 ani.

A fost în adevăr, înainte de 1867, o perioadă de amorţire intelectuală, care se explică prin faptul că mai toţi vechii scriitori ajunseseră în faza neproductivă a bătrâneţii, iar alţii noi n-au putut ieși la iveală din cauza necontenitelor tulburări ce au zguduit Statul nostru […].

Dar la 1867, când Unirea era definitiv cucerită, […] paralel cu renașterea politică, s-a produs și renașterea literară. Atunci, ca o necesitate a timpului, s-a înfiinţat revista Convorbirile, care a devenit repede organul de manifestare a tuturor cugetărilor, simţirilor, impresiunilor înmagazinate în acele timpuri de cumpănă. A fost ca un fenomen de adevărată descărcare electrică, ca o ploaie roditoare ce s-a revărsat peste câmpul părăginit și de aceea revista Convorbirile s-a născut atunci cu o putere de viaţă capabilă de a o face să se strecoare prin toate greutăţile unui răstimp de 42 ani și să ajungă acum la bătrâneţe încă în bună sănătate.

[…] Astăzi, fără lipsă de modestie, putem să ne prezentăm înaintea străinătăţii cu un stoc cultural considerabil, ca un popor ieșit din vârsta copilăriei, și să revendicăm rangul ce ni se cuvine între popoarele civilizate. De unde cu jumătate secol înainte străinătatea abia dacă cunoștea situaţiunea noastră geografică și etnică, dar despre starea noastră culturală nici idee nu avea, astăzi vedem cu satisfacţiune cum multe, foarte multe din scrierile autorilor noștri sunt traduse în limbile moderne cele mai răspândite, ceea ce probează evident că dacă aceste scrieri au meritat osteneala unei traduceri, au trebuit să aibă o reală valoare”.

(Academia Română, Discursuri de recepţiune, XXXII, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, București, 1909, p. 3-19).

 

Revista indexata EBSCO