Nov 15, 2017

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Constantin Țoiu și lumea din cînd în cînd

S-au scurs cinci ani de la ieşirea din scena vieţii a lui Constantin Ţoiu. Prozator pur-sînge, intelectual rafinat, graeculus cu nas subţire (mama sa, coana Ifigenia, îşi avea rădăcinile în vechea Eladă), autorul Galeriei cu viţă sălbatică a fost şi un mare domn, un boier fără avere, un boier de stînga, adică din partea unde se află adevărata nobleţe, cum zicea un celebru artist al secolului trecut. Mai înainte de orice era însă un boier al spiritului. Mama –- „fiinţa pe care am iubit-o cel mai mult” – îşi punea interlocutorii la punct, atunci cînd nu-i convenea ceva, replicîndu-le: „Pe mine să mă laşi în pace că eu sînt mamă de scriitor”. Influenţa ei asupra personalităţii în formare a copilului trebuie să fi fost hotărîtoare, dat fiind şi ataşamentul aproape maladiv al acestuia: „Ţin minte că nu o lăsam pe maică-mea să plece de lîngă mine nici un moment, nici un minut, cît eram treaz. De fiecare dată cînd pleca de lîngă mine, trebuia să-mi spună unde se duce şi de ce lipseşte. Un soţ gelos ar fi fost nimic faţă de felul cum mă purtam eu… O ţineam strîns de mînă şi cînd trebuia să se ducă în fundul curţii, după necesităţi”. O asemenea legătură între mamă şi fiu poate fi hotărîtoare. Ea îmi aminteşte de ceea ce spunea bătrînul Hesiod: băieţii crescuţi de mama lor sînt demni de masa zeilor şi de patul zeiţelor.

În Uziceniul copilăriei lui Constantin Ţoiu existau personaje fabuloase, eroi de roman trăit. De pildă, Domnul Garabet, cafegiul armean, musulman – „chiriaşul nostru…, om de cincizeci de ani, cîntărind peste o sută douăzeci de chile” care „vorbea turceşte, ruseşte, fiind din Odessa, mutat în Brăila, arăbeşte, ebraica şi armeneşte, limba natală”. Datorită lui, Urziceniul se transformase dintr-un tîrg cu un caracter nedecis, semioriental, într-unul în care praful încins şi înecăcios al Bărăganului se înmiresmează de aromele Orientului autentic: „Cînd Garabet prăjea cafeaua, Urziceniul se umplea de mirosul oriental şi de norişor înalt”. Dar poliglotul armean care, în româneşte, punea întotdeauna verbele la imperfect – „… slăbiciunea fiilor lui Ararat! Ca şi cum, prezentul nu le-ar fi convenit niciodată, doar ce nu mai este, doar ce-a fost şi nu mai poate să fie – rasă veche obsedată de trecut” – are intuiţia destinului unui băieţel cu care, spre mirarea celor din jur, conversa îndelung. El, care nu avea copii. Sau poate tocmai de aceea. La o astfel de vîrstă, de tot fragedă, „căderea în lume” se poate produce cu atît mai dramatic, mai dur, dar şi iniţiatic, atunci cînd omul acela, devenit reperul tău ce ţi se părea etern, pleacă din această lume. Peste multe decenii, romancierul povesteşte: „Garabet a murit tot vara, pe nişte călduri năprasnice. N-am fost la înmormîntare. Copiii nu înţeleg… Am auzit însă, după aceea, că groparii, pregătindu-se să-l lase în groapă, chingile care ţineau coşciugul se rupseseră deodată din cauza greutăţii mortului, iar acesta, rupînd şi fundul coşciugului, căzuse, se prăvălise direct în neant./ La capătul copilăriei mele celei dintîi, Garabet stă şi vorbeşte ori mă ascultă cu burta revărsată, veşnic asudat. El, care a iubit o femeie pierdută (brăileanca Miţa). El, care prezise unui băieţel de opt ani un lucru de neînţeles…/ «A murit nen-tu, Garabet» mi se văita din cînd în cînd Miţa – nu mai ai cu cin’-să stai de vorbă, s-a prăpădit săracu…»./ O ascultam încremenit. Copiii nu mor niciodată”.

Tot o figură de roman este Coca Rădulescu, fata unui avocat şi moşier al locului, studentă la Litere, „serafic de frumoasă, blondă, gingaşă, suferea de ftizie, iar febra ce o mistuia, punea pe figura ei emaciată un aer de distincţie orgolioasă. Maladia o izolase de lume. Taică-său voia s-o trimită în Elveţia, dar Coca refuza să plece în Elveţia”. De ce? Atît viitorul scriitor, cît şi prietenul său Puiu Rădulescu, fratele fetei de o frumuseţe serafică, aveau să găsească explicaţii în „vara năprasnică” a lui 1939: „Arşiţă, praf. Ce agravează şi mai mult tuberculoza. Şi, în acest peisaj balcanic torid, în tîrg soseşte în vizită, la Coca, direct din spaţiul său mioritic, incomparabil, Blaga, Lucian Blaga, marele poet”. Băieţii, ieşind dintr-un beci al boemiei lor, unde jucau pocher, în canicula tîrgului, dădură cu ochii de „trăsura moşierului-avocat, şi în ea cu o umbrelă albă pe Coca şi pe Blaga alături, vorbindu-i; iar Coca rîdea fericită, cum n-o mai văzusem niciodată rîzînd”. Era îmbrăcată în alb „ca o mireasă, cu o pălărie florentină, el într-un costum închis, profesional, pe cînd praful, istoric, stîrnit în anotimpul torid, secetos, îi învăluia pe cei doi amanţi în stilul clasic italian…” A doua zi apăru din nou trăsura pe drumul spre gară: „Coca mîna caii, semeaţă, însă tristă, tulburată… Un an mai tîrziu, murea. Mormane de liliac îi acopereau mormîntul. Era de Paşti./ De atunci ştiu că liliacul miroase, dulce, suav, şi-a moarte şi-a iubire, împerechindu-le…”

În 1939, Lucian Blaga avea 44 de ani. Ştiam că Erosul, iubirile, misterul feminin străluceau pentru el cu putere în „corola de minuni” a lumii… Ştiam că l-au preocupat permanent şi profund, nu doar în poezie… Dar nu mi-aş fi imaginat că la vîrsta aşa-numită critică a trecut munţii, chemat, îndrăgostit de o nestemată din Urziceni. Mărturia lui Constantin Ţoiu este extrem de preţioasă. Rămînem însă cu amărăciunea pierderii poate definitive a poeziilor de dragoste pe care Blaga i le-a scris iubitei sale. Fratele acesteia, decăzut material după 1944, voia să vîndă manuscrisele. „Le citeam lacom pe loc (cînd prietenul l-a vizitat la „Gazeta literară” – nota mea) şi pot să spun că erau grozave”. L-a sfătuit pe tovarăşul său de boemă să vîndă manuscrisele Academiei. Dar nu se mai ştie ce a făcut „fiul aventuros” al avocatului Rădulescu din Urziceni cu cele peste douăzeci de poeme ale lui Lucian Blaga şi unde or fi ajuns ele. În minte îmi vine celebrul vers al autorului Poemelor luminii: „Risipei se dedă florarul…”

Ca de atîtea ori, realitatea bate ficţiunea. Dar pentru asta este nevoie ca ea să fie scrutată de ochiul celui care, aidoma Clasicului, simte enorm şi vede monstruos. Sub pana prozatorului, ele capătă o anumită patină istorică, depăşesc evenimenţialul efemer şi se înscriu într-o altă ordine. Iată întîlnirea cu Matei Călinescu, la finele deceniului şapte al secolului trecut, în capitala Marii Britanii, unde criticul se afla la studii. Constantin Ţoiu tocmai suportase, în casa unor amici englezi, „ironia protectoare” cînd şi-a aprins o ţigară Carpaţi, al cărei fum mirosea „a ciorap ars, ciorapul unui soldat după săptămîni petrecute pe cîmpul de luptă”. Cît de puternic poate fi gôut de terroir, adică gustul ţărînii de acasă?! „Cum m-a văzut (Matei Călinescu – nota mea) eminentul critic rosti cu înfrigurare: N-ai o Carpată?!… Am scos la iuţeală pachetul ordinar. Matei aprinse în pripă ţigara şi începu să tragă din ea cu nesaţul, pervers, al unui ins potolindu-şi în fine perversiunea. Mă uitam la el cum fuma. Cum asculţi Bach. Concentrat, cu capul uşor aplecat într-o parte şi niţel în jos, cum ar capta un mesaj capital, şi cu împăcarea, beatitudinea, extazul ce-l poartă pe figurile lor bîntuite toţi drogomanii”. Scena evocată aici îmi aminteşte de cea povestită în altă parte de autorul „Căderii în lume”. Acolo era vorba de un scriitor român plecat din ţară de o jumătate de secol pe care l-a întîlnit în Spania şi care îl întreba dacă mai există la Rîmnicul Sărat „brutăria aia din centru cu doi salcîmi în faţă, unde în zori – geamurile arzînd de văpaia cuptorului –, se scotea pîinea cea mai bună. Umbla prin jurul Madridului, să dea de ceva asemănător, găsise ceva într-un loc dar nu se compara! Doi salcîmi?! am zis, prefăcîndu-mă că scotocesc prin memorie. Sigur! am minţit, există, domnule, sînt acolo, la locul lor, şi brutăria, e o brutărie grozavă… Să-i fi zis că, într-o jumătate de veac totul se schimbă, chiar şi ideea schimbării? N-am vrut să-l dezamăgesc; era locul său sfînt, şi el oricum dăinuia în memoria sa ca un arhetip”. Dar să revenim la Bucureşti, unde nu prea miroase a săpun Imperial Leather şi a tutun bun de pipă ca la Londra şi nici a leandru înflorit ca la Roma, cum scrie Constantin Ţoiu. Sîntem în 1970, în redacţia revistei Luceafărul, unde autorul Memoriilor din cînd în cînd era secretar de redacţie. Scena este demnă de Gogol. Eroul ei: un alt eminent critic, dar şi prozator, Alexandru George. Acesta „intră în birou cu sacoşa sa de piaţă căptuşită dedesubt cu piele, să ţie. În stînga mea, la masa de lucru, se afla Sînziana Pop; în dreapta, Gabriela Melinescu. Două fete frumoase, simpatice, cărora într-o zi le cumpărasem două berete albe, identice./ Alexandru George se aşezase timid în colţul mesei la care lucra Gabriela. Mă făceam că nu văd, deşi vedeam. La un moment dat, s-a auzit un zdrăngănit ca de bucătărie, apoi un rîs, un rîs nebun, al Melineascăi. Cînd m-am uitat, pe biroul ei văzui o oală nouă, roşie, şi o cratiţă albastră nou-nouţe, achiziţia cavalerului singuratic, burlac, gospodar, a criticului pe care îl admiram atît./ Gabriela a venit rîzînd cum rîdea autoarea jurămîntului de castitate şi sărăcie. Alexandru George, întors spre noi, ne privea mirat. Nu înţelegea./ Acesta a fost momentul nu că e «sucit», cînd am înţeles că are geniu./ Am certat-o ulterior pe Gabriela: fanţii de duzină, i-am zis, aduc flori pieritoare, lipsite de consecinţe; bărbaţii adevăraţi oferă aleselor lor tot ce se poate să dea vieţii substanţă, tărie, fidelitate profundă, sarea… sarea shakespeariană din bucate!…”.

Călinescu însuşi l-ar fi putut invidia pe Constantin Ţoiu pentru această scenă…

„Monşerilor, dacă Petru Dumitriu se-ntoarce (din exil) ne beleşte pe toţi” – le-ar fi spus Marin Preda unor confraţi, între care se afla şi Constantin Ţoiu. Autorul „Cronicii de familie” era perceput de toată lumea literară ca cel dintîi dintre prozatorii români afirmaţi în epoca postbelică. Nina Cassian nota în jurnalul ei, la New York, cu detaşare: „Petru Dumitru, fără îndoială cel mai mare prozator român de după război („c’est mon opinion et je l’admets”)”. E limpede că Petru Dumitriu îi stimula şi poate chiar îi fascina pe ceilalţi doi mari: Marin Preda şi Eugen Barbu. Acesta, aflăm de la Constantin Ţoiu, mărturisea, mult timp după plecarea lui Petru Dumitriu, într-un text trimis „Gazetei literare”: „Mi-e dor de P.D.”, Îl adora şi totodată îl invidia pentru cultura şi rafinamentul său iar Marin Preda îl invidia, şi el, dar altfel – „cu umorul ieşit din forţa înzestrării sale”. E de reţinut mărturia lui Constantin Ţoiu despre Petru Dumitriu şi, implicit, despre o epocă pe cît de dramatică, pe atît de complexă: „Acest prozator român atît de puternic şi totuşi neliniştit a avut întotdeauna trebuinţă de o ideologie, adjuvantă, ca şi cum, singur, înaintea lumii, n-ar fi fost în stare să facă faţă. Nefiind în întregime nici moral, nici complet amoral. Deşi, ca să fim drepţi, închipuţi-vi-l pe Marchizul de Sade la o cafeluţă cu Leonte Răutu, acesta explicîndu-i necesitatea unor biografii contemporane, cu muncitori. Nu cu boierii „Cronicii de familie”, cavoul somptuos, baroc, stil secolul XIX./ Generaţiile viitoare vor înţelege. Au fost, în cea de-a doua parte a secolului XX, scriitorii nevoiţi să lucreze doar cu o jumătate de intelect liber, dacă nu cu un sfert; au fost şi ei, au scris, şi asta era viaţa lor, care e una singură, vrînd-nevrînd, ca şi istoria: Notre histoire est noble et tragique/ Comme le marque d’un tyran…/ De aici înainte, cititorii au de ales între textişoarele nevolnicului, plîngăciosului Goma şi arta seniorială a lui Petru Dumitriu./ Dacă se poate face o alăturare”. Se poate, aş spune, dar fără nici o relevanţă. Dacă Eugen Barbu – „ancorat, definitiv, cu talent şi vervă, în lumea periferiei bucureştene, pizmuia otrăvit, boieria, şi-n viaţă şi-n scris, a lui… P.D”, deşi „îl adora”, „cu Marin Preda, era altceva. Talentul său se oprea la bariera oraşului… Şi el îl invidia pe Petru Dumitriu”. Aş fi foarte curios să aflu dacă şi de ce îl invidia Constantin Ţoiu pe Marin Preda?! Într-o însemnare dintr-un fel de jurnal intim al celui care a scris Obligado şi Căderea în lume am subliniat această observaţie: „Impresia de veridicitate pe care ţi-o dă o pagină de Marin Preda sau Petru Dumitriu, de apucare a realităţii în toate articulaţiile ei…” Nu trebuie să fii mare psihanalist, pentru a-ţi da seama că e vorba de ceea ce aş numi un complex Preda la autorul „Memoriilor din cînd în cînd”. Şi pentru că veni vorba de Marin Preda, iată o scenă petrecută în biroul directorial al acestuia de la Editura Cartea Românească, povestită de prozatorul pur sînge Constantin Ţoiu. Protagonişti sînt creatorul Moromeţilor şi Alexandru Ivasiuc: „Marin Preda aproape că zbiera cu spume la gură…: «Şi mai lasă-mă naibii, cu Marx al tău! Să-l văd eu pe tac-tu că ară pămîntul de dimineaţă pînă seara, că apasă întruna pe coarnele plugului, nemîncat, cu soarele-n cap, să-l văd!… Ei, să te văz acuş, Alexandre, îmi ziceam (cum îi ziceam eu lui Ivasiuc), care Ivasiuc, trăgînd aer în piept cu furie, explodase: «Dar să-l văd eu pe tatăl tău (adică Moromete) că citeşte mii şi mii de volume, zeci de mii şi mii de cărţi pe an, toată biblioteca, – ai? să-l văd!»/ Aici, se întîmplase o minune. Din toată ura ţărănească ce i se citea în glas, pe figură, Marin Preda scoase instantaneu un behăit al lui, cum făcea, o behăială lungă şi veselă, admirativă, şi apropiindu-se de Ivasiuc, îi pune mîna pe umăr: – aşa e, monşer, aşa e! făcea./ Mă uitam la ei uluit. Mai ales la Preda. De cînd sînt scriitori pe lume, aşa ceva nu se mai văzuse”.

Şi încă o scenă (cuvînt ce revine des în Memorii din cînd în cînd) caracterizată de el însuşi, cu o candoare specifică artiştilor veritabili, ca fiind „cel mai emoţionant şi mai grăitor moment literar al Planetei…”, petrecut „În Rusia! Tocmai în Rusia! La Tobolsk”, în inima Siberiei. Descinsese acolo o delegaţie de scriitori din mai multe ţări. După obişnuitele cuvîntări, un stol de copii s-a repezit, fiecare cu braţele pline de cărţi, pentru a obţine autografe. Autografe pe volume ce nu erau ale oaspeţilor de faţă. Dar „un coleg rus, văzîndu-ne atît de încurcaţi, ne lămurise pe loc. Copiii învăţaseră la şcoală că toţi scriitorii din lume erau de fapt nişte fraţi şi că oricînd puteau semna unul pentru altul./ Aşa se face că m-am iscălit, fără nici o ruşine, pe Învierea pe Crimă şi pedeapsă… pe Serile în cătunul de lîngă Dikanka… pe Suflete moarte…/ Cu Rusia nu-i de glumit”.

Pagini literalmente memorabile a scris Constantin Ţoiu despre vechii cronicari. De pildă, eseul intitulat „De mîna lui Neculce. Cel dintîi prozator român” – o demonstraţie „pe viu”, vreau să spun pe text, cum „din chinul unei limbi încă neformate, ca scris, se nasc expresii concise, derutante, stîngace în aparenţă, însă încărcate de o surprinzătoare putere de sugestie”. De la monumentala Istorie a lui Călinescu nu-mi aduc aminte să se fi mai scris atît de revelator despre cronicari, despre vechile lor cronici şi, helas, despre „jocul obscur al istoriei”… Constantin Ţoiu face un admirabil şi fecund exerciţiu de virtuozitate stilistică. Textul prozatorului contemporan şi cel al cronicarului de acum trei veacuri se împletesc în nişte naraţiuni de o seducătoare fluiditate, ilustrînd astfel o uimitoare continuitate şi corespondenţă – peste timp – de spirit, de artă portretistică, de filosofie a istoriei şi a existenţei, de poezie şi de talent, dar şi de elan epic. Uciderea lui Miron Costin, din ordinul lui Constantin Cantemir, domnitorul incult, plecîndu-şi urechea la „haita lui de oportunişti”, este evocată de Neculce cu un suflu de tragedie antică: „Tată ignar al primului domnitor intelectual din istoria ţărilor noastre şi autor moral al executării altui mare intelectual autohton”, Cantemir bătrînul este perceput el însuşi ca un erou de tragedie antică. Tristeţea şi căinţa tiranilor sînt la fel de zguduitoare ca şi crimele pe care ei le-au comis: «…Mult se căiè ce-au făcut el şi de multe ori plîngea între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de l-au tăiat»”. După ce citează această frază din cronica lui Neculce, Constantin Ţoiu comentează făcînd psihologie de mare fineţe: „Dar şi unui regret îi trebuie timp, o parte din viaţă, ca să ispăşeşti. Nici un an n-a mai apucat să trăiască bătrînul, şi îşi dete sufletul. Mulţi despoţi, la capătul carierei lor, avură lacrimi multe pe obraz… Posedînd totul, ce le mai lipsea era doar mila./ E valoarea umană care costă cel mai puţin./ Istoria este însă o zeiţă păgînă. Ea înregistrează, şi-atît./ Iar dacă ai puterea să o priveşti în ochi, din ochii ei de cremene ţîşnesc doar fulgere; şi, din artere, dacă o tai, curge nu sînge – curge cerneală…”.

Este cerneala cu care poţi scrie şi lăsa posterităţii o cronică a cuceririi de către spanioli a imperiului lui Montezuma, precum cea a lui Bernal Diaz, sau una de valoarea, inclusiv literară, mai ales literară, a celei pe care ne-a lăsat-o cronicarul moldovean. Valoare pe care lectura, norocoasă pentru Neculce, a unui rafinat cititor şi profesionist al naraţiunii o pune cu atît mai mult în lumină: „…teribil personaj acest Cantacuzin! Un Boss ahtiat de cultură. N-a editat el Biblia de la Bucureşti? Un tip de renaştere valahă, dozînd în părţi egale inteligenţa rafinată şi otrava, argumentul fiind şi cucuta, lichidîndu-şi cu sînge rece adversarii, pînă cînd pieri şi el otrăvit…/ Cum arăta el? Neculce l-a văzut şi l-a prins în această frază grea: Om mare la stat cu ochii ca de bou, harnic, darnic, milă mare făcè la străini, la slujitori. Cheltuiè mult, să-şi facă nume, iar nu să strîngă./ Un generos în aparenţă, mînuind cu iscusinţă arma vremii, corupţia (A vremii, numai?…)”.

Naratologii – cei care or fi mai fiind după moda anilor ’60 şi ’70 cînd, ca şi semioticienii, atunci răsăriţi precum ciupercile după ploaie, băteau apa în piuă, şi încă fără graţie, nobismul şi mimetismul lor trădînd, în fond, mari carenţe de sensibilitate şi talent – ca şi demistificatorii de serviciu – nu au decît să ia aminte de cum trebuie citită şi pusă în valoare literatura română veche. Autorul „Galeriei cu viţă sălbatică” descoperă cu voluptate „frumuseţi şi preţuri noi” în Letopiseţul cronicarului moldovean, operă a cărei cadenţă, constată el, este cea „în care scrisul prozei noastre merge şi astăzi…”.

Sub condeiul lui Constantin Ţoiu lumea din Letopiseţul lui Neculce iese din negura vremurilor, se animă miraculos şi auzim scrîşnetul penei bătrînului cronicar prin care trece ecoul istoriei…

Revista indexata EBSCO