Nov 15, 2017

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Ionuț-Bogdan Cărăușu – animetria

 

Să scrii poezie în felul în care o percepe debutantul în volum  Ionuţ-Bogdan Cărăuşu, Animetria, Editura Timpul, 2017, înseamnă să fii rupt de imediata evoluţie sau prezenţă a poeziei pe care ultimii debutanţi de top o scriu şi o publică. Ionuţ-Bogdan Cărăuşu pare izolat, rupt de această realitate, şi aşezat în sufletul său pe care şi-l măsoară cu un etalon propriu, fără a-şi face prea mari probleme de tiparul estetic în care-şi aşază gîndurile, pe care şi le extrage din stări poetice evidente, dar pe care nu ştie încă să le exprime în parametri unei estetici acceptabile. Pare a se fi construit pe site-urile de poezie, slabe şi fără discernămînt critic, existente mai peste tot pe unde vieţuiesc astfel de iniţiative, cum ar fi agonia, poezia şi diverse blog-uri ale unor frustraţi mulţumiţi de imediata afişare a produselor lor, fără nici o altă barieră. Asta este doar prima impresie, pentru că, totuşi, Ionuţ-Bogdan Cărăuşu, prin tenacitatea lui, a reuşit, în urma unui concurs naţional de poezie, cum este „Porni Luceafărul…”, prin care au debutat sute şi sute de tineri poeţi de-a lungul celor treizeci şi şase de ediţii, să publice o carte de poezie la o editură prestigioasă cum este Timpul din Iaşi. Cartea lui de debut este plină de stări poetice, de metafore şi imagini care-l pot scoate în evidenţă. Însă ceea ce nu ştie deocamdată poetul este tehnica de aşezare în tipar convenabil a aluatului poetic, pe care-l aruncă în ochii cititorului încă nefrămîntat cum trebuie şi lăsat să dospească un timp. Naivităţi, uneori chiar şi umor involuntar, aluzii fără acoperire ideatică, aluviuni extrem de dense, din care iese din cînd în cînd izvoraşul de apă limpede. Or o astfel de prezentare într-o carte structurată în trei secţiuni, cu o oarecare ierarhizare a ideilor sau temelor poetice, în care „măsurarea ştiinţifică a sufletului”, cum dă el definiţia cuvîntului animetria, este o încercare care-i reuşeşte cu greu pînă la sfîrşit. În ultima secţiune a cărţii, din care se extrage şi titlul cărţii, nu reuşim să dăm peste elementele etimologice ale cuvîntului titulat, preluat direct din dicţionarele de specialitate, în special din cel de DeviantArt/Gerard (spaniol), ce ţine mai mult de animaţie şi mai puţin de suflet sau inimă, ci de mişcarea liniei în desen continuu. Dar ca licenţă poetică îl putem accepta şi trece la analiza substratului cărţii.

Astfel cartea lui Ionuţ-Bogdan Cărăuşu pare a fi concepută ca un fals manual, să-i zic de o anumită parte a gramaticii, poate stilistică, nu-mi este clar. Prima secţiune poartă titlul La început era cuvîntul (normal ar fi fost La început a fost cuvîntul!). Prima poezie trimite la ideea de manual, Parte de vorbire, pagina 7. O cităm în întregime, să ne putem face o idee despre modalitatea de abordare a poetului, una deloc coaptă, totuşi, forţat ritmată, fără pic de muzicalitate sau lirism: „Strivit de apăsarea silabelor căzute zgomotos din vorbe goale/ Îmi tîrîi trupul de consoane spre marea de vocale,// Să-mi spăl scheleticele vorbe de jerbe de-nţelesuri noi,/ Să crească amputatele adverbe dintre noi,// Dar degeaba, rămîn o cratimă ce-şi justifică existenţa/ Prin două părţi de vorbire pe care le uneşte-n despărţire.” O înşiruire epatantă, fără acoperire estetică, fără perspectivă stilistică sau de tipologie poetică, după care, în mod normal, ne-am ghida în lectura cărţii. Intenţiile poetice ale lui Ionuţ-Bogdan Cărăuşu sunt de la început frînte de absenţa unei tehnici de scriere poetică, de creativitate, fie ea şi nativă, înlocuită cu un soi de dicteu automat, care domină mai toate paginile cărţii. Unde metafora şocantă îşi face loc întîmplător, speranţa lectorului se înnoieşte şi dă pagina mai departe. Or mai departe este acelaşi produs nativ, lăsat brut, doldora de sterilul din care, cu o atenţie mai mare, ar putea ieşi metalul preţios, care pare a fi din abundenţă în carte. Poetul caută sun soi de sfericitate, închizînd poezia între paranteze de felul celei din Blestem, pagina 8. „Pe cadranul unui nor/ Inima Atlantidei indica ora despicată,/ Pe urmele unui zbor/ Am plecat să caut ora de piatră”. Rime forţate, ritm şchiop, aşa cum găsim în mai toate poeziile ce caută o formă a versului clasic, a cărui prozodie poetul nu o cunoaşte, din păcate. Din această cauză nici asocierea unor imagini reuşite nu coagulează textul poetic ce pare, pe alocuri, promiţător.

Uneori, cînd recurge la un ritm susţinut, în vers scurt, ca în poezia Celeris, poţi constata talentul nativ pe care poetul îl are: „Încercam să bat în cuie/ Ora ce trecea cam şuie/ Şi-mi dădeam doar peste deget (sic!)/ Căutînd să nu mai preget,// Of minut, cu pasul scurt,/ Ce tot baţi şaizeci tăcut,/ Tu secundă, prea fecundă,/ ce te naşti mereu prea scundă/ Ca să vezi ce-i după tine,/ Te naşti în sicriu, vezi bine// Chiar şi clipa lipa-lipa/ Şi-a făcut din timp aripa,/ Şi-a lăsat pe prispă pripa/ Precum lasă fumul pipa,/ Şi-a zburat…// Numai eu mai număr paşii/ Făcuţi de gînduri printre aştri/ Şi mă-ncurc la infinit,/ Căci orice început e zămislit,/ Să-şi poarte-n pîntec zămislit/ Propriul sfîrşit.” Acest barbianism şchiop îl trădează la finalul poeziei, aşezîndu-l în maniera lui necontrolată de vreun crez poetic sau o minimă conştiinţă a propriei valori. Mai împlinit din punct de vedere prozodic, dar nu şi după tehnica de scriere a acestuia, este sonetul De ochi, pagina 26: „Ochi de broască-n ochi de apă/ ochi de vită ce s-adapă,/ Ochi de plasă ce nu-mi lasă/ sufletul din trup să iasă,// De fereastră ochi sticlos,/ ochi de piatră nemilos,/ Ochi ai dracului de drac,/ toţi îi vor, din ochi ne fac.// Ochi ce dă ştrengar din coadă,/ ochi de vultur, de iscoadă,/ Ochi ce rîde, ochi ce plînge/ ochi de patimi şi de sînge.// Şi deasupra tuturor/ Ochi atoatevăzător.” Astfel de reţete lirice îi ies, dar şi ele ascund o desuetudine din care poetul nu ştie să sară.

În cea de a doua secţiune, Femeia ca înger apter, lucrurile nu se schimbă prea mult. Apare aici sentimentul ca element definitoriu, exploatat estetic mult mai bine: „Mi-a crescut inima, mi-a crescut într-atîta,/ Că-mi încape în ea chiar şi luna, zăluda/ cerul sub care te-aşteptam, cerul cel mai lung/ Ar încăpea în inima mea cu pulsul de ciung.” (Dor de tine, p. 39). Sentimentele lui sunt fără aripi, ca îngerii apteri, şi ei iviţi în imaginaţia poetului din acele insecte fără aripi. Astfel zborul îngerului pe care şi-l imaginează poetul este un tîrîtor, un vierme poate, cine ştie. Îngerul lui este şi ursuz, încît cuvintele acestuia „…încă îi ţopăie prin auz,/ ce înger ciudat şi ursuz…” (p. 42). Nu este, astfel, clar că poetul tînjeşte sau iubeşte, aşteaptă sau este aşteptat, cîntă sau încîntă. Este însă foarte clar că el şchiopătează, se tîrăşte, îşi imită îngerul, în aşa fel ca schilodirea sufletului să poată fi cuantificată prin elementele încă nedefinite ale animetriei, menţionată de poet ca „ştiinţă de măsurare a sufletului”.

În economia celei de a treia secţiuni a cărţii – Animetria, sau ştiinţa măsurării sufletului –, poetul dedică două poezii inimii. Să ştie el că acolo se ascunde sufletul, a cărui greutate sau dimensiune ar dori să o „măsoare ştiinţific”?. Inima este dorită „bipedă”, deci o fiinţă aparte, cu două picioare: „Ce mi-aş mai fi dorit o inimă bipedă,/ Să bată egal, stîng, drept, stîngul!/ Pe muchie de viaţă, la margine de suflet,/ Să-mi aşez în ordinea bătăilor sîngele şubred.” (Inima, p. 77). Deci o inimă în pas de soldat, instruită, într-un trup cu sînge bolnav. Inimă pe care totuşi în cel de al doilea poem dedicat acesteia, o jeleşte cam aşa: „Inimă, inimă, sămînţă de scandal sădită în pieptul meu vulgar,/ Cum sari şi tresari cînd gîndurile îşi scot ghearele/ Şi-ncep să sape, adînc în tine să se-ngroape,// În jurul tău roiesc îngeri cu aripi de ceară, atraşi visceral de tine/ Ca fluturii de noapte atraşi obsesiv de lumină…” ( p. 86). Poetul îşi vede inima ca pe o uşă, la care n-ar fi dorit să bată, pentru că după ea, adică în poet, stau ascunse toate necazurile. Dar a intrat şi iată că „necazurile” au apărut odată cu publicarea acestei cărţi de debut, în care poetul şi-a măsurat sufletul cu puterile sale de pricepere şi percepere a poeziei. Pînă la a afla ce e cu adevărat poezia, mai are de deschi multe uşi.

Revista indexata EBSCO