Nov 15, 2017

Posted by in Istorie literara

Constantin CUBLEȘAN – Ivan Turbincă – un Sisif al derizoriului

 

Aproape fără excepţii, nuvela Ivan Turbincă a fost  discutată de-a lungul vremii ca o creaţie pe motive folclorice, fiind taxată drept basm popular, redat de mucalitul humuleştean. Într-un fel, pe bună dreptate căci naratorul are un discurs oratoric specific atîtor povestitori de snoave de pe la sate (George Panu, în amintirile sale de la „Junimea” scria: „La «Junimea», culegătorii şi povestitorii de poveşti erau d-nii Slavici şi Pompiliu”, la care îl adăuga pe Lambrior – „Lambrior cînd voieşte scrie în limba ţăranului, scrie tot aşa de pur ca şi Creangă, aş putea zice mai remarcabil decît Creangă”, căci „Creangă rămîne ţăran povestitor toată viaţa”[1]) numai că, adesea folcloriştii se află în mare încurcătură neputînd identifica poveştile lui Crangă în cuprinsul arsenalului popular, pentru că el nu este un culegător, cum credeau înşelîndu-se unii şi alţi, ci un creator de literatură autentică în manieră populară.

Inspiraţia pentru intriga nuvelei Ivan Turbincă, dacă e să luăm motivul sechestrării Morţii e de o circulaţie universală şi se regăseşte la mai toate popoarele lumii. Alexandru Macedonski, bunăoară, a scris o piesă, Uncheşul sărăcie, pe acelaşi motiv, preluîndu-l din circuitul literaturii populare franceze: „M-am condus în tot decursul acestei piese după scenariul legendei franceze – nota autorul –, deoarece ea a fost tratată în diferite limbi, fiind astfel foarte cunoscută atît în Franţa, cît şi în Germania, Italia sau Englitera”[2]. Numai că, n-a luat motivul tocmai din legenda populară franceză ci din piesa domnilor E. d’Hervilly şi A. Grévin, Le Bonhomme Misère, fapt pentru care a şi fost învinuit de plagiat. Or, dacă e pe-aşa, el putea foarte bine să preia motivul de la Ion Creangă, care publicase nuvela în „Convorbiri literare” din 1 aprilie 1878, în vreme ce piesa ilustrului poet a apărut în „Literatorul” abia la 15 martie 1881. Dar, dacă e să coborîm mai adînc în istoria culturilor europene, vom găsi motivul şi în legendele Olimpului, pus pe seama lui Sisif. Interesant e că mai toţi comentatorii mitului lui Sisif s-au referit la pedeapsa de a duce la nesfîrşit un bolovan pînă pe vîrful muntelui, de unde acesta se prăvăleşte la vale, condamnatul trebuind să ia efortul mereu de la început. Această cărăuşie inutilă e un motiv de-acum generalizat în toată lumea, însă el vine ca finalitate în tratarea unui alt motiv, tot atît de fascinant, anume acela al sechestrării Morţii, faptă de care se face vinovat întemeietorul oraşului Corint (fiul lui Eol), pedepsit pentru aceasta de însuşi marele Hades. Sisif era vestit pentru viclenia sa (Homer îl consideră ca pe cel mai viclean om din Grecia), pentru şiretenia şi isteţimea cu care adunase comori însemnate. Cînd a venit la el Thanatos, „întunecatul zeu al morţii”, zice N.A. Kun, în Legendele şi miturile Greciei Antice, pentru a-l duce în împărăţia lui Hades, Sisif îl ia cu binişorul şi în cele din urmă îl leagă în lanţuri. Din clipa aceea pe pămînt n-a mai murit nimeni, stricîndu-se astfel rînduiala pe care Zeus o statornicise cu străşnicie. Supărat pe o aşa faptă, mai marele Olimpului l-a trimis pe Ares, zeul războiului, ca să dezrobească Moartea. Ceea ce şi face smulgîndu-i deopotrivă sufletul lui Sisif pe care îl duce în împărăţia umbrelor. Plecînd de-acasă, o învaţă pe soţia sa să nu-i îngroape trupul aşa că ajus în lumea subpămînteană îl roagă pe Hades să-l îngăduie a se întoarce pe pămînt pentru ca astfel soţia să-i poată aduce jertfele de cuviinţă la înmormîntare. Hades se învoieşte dar lui Sisi nici prin cap nu-i trece să se mai întoarcă. Luînd seama, Hades îl trimite din nou pe Thanatos să-i ia sufletul lui Sisif, pentru totdeauna în împărăţia umbrelor. Ceea ce, de data aceasta se şi întîmplă. Dar, trupeşte păcălitorului îi fu dată o grea osîndă: „să împingă un bolovan uriaş spre vîrful unui munte înalt şi prăpăstios. Sisif munceşte încordîndu-şi toate puterile. Sudoarea îi curge şiroaie din pricina muncii istovitoare”[3]. E o caznă cumplită, mai ales că prin absurdul ei, Sisif trebuie să-şi ispăşească, tragic, toate batjocorile pe care le pricinuise semenilor. „S-a înţeles, fără îndoială – comentează Albert Camus în celebrul său eseu – că Sisif este eroul absurd, atît prin pasiunile, cît şi prin chinul său. Dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru viaţă i-au adus acel supliciu de nespus al fiinţei care se străduieşte în vederea a ceva ce nu va fi niciodată terminat. E preţul care trebuie plătit pentru pasiunile de pe acest pămînt”[4]. Ivan Turbincă ajunge şi el să plătească, în cele din urmă, pentru toate năstruşniciile sale, dar mai ales pentru faptul că o vîrîse în tolba sa minunată pe cea pe care Dumnezeu o rînduise să ia vieţile oamenilor de pe pămînt. „De-acum înainte – îi zice Moartea, după ce Dumnezeu dă poruncă să fie eliberată, a doua oară, de data aceasta din sicriul pe care îl făurise Ivan, nemaiavînd asupra sa turbinca cea făcătoare de minuni – ai să fii bucuros să mori; şi ai să te tîrîi în brînci după mine, rugîndu-mă să-ţi ieu sufletul, dar eu am să mă fac că te-am uitat şi am să te las să trăieşti cît zidul Goliei şi Cetatea Neamţului, ca să vezi tu cît e de nesuferită viaţa la aşa de adînci bătrîneţe”. Cazna lui Ivan, de aici înainte, e tot atît de tragică (în grotescul ei) şi de absurdă, precum cea a lui Sisif, numai că transportul bolovanului este înlocuit cu obligaţia de a se veseli după voia pe care o avusese, petrecăreţ, în viaţa cea de toate zilele:„s-a apucat el, în ciuda Morţii, de tras la mahorcă şi de chilit la ţuică şi holercă, de parc-o mistuia focul./ – Guleai peste guleai, Ivane, căci altfel înnebuneşti de urît, zicea el (…) Şi aşa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate”. Petrecăreţ de nevoie nu mai e, fireşte, nici o plăcere. Misiunea olimpiană a lui Sisif e translată aici în derizoriu, de către un Sisif de condiţie vulgară.

Ivan, la rîndul său, eliberat dintr-un soi de capcană straşnică, din armata în care fusese lipsit de plăcerile adevărate ale vieţii, o perioadă atît de lungă încît putea echivala, la o adică, cu întreaga sa viaţă, hălăduieşte prin lume, fără vreun ţel major anume, umblînd pe un drum ce pare a nu duce nicăieri, avînd în buzunar doar două carboave (spre deosebire de Sisif care acumulase averi însemnate prin viclenia sa, dar Ivan abia de-acum înainte îşi poate valorifica isteţimea în dobîndirea de bogăţii, e adevărat, bogăţii lumeşti, care pe el în satisfac îndeajuns), cîntînd (încă rămas cu voia bună de pe urma rachiului băut împreună cu tovarăşii de arme de care se despărţea), mergea „şovăind cînd la o margine de drum, cînd la alta, fără să ştie unde se duce”.  Aşa se face că la un moment dat, de pe „o cărare lăturalnică”, îl zăresc doi călători mai aparte, şi ei mergînd „la întîmplare”, nefiind alţii decît Dumnezeu şi Sfîntul Petre, care obişnuiau să cerceteze astfel, incognito, întîmplările lumii. Motivul acesta al pribegiei lui Dumnezeu în tovărăşia Sfîntului Petre pe pămîntul pe care îl dăruiseră oamenilor, este unul foarte frecvent în creaţia noastră populară, tratat mai ales sub aspect umoristic ori satiric.

În primul moment, Sfîntul Petre, circumspect, întrucît mai avusese experienţe neplăcute cu asemenea oameni… veseli, îi propune lui Dumnezeu să-l ocolească: „Doamne, zise atunci Sfîntul Petre, spăriet: ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm la o parte, nu cumva ostaşul acela să aibă harţag, şi să ne găsim beleaua cu dînsul. Ştii c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală”. Dumnezeu, care le ştie pe toate, îşi linişteşte tovarăşul de drum: „N-ai grijă, Petre, zice Dumnezeu. De drumeţul care cîntă să nu te temi. Ostaşul acesta e un om bun la inimă şi milostiv”. Şi, ca să facă dovada cunoaşterii sale la oameni, se-nvoiesc a-l pune la încercare: „Sfîntul Petre se pune jos la un capăt de pod, iar Dumnezeu la celălalt şi încep a cere de pomană”. Văzîndu-i, Ivan nu stă pe gînduri, scoate cele două carboave şi le dăruieşte celor doi: „Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau, şi Dumnezeu mi-a da, că are de unde”, şi-şi vede mai departe de drum, liniştit. Proba e făcută. Ivan se dovedeşte astfel a fi, într-adevăr, „un om bun la inimă şi milostiv”. Cei doi cerşetori îl ajung din urmă iar Dumnezeu îi lămureşte întîmplarea: „Eu sînt cerşetorul pe care l-ai miluit acolo la pod, Ivane. Şi cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu, zice Scriptura. Na-ţi împrumutul înapoi, căci noi nu avem trebuinţă de bani. Ia numai am vrut să dovedesc lui Petre cît eşti tu de milostiv. Află acum, Ivane, că eu sînt Dumnezeu şi pot să-ţi dau orice-i cere de la mine, pentru că şi tu eşti om cu dreptate şi darnic”. Ivan nu stă pe gînduri. Ce avea să-i ceară, cînd el încă nu ştia nimic despre ce urma să facă în viaţă? Aşa că îi cere ceva ce poate fi de mirare la o primă vedere. Dar, în compensaţie la ceva de care avusese parte în armată, adică de captivitate. (Să ne amintim că Bădiţa Vasile fusese prins cu arcanul pentru a fi dus la oaste.) Aşa că îi cere ca turbinca sa să poată deveni cînd va voi, o capcană pentru cine va dori el să ajungă în ea: „Doamne, dacă eşti tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te, blagosloveşte-mi turbinca asta, ca, ori pe cine-oiu vrea eu, să-l vîr întrînsa; şi apoi să nu poată ieşi de aici fără învoirea mea”. Dumnezeu pricepe tîlcul cererii şi îi satisface dorinţa invitîndu-l ca atunci cînd s-a sătura de umblat prin lume să meargă să-i slujească la poartă, că nu i-a fi de rău.

Şi în piesa lui Al. Macedonski Dumnezeu împreună cu Sfîntul Petre ajung într-un sat, pe o vreme rea, iar pentru a se adăposti încearcă mai întîi la casa bogătanului care, fireşte, îi alungă. Îi primeşte în schimb, cu bunăvoinţă, cel mai sărac om din sat, oferindu-le nu doar sălaş ci şi ceva de mîncare. Drept răsplată, Dumnezeu promite, tot aşa, să-i împlinească o dorinţă. Dornţa uncheşului e la fel de ciudată: să poată să oprească în rămurişul înalt al părului din ogradă, pom din care se hrănea cu fructele-i dulci, pe care i le furau însă  vecinii, fără ca el să izbutească a-i prinde şi a-i pedepsi. Dumnezeu, înţelegînd şiretenia, se-nvoieşte, apoi îşi vede mai departe de drum.

Într-o situaţie oarecum similară, Ivan ajunge ostenit la casa unui boier, căruia îi cere găzduire. Acesta „văzînd că Ivan este om împărătesc” nu-l alungă dar îi rînduieşte să doarmă „în nişte case nelocuite” în care se aciuiseră dracii:„Las’! dacă nu i-a da odihna pe nas, zice boierul în gîndul lui (…) să vedem care pe care! Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul!”. Ne putînd suporta batjocora necuraţilor, de peste noapte, Ivan se înfurie şi la comanda: „Paşol na turbinca, ciorti!”, îi vîră pe draci în capcana turbincii sale, în care, mai spre dimineaţă, ajunge şi Scaraoţchi („căpetenia dracilor”), venit să vadă ce-i cu supuşii săi de nu i se mai înfăţişează. De cum se face ziuă, spre mirarea boierului, Ivan îi cere o grămadă de „palce” cu care mai apoi îi bate la fund, ostăşeşte, pe draci, scoţîndu-i, rînd pe rînd, unul cîte unul, din turbincă.

Toată istoria aceasta dobîndeşte o turnură fantastică iar intriga are ceva din picanteria nuvelelor boccacciene (conflictul „este creat cu mijloacele nuvelei”, zice Al Piru[5]), dramatismul întîmplărilor fiind însă parodic, dacă ne raportăm la măreţia mitologică a demersurilor viclene ale lui Sisif. (Valeriu Cristea e de părere că avem de-a face cu o „parodie evanghelică”, dezvoltînd ideea lansată de Moartea care îi spune lui Ivan, înciudată:„De mult erai tu mătrăşit din lumea asta şi ajuns de batjocura dracilor, dacă nu-ţi intra Dumnezeu în voie mai mult decît însuşi fiului său”, considerînd astfel că Ivan „în parodie joacă rolul lui Isus”[6]).

Ion Creangă nu poate fi bănuit că ar fi cunoscut Decameronul. Nici vorbă. Dar el, pe măsură ce înainta în lecturi („citea, studia”, „cumpăra cu mare interes cărţi şi-şi încropea ceea ce însuşi a numit Biblioteca Creangă[7]), ascultînd cu atenţie producţiile literare ale altor junimişti, producîndu-se la rîndul său cu texte epice, urca în evoluţie artistică, de la Capra cu trei iezi (1875) sau Punguţa cu doi bani (1876), la Moş Nichifor Coţcariul (1877) sau Povestea lui Arap-Alb (1877), ambiţiona (nemărturisit) să scrie cît mai artistic cu putinţă, depărtîndu-se de snoavele şi poveştile „pe uliţa mare”, pentru a-şi da adevărata măsură în Amintiri din copilărie, operă considerată de mulţi exegeţi ca fiid un roman. Tot aşa, Ivan Turbincă, prin construcţia epică pe multiple planuri, poate fi  trecută cu uşurinţă în rîndul nuvelelor. Discuţia aceasta în plasă teoretică n-ar avea, la urma urmelor, vreo importanţă prea mare, dacă n-am reţine faptul că personajul Ivan, devenit Ivan Turbincă, depăşeşte în complexitatea lui comportamentală şi de gîndire, tipologiile obişnuite ale eroilor populari. Judecat alături de un Sisif mitologic, el însuşi suportînd o pedeapsă asemănătoare, numai că dusă în derizoriu, ilustrează în literatura noastră, la cote de vîrf, tipologia păcălitorului păcălit.

Văzînd şi încredinţîndu-se de puterea turbincăi, Ivan mulţumit de isprava sa, o porneşte voiniceşte la drum „întrebînd din om în om unde şede Dumnezeu. Dar toţi pe cîţi întreba dădeau din umeri neştiind ce să răspundă la aşa întrebare ciudată”, hotărît să slujească la poarta raiului, după cum însuşi Dumnezeu îl invitase să facă. Ajuns, în cele din urmă, acolo, îşi face serviciul ca un ostaş veritabil. Dar, mai ales pe Moarte nu o lasă să treacă pragul raiului pentru a primi de la Dumnezeu însărcinări noi. O ţine la poartă şi însuşi se prezintă în faţa lui Dumnezeu întrebînd ce să-i transmită acesteia. Bine-nţeles, răstălmăceşte poruncile, cu bună ştiinţă, bătîndu-şi joc de Moarte şi ţinînd-o mereu sub ameninţarea turbincăi. „- Stoi, Vidma! Unde vrei să te duci?

  • La Dumnezeu, Ivane, să vedem ce mi-a porunci.
  • Nu-i voie, zise Ivan; las’ că mă duc eu să-ţi aduc răspuns.
  • Ba nu, Ivane, trebuie să mă duc eu.

Ivan atunci, văzînd că moartea dă chioară peste dînsul, se stropşeşte la ea zicînd:

  • Paşol, Vidma, na turbinca!

Moartea atunci. Neavînd încotro, se bagă în turbincă şi acuş icneşte, acuş suspină, de-ţi venea să-i plîngi de milă”.

Isprava se repetă pînă ce Dumnezeu se mînie, dă drumul Morţii şi îi zice: „destul de-acum; ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mîncat mălaiul! (…) ţi-a venit şi ţie rîndul să mori; n-am ce-ţi face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci şi Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai aşa, degeaba, cum crezi tu”. Ivan îi cere păsuire de trei zile pentru a-şi face însuşi coşciugul şi cînd acesta e terminat, Moartea se prezintă, ca s-l treacă pe lumea cealaltă. Isteţ, nevoie mare, Ivan dă să se potrivească în raclă dar nicidecum nu se aşează cum trebuie, pînă ce Moartea se înfurie şi se aşează ea în locul lui Ivan, ca să-i arate cum e rînduiala să stea, cu mîinile pe piept. Atunci, Ivan cu grăbire închide capacul sicriului şi Moartea ajunge din nou captivă. Văzînd una ca asta, Dumnezeu „lasă Moartea la liman ca să se răzbune şi ea acum pe Ivan. Răzbunarea este pe măsura caznei pe care a primit-o şi Sisif. Numai că, în locul bolovanului pe care fiul lui Eol trebuie să-l care la nesfîrşit pe povîrnişul muntelui, fără a-l putea vreodată aşeza în vîrful acestuia, lucrare absurdă, la urma urmelor, Ivan primeşte pedeapsa de a trăi la nesfîrşit în petrecerile care i-au plăcut odinioară, adică într-un soi de promiscuitate şi de decădere morală, în neputinţa de a se îndrepta vreodată din păcatul înşelătoriei.

Privit astfel, Ivan este un Sisif al locului nostru, coborînd însă mitul olimpian într-unul de corvoadă promiscuă, lumească, pe măsura concepţiei sale despre viaţă („să-i aducă mai degrabă votchi, tabacioc, lăutari şi femei frumoase, că are gust să facă un guleaiu”), viaţa pe care voise s-o păcălească prin orice mijloace, crezînd că astfel va putea evita Moartea, adică trăind de-a lela, fără vreo finalitate pozitivă pentru sine şi prea puţină pentru semenii săi, chiar dacă izbutise să-i scape de draci pe unii. E perspectiva din care scriitorul Ion Creangă se arată a fi un vizionar în legătură cu destinul naţiei, rămînînd, ca şi Caragiale prin satira socială din schiţele şi piesele sale, ca şi Eminescu prin demascarea racilelor societăţii în publicistică şi nu numai, un actual sancţionar al destinului nostru de a nu putea finaliza niciodată nimic major cu adevărat, ducînd povara unui trai de înşelătorie de mînă mică, recunoscînd astfel în destinul lui Ivan Turbincă însuşi destinul nostru într-o istorie actuală în care izbutim mereu prin practica păcălelilor, păcălindu-ne, de fapt, pe noi înşine. Mucalitul diacon se dovedeşte a fi, prin destinul tragi-comic al eroului său, Ivan Turbincă, un bun şi profund cunoscător al coordonatelor (ca să nu spun apucăturilor) firii neamului său (al nostru), trăitor în toate epocile istoriei, din străvechime pînă astăzi.

 

[1] George Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi. Ediţie, prefaţă şi tabel cronologic de Z. Ornea. Editura Minerva, Bucureşti, 1998

[2] Alexandru Macedonsky, Nota autorului. În Note la Uncheşul sărăcie. În Opere vol. IV. Teatru. Editura Minerva, Bucureşti, p. 682

[3] N.A. Kun, Legendele şi miturile Greciei antice. În româneşte de P. Donici şi M. Leicand. Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 111-112

[4] Albert Camus, Mitul lu Sisif, Traducere de Irina Mavrodin. EPL, Bucureşti, 1969

 

[5] Al. Piru, Prefaţă la vol. Ion Creangă, Amintiri, poveşti, povestiri. ESPLA, Bucureşti, 1960, p. III-XIV

[6] Valeriu Cristea, „Ivan Turbincă” între basm şi parodie. În Despre Creangă. Editura Litera, Bucureşti, 1989, p. 7-53

[7] Constantin Parascan, Preoţia lui Creangă. Cu un cuvînt înante de Pr. Nicolae Dascălu. Editura Sagittarius Libris, Iaşi, 2003, p. 69

 

Revista indexata EBSCO