Nov 15, 2017

Posted by in Istorie literara

Florica Gh. CEAPOIU – Din laboratorul lui Mihai Eminescu: Sonetul (I)

 

„Îl sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, îl sărbătorim chiar de două ori pe an, dar continuăm să rămânem descoperiţi faţă de el. Cu oricâte reuşite în cercetarea ştiinţifică şi istorică asupră-i, continuăm să fim vinovaţi, în două privinţe, în ce-l priveşte: întâi nu-l cunoaştem încă în întregime, apoi nu-l facem cunoscut altora în întregime, aşa cum a fost“ afirmă Constantin Noica („Introducere la miracolul eminescian“, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 2010, p. 283) şi am dat dreptate marelui filozof când, întru acest proiect laborios care s-a dovedit a fi încercarea la „integrala sonetiană eminesciană“ – din cadrul programului sonet muzical iniţiat şi coordonat de Florian Chelu Madeva – am păşit cu dorinţa, foarte clar exprimată, de-a îndemna la citirea şi cântarea lui Mihai Eminescu. Am urmat acest imperativ până la momentul când ne-am dat seama că textele literare deja cunoscute nu ne mai erau suficiente/eficiente şi, astfel, am hotărât să ne întoarcem la sursă, apelând la manuscrisele „Luceafărului poeziei româneşti“. În acest demers ne-am sprijinit pe lucrarea: „Academia Română, Manuscrisele Mihai Eminescu“, ediţie coordonată de Eugen Simion, Preşedintele Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Biblioteca Academiei Române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

Sonetele lui Mihai Eminescu, toate câte s-au identificat în manuscrise, se găsesc în volumele OPERE II–V, editate de Academia Română între anii 1943–1958, în ediţia critică îngrijită de Perpessicius, dar au rămas necunoscute cititorilor îndrăgostiţi de sonet. Este de mirare cum variante excepţionale – adevărate nestemate culese de Perpessicius din adâncul laboratorului de creaţie eminescian, forme prozodice impecabile, care reuşesc să redea toată vibraţia inimii şi strălucirea spiritului originar – au rămas zăvorâte în ediţia academică atât de valoroasă, dar prea depărtată de ochii şi sufletul cititorului.

Deoarece au ajuns la îndemâna publicului larg, în urma fotocopierii electronice realizate tot de Academia Română, prin strădania Domnului Preşedinte Eugen Simion şi a colectivului de specialişti condus de Domnia Sa, am putut citi manuscrisele sonetelor marelui nostru poet prin mijloace tehnice moderne, care – în mod special lupa electronică – ne-au permis să mărim imaginea filei de manuscris până la limita acceptată de o rezoluţie convenabilă pentru desluşirea scrisului. Intensitatea diferită pe scara de gri a culorii şi grosimea urmei lăsate de peniţă ne-au ajutat să recunoaştem unele intervenţii străine care, de-a lungul timpului, au alterat textul eminescian, iar acurateţea imaginii ne-a facilitat înţelegerea unor cuvinte şterse de poet printr-o linie sau în alt mod. Astfel, ne-am bucurat de fiecare cratimă, diacritică, virgulă sau linie de pauză care, după caz, există sau nu în manuscris, dar care completează/nuanţează în mod semnificativ conţinutul unui sonet deja cunoscut din ediţiile consacrate.

Prilejul acesta ne dă posibilitatea să răspundem Da! la întrebarea Domnului prof. univ. dr. Nicolae Georgescu („Din misterele literaturii române“, vol. II, 2016, p. 18): „va rezista ediţia Perpessicius cufundată în marea de cerneală eminesciană recreată în jurul ei“ de scanarea şi analizarea prin mijloace electronice a manuscriselor? Da! În privinţa sonetului ne-am confruntat nu numai cu „miracolul manuscriselor“, dar şi cu „miracolul citirii şi transcrierii lor în clar“. De frumuseţea acestor „miracole“ suntem copleşiţi, iar ediţia Perpessicius va rezista tehnicii moderne pentru că nicio lupă electronică, oricât de performantă, nu-l va putea înlocui pe Perpessicius şi rar se va găsi vreun cititor care să descifreze textul manuscriselor eminesciene fără ajutorul acestei ediţii. Totuşi, citirea prin mijloace electronice este utilă şi trebuie continuată deoarece (după Nicolae Iorga vom spune): „Nici un rând din Eminescu nu trebuie să rămână nepublicat“.

Perpessicius a transcris manuscriptele lui Mihai Eminescu după un criteriu ştiinţific bine conturat şi temeinic argumentat, bazat pe cronologia scrierii sonetelor şi pe filiaţia versiunilor, iar noi am prezentat versiunile preluate din manuscrise după acelaşi criteriu ştiinţific, recuperând fiecare sonet în parte din rădăcinile lirice care l-au hrănit şi l-au susţinut. În acest demers ne-am sprijinit pe cronologia şi filiaţia versiunilor indicate de Perpessicius şi, acolo unde a fost cazul, am intervenit tot pe baza observaţiilor lui Perpessicius, făcând anumite corecturi care s-au dovedit a fi necesare după analizarea întregului material documentar, existent în volumele OPERE II, III şi V.

Am întocmit anexa 1 care reprezintă oglinda grăitoare a laboratorului sonetului eminescian în întregul său, capabilă a evidenţia ramificaţii interesante, cuprinzând un spaţiu care, iată, se dovedeşte a fi tridimensional: timp–creaţie–interferenţe lirice. Vom înţelege mai bine fenomenul acesta, dacă vom urmări ordinea în care Mihai Eminescu a transcris penultimele versiuni ale unor sonete în submanuscrisul Sonete (cca 1878): 2261, 137 – Părea c-aşteaptă…; 2261, 138 – Sunt ani la mijloc…; 2261, 139 – Când mintea ta…; 2261, 140 – Oricare cap îngust…; 2261, 141 – Sauve qui peut; 2261, 141v – Iubind în taină, am păzit tăcere; 2261, 142 – Iubind în taină, am păzit tăcere; 2261, 143 – Te chem în somnul meu lipsit de pace; 2261, 144 – Ai nopţii aburi… sau înşiruirea versiunile definitive ale aceloraşi sonete în submanuscrisul Sarmis (1879): 2260, 235 – În somn adânc…; 2260, 236 – Sunt ani la mijloc…; 2260, 237 – Zburat-au ani ca stoluri…; 2260, 238 – Când amintirea…; 2260, 238 – Afară-i iarnă, viscol… Totdeodată, vom descoperi că Eminescu a lucrat simultan la mai multe sonete şi, în paralel cu acest proces creator, a trecut prin mai multe stadii de elaborare sonetul Veneţia.

Astfel, în spaţiul necuprins al laboratorului sonetului eminescian, s-a creat imaginea unui pom fructifer care, dintr-o rădăcină adânc înfiptă în cultura şi filozofia omenirii, cu puternice ramificaţii în istoria şi folclorul neamului, pe o tulpină înzestrată prin naştere şi destin să vibreze pe cea mai înaltă coardă lirică a spiritului creator, a dezvoltat această „corolă de minuni“ a sonetului românesc, menit a rămâne într-o veşnică „floare a tinereţii“, în umbra căreia – chiar dacă ar fi fost bine să nu se fi întâmplat aşa – au apărut şi roadele zădărniciei vieţii, amărăciunii şi înstrăinării poetului neînţeles de o lume incompatibilă cu aspiraţiile sale. De aici rezultă că, totuşi, cea mai potrivită structurare a unei cărţi de sonete pare a fi aceea rezultată dintr-o grupare tematică a poeziilor, deoarece: organizarea cronologică ar fi imposibil de realizat, gruparea după ultimul manuscris s-a dovedit a fi păguboasă (din două motive: în astfel de ediţii, anumite versiuni au devenit variante de sine stătătoare, separate de plasma originară şi putem exemplifica prin sonetele Şopteşte-mi, Clara…, Vorbeşte-ncet…, Nenorocit noroc de-a fi iubit, Azi oceanu-ntărâtat…, Când de-osteneală…, Chiar somnul meu…, Gândirea mea… etc., în timp ce anumite variante au rămas necunoscute ca fiind versiuni nedefinitivate de poet şi, în acest sens, sonetele Veneţia, Când amintirea… şi Părea c-aşteaptă… sunt grăitoare), iar diferenţierea sonetelor în antume şi postume nu îşi mai află justificarea.

În privinţa sonetelor antume, adevărul trebuie să vină dinăuntru manuscriptelor, adică din ceea ce există în spatele acestor poezii şi, pentru a înţelege cum au fost ele concepute, a trebuit se apelăm „la dezarticularea“ versiunilor existente în manuscrise şi la integrarea versurilor componente în structura poeziilor cunoscute din ediţiile consacrate. Am procedat aici „ca în ştiinţă, unde, la un moment dat, adevărurile noi le integrează pe cele vechi“, fără a le contrazice ca fiind neadevăruri.

Mihai Eminescu spune despre Kant că: „desface ca un ceasornicar întreg aparatul cugetării“, iar Constantin Noica îl completează, susţinând că „nu numai aparatul cunoaşterii“ trebuie „dezarticulat, ci însuşi obiectul cunoaşterii“. În acest mod, „lumea fenomenelor se descompune în partea ei de realitate materială şi partea de structură formală, în aşa fel încât asişti la refacerea lumii, undeva în laboratorul ei“. Astfel, toată viziunea triumviratului Kant–Eminescu–Noica asupra lumii este una de laborator, „un univers al apriori-ului“, în care „apriori-ul nu trebuie înţeles ca anterioritate în timp, ci anterioritate de fundamentare“ (Constantin Noica: „Introducere la miracolul eminescian“, 2010, p. 283).

Am reprodus, astfel, arborele genealogic al fiecărui sonet în parte, descoperind versiuni perfect conturate, în ceea ce priveşte forma şi conţinutul lor, care ar putea fi considerate drept variante de sine stătătoare, ce trebuie incluse într-un volum antologic de poezie eminesciană şi pentru care se pot compune partituri muzicale. În cazul sonetelor antume, ale căror manuscrise fie că s-au rătăcit, fie că nu au fost identificate până acum (manuscrisul C. 2281, 72 este transcrierea definitivă a sonetului Iubind în taină…), am mers mai departe şi „dezarticulând“ versiunile intermediare (în cazul Veneţia – pe ultimele: 2261, 266; 2261, 250 şi 2261, 144) am reuşit să ne facem o idee despre ceea ce ar fi trebuit să fie „dincoace“ de ele, adică poeziile cunoscute de noi din ediţiile tradiţionale. Procedând astfel, în cartea noastră intitulată: „Din laboratorul lui Mihai Eminescu: SONETUL“, lucrare tehnică şi estetică de Florica Gh. Ceapoiu şi Florian Chelu Madeva, aflată în curs de publicare la Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, nu am încercat să adaptăm manuscrisele la variantele cunoscute din ediţiile consacrate, ci am îndrăznit să atragem atenţia asupra neconcordanţelor care există între aceste variante şi versiunile din manuscrise. Am făcut uşoare corecturi la unele dintre sonetele cunoscute, acolo unde am descoperit diferenţe gramaticale evidente faţă de manuscris, erori care dăunează sonetului, dar care nu aparţin poetului ci editorului, fiind tributare unei descifrări defectuoase a manuscriptului sau culegerii eronate a textului tipografiat. De asemenea, am atras atenţia asupra punctuaţiei eminesciene care impune a fi respectată, înţeleasă şi însuşită, ajutând editorul în editarea textului fără a-l interpreta şi dându-i cititorul posibilitatea de a-l întâlni pe Eminescu, nu pe editorul său. Nu vom exemplifica, nici prin a da vreun titlu de sonet, nici prin a numi vreun editor, deoarece fiecare şi-a făcut datoria la timpul său şi în limitele posibilului, dezvoltând o bază solidă fără de care nu ar fi fost posibil să ajungem undeva.

Este de la sine înţeles că, într-o primă etapă, am transcris textul sonetelor marelui poet respectând cu stricteţe toate normele scrierii moderne, străduindu-ne în a-l publica „aşa cum trebuie“, în conformitate cu limba literară actuală. Dar, deoarece toate ediţiile actuale au la origine acelaşi lanţ editorial: „Convorbiri Literare“, 1879 – „Ediţia I-a Maiorescu“, 1883 – „Poezii postume“, Nerva Hodoş, 1902 – „Poezii postume“, Ilarie Chendi, 1905 – „Poezii“, Garabet Ibrăileanu, 1930 – „Poesii“, Constantin Botez, 1933 – „Poezii“, George Călinescu, 1938 – OPERE I+IV, Perpessicius, 1939 şi 1952, respectiv, în care s-a tipărit textul respectându-se scrierea eminesciană cu apostrof, prin specificul lucrării noastre, am fost nevoiţi să ne încadrăm în acest lanţ editorial, ca verigă de început. Astfel că, deşi reforma ortografică din 1953 restrânge utilizarea apostrofului în limba română la cazurile absolute necesare, înlocuindu-l cu cratima, în prima secţiune a acestui volum, intitulată Versiuni din manuscrise, am transcris sonetele în forma eminesciană. Cu acest prilej, am descoperit capacitatea sublimă a apostrofului de a „îndruma lectura“ prin poziţionare lui corectă în vers şi trebuie să-i mulţumim Domnului prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, care ne-a ajutat să înţelegem că „Practic, apostroful devine, mânuit de Eminescu, ceea ce este bemolul sau diezul în notarea notelor musicale: indică tonuri şi înălţimi“ („Din misterele literaturii române“, vol. II, 2016, p. 7). În apostroful astfel definit de Domnul profesor, noi am aflat atât un liant miraculos între muzică şi poezie, cât şi un semn scris care are darul „de a proteja muzicalitatea, retorica interioară a textului, grafica exterioară a scrisului – adică tot ceea ce ţine de frumosul artistic avut în vedere în mod expres de către autor“ („M. Eminescu, Poesii. Cu formele şi punctuaţia autorului“, 2004, p. 5), cu alte cuvinte, am primit acea lecţie de limbă literară care ne lipsea.

Deoarece, în acest moment istoric, lucrarea noastră încheie cea mai recentă serie de ediţii „Mihai Eminescu“ – sonete sau poezii cuprinzând şi sonete – reprezentată prin: „Poezii“, D. Murăraşu, 1982 – „Poezii“, Eugen Simios, 1991 – „Sonete“, Petru Creţia, 1991 – „Sonete“, Ion V. Boeriu, 1995 – „Constelaţia Luceafărului. Sonetele. Scrisorile“, Petru Creţia, 2012 – „Versuri din manuscrise“, Ioana Bot şi Cătălin Cioabă, 2015, etc. s-a impus ca o necesitate stringentă şi cea de-a doua secţiune a cărţii, intitulată Sonete & Variante, care completează această serie şi, chiar mai mult, ordonează după criteriile ştiinţifice instituite de Perpessicius întregul sonet eminescian, dând titluri şi vârste tuturor sonetelor – în special variantelor – indiferent de modul în care sunt cunoscute: antume sau postume.

Normele moderne de scriere literară nu prevăd utilizarea liniei duble de pauză, pe care o întâlnim foarte des în sonetele eminesciene, dar pentru o redare corectă a textului şi pentru o înţelegere deplină a conţinutului textului redat, noi am păstrat-o ca în manuscrise. Titu Maiorescu a înlocuit linia dublă de pauză cu o virgulă, Perpessicius şi Petru Creţia cu trei puncte de suspensie, dar cum aceste semne grafice sunt mai sărace în puterea de sugestie şi în capacitatea de expresie, considerăm că suntem obligaţi să redăm textul eminescian în plenitudinea frumuseţii spiritului său. La urma urmelor, cui i-ar dăuna această nouă experienţă? Textului… în niciun caz! Normele actuale de scriere ar putea tolera acest adevăr eminescian, aşa încât să ne ajute să-l înţelegem pe marele poet şi să ne putem ridica până la înălţimea gândurilor sale, chiar dacă modul lui de a scrie nu se încadrează în rigorile impuse de „Reforma ortografică din 1953“.

Dacă studiem tabloul manuscriselor sonetelor eminesciene (prezentat în anexa 1 a lucrării), întocmit pe baza datelor furnizate de Perpessicius în volumele OPERE II – V, observăm că pentru acest poet veşnic tânăr, care este Mihai Eminescu, nu putem afirma că sonetul a reprezentat „una din preocupările juneţii“, deoarece intervalul calendaristic 1869–1880 cu ecourile lui târzii (pentru că nimeni nu ştie când şi unde a apărut acel minunat manuscris, rătăcit imediat după publicarea sonetului Veneţia, în decembrie 1883) reprezintă perioada de maturitate creatoare şi deplină împlinire artistică eminesciană. Putem afirma, însă, că începuturile sonetului eminescian (Veneţia, primul manuscris: A. 2285, 135, cca 1871) datează din perioada studenţiei (Viena şi Berlin), că endecasilabul iambic s-a statornicit profund în mintea poetului, cum era firesc, sub influenţa literaturilor apusene, dar acest sonet reflectă cele mai înalte reuşite ale literaturii române, datorită faptului că, mai mult decât în celelalte specii lirice, Eminescu a avut aici posibilitatea de a-şi exercita cu stăruinţă tot nesaţul creator întru măreţie şi perfecţiune artistică.

În paginile manuscriselor sonetelor lui Mihai Eminescu, întâlnim urma a 10–11 ani (din martie 1869 până prin 1879–1880) din cei doar 16–17 ani (între 1866–1883) în care s-au desfăşurat atât formarea intelectuală cât şi creaţia artistică a marelui poet. Aceşti 10–11 ani de sonet, cuprinşi între anii 19 şi 33 de viaţă ai poetului, acoperă bineînţeles cei 5 ani de studiu în străinătate, în care poetul a învăţat din cultura limbilor europene şi a scris în limba ţării natale. Aceşti 5 ani de studiu, la Viena şi Berlin, rămân hotărâtori în evoluţia poetului, fără ca ei să fie prea bine cunoscuţi, însă, după cum se poate vedea, sonetul ne ajută să descoperim câteva adevăruri din această perioadă. „Tot ce a făcut şi a scris apoi îşi are obârşia în cei 5 ani. Fără ei, poetul nu ar fi fost Poetul, conştiinţa adâncit românească n-ar fi fost conştiinţa noastră mai bună“ (Constantin Noica: „Introducere la miracolul eminescian“, 2010, p. 260). Dar trebuie să adăugăm că Mihai Eminescu „Este ceva mai mult. El este cel dintâiu care a dat un stil sufletului românesc şi cel dintâiu Român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală – a sufletului daco-roman cu cultura occidentală“ (Garabet Ibrăileanu: „Poezii“, 1930, pp. 7+8).

Cartea noastră nu are pretenţia de a fi „o ediţie critică“, dar nu este nici o simplă „ediţie îngrijită“, deoarece, în mod sigur, este „o ediţie atipică“ faţă de lucrările cunoscute până în present, în care noi am încercat o abordare corespunzătoare atât pregătirii profesionale cât şi covingerilor noastre filozofice. Pare că această descifrare a sonetului marelui nostru poet, Mihai Eminescu, începând din stadiul său embrionar şi terminând cu elaborarea pieselor musicale, a fost menirea sufletelor noastre, formate de-a lungul întregii vieţi tocmai în acest scop, fără ca noi să bănuim, fiind, totuşi, destul de înţelepţi pentru a ne înţelege trăirile şi a ne urma conştienţi destinul. Bucuria sufletească şi satisfacţia spirituală resimţite în faţa condeiului eminescian ne-au ajutat, înavuţindu-ne frecvenţa de vibraţie a propriei fiinţe cu o componentă pozitivă, creatoare, care, după cum se poate constata, parcă ne-a dezlegat băierile scrisului.

Utilizarea metodelor şi mijloacelor de cercetare, cu care am fost obişnuiţi în laboratoarele ştiinţifice, ne-a ajutat să depăşim graniţele existente între volumele tehnico-ştiinţifice şi cele care conţin necunoscutele manuscriselor sonetelor marelui poet. Citind, analizând, dezarticulând versiunile şi reintegrând estetic versurile poeziilor intermediare în sonetele antume ale căror manuscrise definitive ne lipsesc, am amplificat emoţia şi interesul descifrării acestora din urmă până la treapta de cunoaştere ştiinţifică. În acest scop, ne-am creat un suport teoretic bazat pe tot ceea ce am întâlnit la Perpessicius, Constantin Noica şi George Călinescu care, în diverse situaţii, în legătură cu manuscrisele eminesciene au exprimat păreri conforme cu intenţiile noastre. Faptul că Academia Română a realizat această deschidere a „lăzii de zestre“ care conţine manuscrisele face ca eminescianismul să capete valenţe noi, permiţându-i să-şi apropie atributele ştiinţelor exacte, iar critica literară să-şi extindă aria de cuprindere spre „o ţară a nimănui“, care impune o explorare temeinică.

Când cititorul va avea posibilitatea să parcurgă textele acestui volum, va descoperi frumuseţile de netăgăduit ale unui spaţiu spiritual ales, dăruit de Bunul Dumnezeu omului spre a zăbovi, când şi unde îl va îndemna sufletul, în nenumăratele oaze de cugetare profundă sau ingenioasă satiră, precum şi în luminoasele-i limanuri de lirism armonios, conectat la muzica astrelor. Cu toate împrumuturile literare, care bineînţeles că apar între versiunile aceleiaşi poezii, nu am putut renunţa la nici una dintre acele variante de sine stătătoare – bine închegate şi cu desăvârşire conturate – şi, asumându-ne riscul de a fi dezaprobaţi pentru intervenţiile noastre în text, am adus în lumină sonetul în întregul său, demonstrând astfel că gestul nobil făcut de Academia Română prin deschiderea lăzii cu manuscrise, ne determină să ne aflăm abia la începutul înţelegerii acestui miracol de importanţă naţională.

Revista indexata EBSCO